joi, iulie 9, 2020

Propagandă, tuberculoză, păduchi şi alte probleme care existau în sistemul medico-sanitar din România (1965-1974)

După evenimentele tragice care au avut loc în decembrie 1989, în România, în rândul unor specialişti români – care au criticat democraţiile din Occident în anii ’60 (din motive ideologice) şi, la un moment dat, au reprezentat statul român chiar la instituţiile internaţionale capitaliste – a apărut ideea justificatoare privind susţinerea de către aceştia a regimului comunist doar din motive idealiste. Dintr-o dată, un văl a fost luat din faţa ochilor lor şi au constatat public faptul că „egalitarismul specific acestui regim este un egalitarism în sărăcie. Bineînţeles, şi de o parte şi de alta există excepţii, însă nu excepţiile sunt cele care ne interesează, ci regula generală”.

Asemenea specialişti nu au avut o atitudine de regret pentru faptul că au sprijinit până în ultimul moment un regim politic criminal şi, într-un caz din domeniul economico-bancar românesc, s-a formulat ideea potrivit căreia „judecând drept, nu mă pot înscrie în nici unul dintre cele două curente de gândire şi acţiune – capitalismul sau socialismul. Atitudinea mea poartă totuşi un nume. Este o atitudine a unui idealist (subl.n.)”.

Pentru a afla opinia pe care o avea un comunist din aripa dură a P.C.R. despre idealism, suntem nevoiţi să apelăm la un citat din volumul „Probleme militare contemporane”, publicat de generalul-maior Valter Roman în anul 1949 la Editura de Stat din Bucureşti: „Oricare au fost variantele doctrinelor militare adoptate la noi în trecut, oricare au fost schimbările de „modă”, în esenţă se rămânea în cadrul concepţiilor idealiste-metafizice – haina ideologică a intereselor reacţionare, retrograde (subl.n.)”.

Cu alte cuvinte, economistul Costin C. Kiriţescu (membru titular al Academiei Române din anul 1992) şi alţi specialişti au avut noroc după condamnarea la moarte şi executarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu deoarece, în momentul în care au anunţat că renunţă la comunism şi şi-au proclamat idealismul, în funcţia de prim-ministru al României nu se afla comunistul Valter Roman (care a decedat în toamna anului 1983, după o intervenţie chirurgicală tardivă), ci Petre Roman – care a promovat un discurs politic în sens invers faţă de cel al tatălui său. Rezultatele pozitive şi negative ale acestuia se cunosc şi, în unele cazuri, vor fi redescoperite de istorici în documentele din arhive şi în cărţile din biblioteci.

Interesant de analizat este şi faptul că distanţa de la idealismul unor comunişti din perioada interbelică la triumfalismul şi fantasmagoriile din timpul Războiului Rece a fost parcursă chiar de dictatorii comunişti. De exemplu, în cuvântarea sa de la adunarea festivă organizată la Bucureşti, la 22 august 1961, în ajunul sărbătoririi Zilei Naţionale a României, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat astfel: „Unind în jurul său toate forţele patriotice ale ţării, Partidul Comunist Român a organizat şi condus insurecţia armată de la 23 August 1944, doborând dictatura militară-fascistă. Începeau zorii unei vieţi noi, se ridica soarele dreptăţii şi libertăţii pentru poporul român. În oraşe şi sate, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, majoritatea covârşitoare a poporului a întâmpinat cu o explozie de bucurie şi entuziasm această zi, cea mai măreaţă din istoria ţării noastre.

Reacţiunea română, în frunte cu clica antonesciană, ca şi comandamentul nazist au fost surprise şi paralizate de această uriaşă mişcare de masă de o amploare fără precedent, care a arătat cu deosebită putere cât de adâncă era ura maselor împotriva dictaturii fasciste şi a blestematului război hitlerist (subliniere în textul original – nota P. Opriş)”.

După publicarea cuvântării respective în nr. 5265 din 23 august 1961 al ziarului „Scînteia” (aşa era ortografiat numele organului de presă al Partidului Muncitoresc Român) a urmat includerea acesteia în volumul „Articole şi cuvântări, iunie 1961 – decembrie 1962”, care a apărut în anul 1962 la Editura Politică – exact acolo unde generalul în rezervă Valter Roman îndeplinea funcţia de director (începând din anul 1954).

Pentru a nu se crede că este mai prejos faţă de predecesorul său şi, poate, pentru demonstra că merită să fie lider suprem, Nicolae Ceauşescu a hotărât în vara anului 1965 schimbarea denumirii partidului. Drept urmare, la deschiderea şedinţei din 19 iulie 1965 a Congresului al IV-lea al P.M.R., noul dictator al României a declarat: „Tovarăşi, începând din acest moment, partidul nostru va purta denumirea glorioasă – PARTIDUL COMUNIST ROMÂN –, sub conducerea căruia au fost răsturnate clasele exploatatoare şi cucerită puterea politică”. Şi iar s-a ajuns cu un document important la Editura Politică şi, evident, la Valter Roman.

Frazele rostite de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu aveau o mare problemă: Partidul Comunist Român nu exista la 23 august 1944. Acesta se numea Partidul Comunist din România, avea sub 1000 de membri, era subordonat autorităţilor de la Moscova din luna mai 1921 şi era condus la 23 august 1944 de un triumvirat, constituit ad-hoc în luna aprilie 1944 şi alcătuit din Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ. Cu câteva zile înainte de lovitura de stat, Gheorghe Gheorghiu-Dej reuşise să evadeze din lagărul de la Târgu Jiu, unde fusese internat şi, în drumul spre capitala României, a fost adăpostit de preotul Ioan Marina – viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina.

Atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi Nicolae Ceauşescu ştiau sau îşi puteau aduce aminte unde s-au aflat la data de 23 august 1944, iar Emil Bodnăraş era capabil să repete ce anume a spus la Moscova, în luna octombrie 1959, despre numărul infim al bolşevicilor care au preluat puterea în Rusia la 7 noiembrie 1917. Situaţia respectivă era comparabilă cu cea în care se găseau la 23 august 1944 aproape 1000 de comunişti români. Deoarece cunoşteau câţi agenţi sovietici/comunişti se aflau în România şi ce rol aveau aceştia, liderii politici de la Kremlin puteau să reamintească, ori de câte ori era necesar, despre rolul primordial pe care l-a avut Armata Roşie în propulsarea la putere a Partidului Comunist din România/Partidul Comunist Român după ocuparea României în toamna anului 1944.

În cazul patriarhului Justinian Marina, acesta nu a preluat trompeta de aur a îngerilor, ci a acceptat să fie trompeta propagandiştilor atei din România pentru a comunica mesaje în favoarea regimului comunist. De exemplu, în primele zile ale lunii aprilie 1966 a sosit în capitala României o echipă de filmare a Radioteleviziunii franceze, sub conducerea lui Jean Lanzi. Acesta trebuia să realizeze un film documentar despre România şi, în acest scop, s-au ales mai multe locuri din Bucureşti, Ploieşti, Braşov şi Constanţa. Difuzarea filmului urma să aibă loc „la posturile de televiziune din Paris în cadrul emisiunii „PANORAMA”, în ajunul plecării la Bucureşti a ministrului de externe francez, [Jacques-Maurice] COUVE DE MURVILLE”.

În acele condiţii, George Macovescu (ministru adjunct al Afacerilor Externe) a propus la 6 aprilie 1966 „să se aprobe şi interviul cu patriarhul JUSTINIAN MARINA. În acest caz s-ar putea vorbi pe larg ziariştilor despre libertăţile religioase garantate de Constituţie, raporturile dintre stat şi biserică etc., teme care constituie adesea obiectul unor speculaţii în presa occidentală”. Evident, regimul comunist de la Bucureşti nu dorea să fie abordate subiecte controversate, precum decesul episcopilor greco-catolici în închisorile din România, prigonirea creştinilor care au luptat cum s-au priceput împotriva regimului comunist la sfârşitul anilor ’40 şi în deceniul următor sau despre eliberarea ultimilor deţinuţi politici din România în primăvara anului 1964 – înainte de vizita în S.U.A. a lui Gheorghe Gaston Marin (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării).

O zi mai târziu, în cadrul şedinţei Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., Chivu Stoica, Gheorghe Apostol şi Alexandru Bârlădeanu au aprobat „propunerile M.A.E. cu privire la acordarea de către ministrul Afacerilor Externe Corneliu Mănescu şi patriarhul Justinian Marina a câte unui interviu echipei de cineaşti francezi condusă de comentatorul Jean Lanzi”. Reuniunea respectivă a durat o jumătate de oră (de la 21.00 la 21.30) şi la aceasta nu a participat Nicolae Ceauşescu, însă liderul suprem al partidului a semnat protocolul şedinţei (întocmit la 8 aprilie 1966).

Într-un caz ipotetic, comentatorul Jean Lanzi ar fi putut să îl întrebe pe patriarhul Justinian Marina de ce membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat următoarea hotărâre, la reuniunea lor din 9 noiembrie 1965: „În legătură cu sesizarea că în ultimul timp o seamă de turişti străini introduc în ţară diferite materiale cu caracter religios, să se dea indicaţie organelor competente ca să reţină la frontieră orice materiale cu asemenea caracter, care nu sunt pentru uzul personal al turiştilor şi la plecare[a] din ţară să li se restituie aceste materiale.

În ce priveşte venirea prin poştă a unor materiale de propagandă duşmănoasă sau cu caracter religios, ele să nu fie trimise destinatarilor şi să se studieze implicaţiile politice şi financiare pe care le-ar putea avea restituirea acestor materiale celor care le-au expediat”.

Aşa arăta libertatea religioasă în România, despre care patriarhul Justinian Marina trebuia să amintească în interviul acordat comentatorului Jean Lanzi pentru filmul documentar realizat de o echipă franceză, înainte de sosirea la Bucureşti a ministrului de externe francez, Jacques-Maurice Couve de Murville.

Înainte de a avea contact cu reprezentanţii propagandistului-şef al Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Justinian Marina, cetăţenii români puteau apela la serviciile medico-sanitare din ţară. În cazul unor membri ai nomenclaturii comuniste, asemenea servicii erau asigurate şi în diferite locaţii din străinătate. De exemplu, deoarece era bolnav, Valter Roman a trimis două scrisori lui Nicolae Ceauşescu (la 11 aprilie 1983, respectiv 18 iulie 1983), în care a solicitat să i se aprobe deplasarea „pe linie de partid” la Karlovy Vary (Republica Socialistă Cehoslovacă), împreună cu soţia sa, Hortensia Roman (născută Vallejo), în lunile august sau septembrie 1983, pentru a continua un tratament medical.

Prin utilizarea sintagmei „pe linie de partid” în scrisoarea sa din 18 iulie 1983, Valter Roman a încercat să obţină de la Nicolae Ceauşescu fondurile pentru acoperirea în întregime a cheltuielilor care urmau să fie făcute de directorul Editurii Politice împreună cu soţia sa la Karlovy Vary (transport, cazare, masă, tratament medical). Evident, sumele necesare proveneau dintr-un fond al Comitetului Central al P.C.R. în care ajungeau şi banii oferiţi de statul român, sub formă de subvenţie, pentru forul de conducere al unicului partid din România.

Din preambulul scrisorii din 18 iulie 1983 rezultă faptul că Nicolae Ceauşescu nu a aprobat în aprilie 1983 ca Valter Roman să se deplaseze în Cehoslovacia „pe linie de partid”, motiv pentru care directorul Editurii Politice i-a trimis liderului P.C.R. o nouă epistolă, în vara aceluiaşi an.

Într-un alt document din epocă, Silviu Curticeanu – şef al Secţiei Cancelarie a C.C. al P.C.R. (1982-1989) – a menţionat că Valter Roman a primit în luna august 1983 aprobarea lui Nicolae Ceauşescu să plece în Franţa timp de trei săptămâni, pentru un tratament medical, iar solicitarea privind deplasarea sa la Karlovy Vary a fost clasată.

După cum am precizat, Valter Roman a decedat în toamna anului 1983, după o intervenţie chirurgicală tardivă.

Alte două cazuri asemănătoare datează din toamna anului 1965. Astfel, la şedinţa din 9 noiembrie 1965, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat „plecarea în Franţa a tov. Alex. Bârlădeanu şi a tov. Paul Niculescu-Mizil, cu soţia, pentru un consult medical”. Lidia Niculescu-Mizil urma să efectueze un tratament medical la Clinica de endocrinologie „Prof.dr. F. Klotz” din Paris, timp de 45 de zile, iar Paul Niculescu-Mizil trebuia „să plece la tratament medical la Paris, în cursul lunii noiembrie 1965, pentru o perioadă de aproximativ 3 săptămâni”. Lidia Niculescu-Mizil a fost însoţită la Paris şi de medicul de colectiv, dr. Segal Uşer.

În nota întocmită la 2 noiembrie 1965, la Serviciul Medical Special de pe lângă ministrul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale şi adresată Secţiei Gospodăriei de Partid a C.C. al P.C.R. s-a făcut şi următoarea precizare: „Cheltuielile legate de această plecare (a Lidiei Niculescu-Mizil – nota P. Opriş) urmează a fi suportate de Secţia Gospodăriei de Partid a Comitetului Central al Partidului Comunist Român”. Era exclusă astfel achitarea din fondurile familiei Niculescu-Mizil a tratamentelor medicale necesare şi a cheltuielilor de transport, cazare şi masă la Paris.

Şase luni mai târziu, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat, în şedinţa din 14 mai 1966, ca Alexandru Bârlădeanu să plece în Franţa pentru un consult medical, la solicitarea acestuia.

În aceste condiţii, se poate pune întrebarea de ce nomenclaturiştii Partidului Comunist Român se tratau la clinici medicale din străinătate, utilizând banii statului român? Un răspuns parţial l-am găsit în descrierea pe care a făcut-o fostul ilegalist comunist Gheorghe Stoica la şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. şi pe care o redăm în continuare – cu minime intervenţii din partea noastră, în scopul corectării unor greşeli de ortografie existente în stenograma reuniunii.

Menţionăm că documentul respectiv nu a fost destinat publicităţii şi participanţii la acea şedinţă nu şi-au imaginat, probabil, că opiniile lor vor ajunge să fie analizate în afara cercului restrâns de conducere al Partidului Comunist Român. Şi în acest caz (la fel ca în alte situaţii pe care le-am relatat, de-a lungul anilor, pe platforma Contributors.ro), veridicitatea situaţiilor expuse în cursul acelei reuniuni nu poate să fie pusă sub semnul întrebării de către nostalgicii epocii Ceauşescu şi de amatorii de atitudini idealiste. Din păcate, problemele din sistemul medico-sanitar românesc (tuberculoză, păduchi, utilizarea insuficientă a facilităţilor din staţiunile balneoclimaterice etc.) erau evidente după 21 de ani de comunism – care a fost instalat la Bucureşti cu ajutorul Armatei Roşii.

Obsesia comuniştilor privind concentrarea puterii de decizie într-un cerc foarte mic de aşa-zişi conducători politici – în realitate, în mâinile unor diletanţi în domeniul medico-sanitar, nişte demagogi care se temeau de pierderea puterii, pur şi simplu –, obsesia, deci, apare şi în al doilea document pe care îl publicăm în continuare. Nicolae Ceauşescu a solicitat în mod clar, la 3 aprilie 1974, lista cu numele medicilor care urmau să fie selecţionaţi pentru a lucra la o nouă instituţie de tratament geriatric din România deoarece aceştia urmau să intre în contact cu cetăţeni străini şi orice problemă de ordin ideologic din dosarul lor personal le putea afecta nominalizarea respectivă.

În altă ordine de idei, se poate observa faptul că, după analizarea unui program de folosire mai eficientă a tratamentului geriatric, Nicolae Ceauşescu şi-a expus încă o dată, la 3 aprilie 1974, marele său complex de inferioritate faţă de realizările tehnice din alte ţări, criticând foarte dur pe cei care îndrăzneau să propună importuri de aparatură medicală pentru înzestrarea unei instituţii noi de geriatrie. Aceasta urma să fie finalizată în România în anul 1974 şi, în prima etapă, se prevedea utilizarea a 1200 de locuri pentru pacienţi – proveniţi, în principal, din străinătate.

Deoarece am menţionat despre plecarea la Paris a Lidiei Niculescu-Mizil pentru a efectua un tratament medical timp de 45 de zile şi despre nota întocmită la 2 noiembrie 1965 de Serviciul Medical Special de pe lângă ministrul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale pe această temă, ne-am propus să prezentăm şi câteva amănunte privind acel serviciu şi asistenţa medicală care se acorda membrilor nomenclaturii comuniste pe teritoriul României.

Într-un document intitulat „Referat cu privire la îmbunătăţirea asistenţei medicale a cadrelor de partid, de stat şi din organizaţiile de masă” – discutat şi aprobat de Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Paul Niculescu Mizil şi Ilie Verdeţ la reuniunea din 25 noiembrie 1966 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. – a fost reamintit faptul că exista o reţea de unităţi medicale speciale în România, prin care se acorda asistenţă de specialitate pentru cadrele de partid, de stat şi din organizaţiile de masă, precum şi membrilor de familie ai acelor cadre.

Reţeaua specială respectivă îşi desfăşura activitatea în conformitate cu Hotărârea nr. 554/II, emisă în anul 1959 de Biroul Politic al C.C. al P.M.R. şi în care se preciza că „Ministrul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale răspunde personal de organizarea, îndrumarea şi calitatea asistenţei medicale din aceste unităţi. Pentru controlul aplicării dispoziţiile ministrului şi pentru a-l ajuta în selecţia cadrelor, funcţionează Serviciul medical special pe lângă ministru (format din 20 de consilieri permanenţi, medici cu experienţă îndelungată – nota P. Opriş)”.

Decizia emisă în anul 1959 de membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. a fost transpusă într-un act legislativ: Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1914/1959. Prin aceasta s-a stabilit oficial împărţirea reţelei medico-sanitare speciale „în 2 grupe de unităţi medicale diferenţiate prin subordonarea financiar-gospodărească:

a) Unităţi medicale care sunt finanţate, conduse şi controlate din punct de vedere financiar-gospodăresc de către Secţia Gospodăriei de Partid a C.C. al P.C.R.;

b) Unităţi medicale care sunt finanţate, conduse, îndrumate ş controlate de către Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale”.

Situaţia sistemului respectiv a fost reanalizată la 14 noiembrie 1966 şi membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la şedinţa lor din 25 noiembrie 1966 o listă a unităţilor medicale speciale care se subordonau ministrului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, lista unităţilor aflate sub controlul Direcţiei medicale speciale (subordonată, la rândul său, ministrului Sănătăţii) şi o nomenclatură a funcţiilor de partid, de stat şi din organizaţiile de masă pentru care se acorda asistenţă în următoarele unităţi medicale şi grupuri speciale:

1. În cazul unităţilor medicale speciale care se subordonau direct ministrului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale:

– Sanatoriul 12 A (Otopeni) – unde aveau dreptul să se interneze membrii, membrii supleanţi ai Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., secretarii C.C. al P.C.R., precum şi soţia/soţul, copiii, părinţii, fraţii şi surorile lor; membrii şi membrii supleanţi ai C.C. al P.C.R. (cu familiile); membrii Comisiei Comisiei Centrale de Revizie a P.C.R. (cu familiile); membrii Colegiului Central de Partid; membrii Consiliului de Stat; preşedintele şi vicepreşedinţii Marii Adunări Naţionale; membrii guvernului; conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat asimilaţi miniştrilor; şefii misiunilor diplomatice româneşti acreditaţi în străinătate; procurorul general al ţării; preşedintele Tribunalului Suprem; lucrătorii din aparatul C.C. al P.C.R. (aflaţi în nomenclatura C.C. al P.C.R.); primii secretari ai comitetelor regionale şi al Comitetului orăşenesc de partid Bucureşti; rectorul şi rectorii adjuncţi ai Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”; directorul şi directorii adjuncţi ai Institutului de ştiinţe istorice şi social-politice; primul secretar şi secretarii C.C. al U.T.C.; preşedinta, vicepreşedintele şi secretarele Consiliului Naţional al Femeilor; preşedintele, vicepreşedintele şi secretarii Uniunii Generale a Sindicatelor; preşedinţii Uniunilor de creaţie şi ai Asociaţiei oamenilor de ştiinţă; membrii Biroului Prezidiului Academiei Române; preşedinţii comitetelor executive ale Sfaturilor populare regionale şi al oraşului Bucureşti; şefii misiunilor diplomatice ale ţărilor socialiste acreditaţi în România (serviciu care se oferea pe bază de reciprocitate); oaspeţii C.C. al P.C.R. şi ai guvernului.

În total: 952 de persoane titulare ale posturilor menţionate şi 525 de membri ai familiilor;

– Spitalul nr. 12 (Elias). În total: 10.287 de persoane titulare şi 12.649 de membri ai familiilor;

– Secţia Sanatorială a Spitalului nr. 12 (Elias);

– Policlinica nr. 10 din Bucureşti;

– Preventoriul şcolar de copii de la Voila;

– Sanepid-ul nr. 10 din Bucureşti;

– Oficiul Farmaceutic Special;

– colectivul de medici curanţi;

– colectivul de consilieri permanenţi. (1)

2. În cazul unităţilor aflate sub controlul Direcţiei medicale speciale (subordonată ministrului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale):

– Spitalul „Alexandru Sahia”;

– Policlinica nr. 1 „Alexandru Sahia”;

– Sanatoriul de la Predeal, destinat pentru tratarea bolnavilor de tuberculoză;

– Policlinica nr. 2 „Alexandru Sahia”;

– Policlinica Corpului diplomatic;

– Sanatoriul „1 Mai” de la Olăneşti (prevăzut cu 95 de paturi pentru cazare);

– Sanatoriul „1 Mai” de la Govora (55 de paturi);

– Sanatoriul „1 Mai” de la Băile Herculane (60 de paturi);

– Sanatoriul „1 Mai” de la Sovata (60 de paturi);

– Sanatoriul „1 Mai” de la Borsec (60 de paturi);

– Sanatoriul „1 Mai” de la Slănic Moldova (125 de paturi).

Ministrul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale avea obligaţia de a analiza şi semna toate referatele medicale întocmite pentru următoarele persoane:

– membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R.;

– membrii şi membrii supleanţi ai Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.;

– membrii Secretariatului C.C. al P.C.R.;

– preşedintele Marii Adunări Naţionale;

– preşedintele Consiliului de Stat;

– preşedintele Consiliului de Miniştri.

După cum se poate observa, sanatoriile au fost redenumite („1 Mai”) din motive ideologico-propagandistice după anul 1947, deşi nu au fost construite în perioada în care la conducerea ţării s-au aflat politicienii comunişti – aşa a subliniat şi fostul ilegalist comunist Gheorghe Stoica la reuniunea din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu un spital şi două policlinici („Alexandru Sahia”).

Stenograma şedinţei din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a discutat şi aprobat Proiectul Directivelor C.C. al P.C.R. cu privire la îmbunătăţirea asistenţei medicale a populaţiei din R.S. România (extras).

STENOGRAMA

şedinţei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 4 februarie 1969

La şedinţă au participat tovarăşii Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Ilie Verdeţ, Florian Dănălache, János Fazekaş, Gheorghe Rădulescu, Leonte Răutu, Ştefan Voitec, Iosif Banc, Petre Blajovici, Emil Drăgănescu, Mihai Gere, Petre Lupu, Manea Mănescu, Dumitru Popa, Dumitru Popescu, Ghorghe Stoica.

Au fost invitaţi tovarăşii: Moga Aurel, Măgureanu Emil, Mareş Eugen, Aldea Mihai, Ababei Elena, Stănescu Ion, Gal Ion, Onescu Cornel, Păţan Ion, Pîrvu Virgil, Bughici Simion, Bozdog Nicolae, Berca Victor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi, să fim de acord cu ordinea de zi şi dacă va fi ceva de discutat la sfârşit, să discutăm.

La primul punct al ordinei de zi avem Proiectul Directivelor C.C. al P.C.R. cu privire la îmbunătăţirea asistenţei medicale a populaţiei din R.S. România.

Rog pe tovarăşi dacă au ceva de spus, ceva observaţii, să le spună.

Tov. Gheorghe Stoica: Eu cred că este un material bun, este pe linia plenarei Comitetului Central şi se oglindeşte aici şi în analiză, şi în propuneri, însă eu aş vrea să întreb: acestea sunt directive care vor fi publicate?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Da.

Tov. Gheorghe Stoica: Înainte de toate, am rămas oarecum surprins că în grupa numărul I de boli este tuberculoza. A fost o vreme când tuberculoza a înregistrat un procent scăzut şi noi chiar ne şi lăudam cu acest lucru, având în vedere că tuberculoza era o boală cu un asemenea caracter social şi când secera sute şi mii de oameni, în special din rândurile muncitorimii, intelectualităţii şi ţărănimii? Eu ştiu că am accentuat foarte mult în propaganda noastră pentru a se lua măsuri în vederea reducerii procentului de îmbolnăviri de tuberculoză. În toată lumea această boală era o groază a muncitorimii, iar acum o văd în grupa I-a, ceea ce înseamnă că ea are răspândire mare. Care să fie cauza acestei boli pentru că totuşi condiţiile de trai s-au îmbunătăţit? Chiar condiţiile de locuit s-au îmbunătăţit? Totuşi avem un număr de câteva sute de mii de oameni care stau în condiţii bune. În problema aceasta nu e vorba de un răspuns, ci ar trebui să constituie o preocupare.

În al doilea rând, aici se vorbeşte de protecţie şi poate aceasta să fie una din cauzele răspândirii acestei boli, sigur, care este dată în special de locuinţe. Dar eu ştiu că noi am avut o lege prin care familiile atinse de tuberculoză erau izolate. Dacă părinţii erau bolnavi, copiii trebuiau să fie izolaţi. Nu ştiu, această lege mai funcţionează, se aplică? În această lege erau prevăzute izolări şi o serie de măsuri profilactice pentru împiedicarea răspândirii acestei boli.

În al treilea rând, aici se propune să se ia o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii. Fără îndoială, studiul urmăreşte îmbunătăţirea activităţii şi nu e rău, însă se preconizează crearea Academiei [de Medicină], ceea ce gândesc că e un lucru foarte bun pentru că este vorba de o centralizare a acestor forţe. Se poate crea o cercetare în mod organizat şi cu eficienţă mult mai bună decât prin împrăştierea care a fost, dar văd că se accentuează în fundamentarea ideii – poate nu am dreptate, dar văd că se preconizează – de a se crea două instituţii, una care ar fi pentru analizarea şi supravegherea operativă a Institutului demografic, care are importanţă foarte mare, iar pe altă parte un fel de institut pentru medicamente. De ce le-am face aparte? De ce nu am putea să le centralizăm la Academie, având în vedere principiul de la care plecăm – centralizarea forţelor şi a conducerii –, iar, pe de altă parte, posibilitatea de a lega cu sarcini instructive, mai practice, operative, mai concrete. În felul acesta ar exista o legătură care nu ar fi rea pentru Academie. Adică aceste două instituţii de ce să fie una pe lângă Consiliul de Miniştri – cel demografic, iar celălalt la Ministerul Sănătăţii? De ce? De ce nu le-am concentra într-un singur loc? Academiei i se dă sarcini în domeniul cercetării, trebuie să fie combătute bolile care apar şi de aceea sunt necesare recomandări din partea Institutului de Medicamente şi de aceea nu ar fi bine să fie tot aici?

La fel şi cu problemele pe care le pune demografia populaţiei! Mi se pare că nu ar fi rău să fie concentrată la Academie.

Încă un moment aş dori să vă atrag atenţia cu un lucru: aici se vorbeşte foarte serios despre măsurile pe care întreprinderile şi instituţiile trebuie să le ia pentru a asigura condiţii de muncă şi de higienă salariaţilor. În primul rând că Sanepid-urile judeţene sunt foarte puţin exigente în aplicarea măsurilor prevăzute de lege şi aici este foarte puţin accentuat [în Directivele C.C. al P.C.R.]. Cunosc cazuri că pur şi simplu te revoltă, că în condiţiile noastre sunt copii plini de păduchi, iar Sanepid-ul aşteaptă o conferinţă de partid şi nu ştiu dacă s-au luat măsuri în privinţa aceasta. Acest lucru trebuie avut în vedere. La noi, în special în industria locală, sunt asemenea condiţii unde dacă Sanepid-ul şi-ar face datoria elementară ar trebui băgaţi la puşcărie cei vinovaţi. Dacă în timpul burgheziei am fi văzut în unele locuri asemenea condiţii de muncă, noi am fi făcut un asemenea scandal că am fi mobilizat presa, comisii de anchetă şi aşa mai departe. Condiţiile sunt sub nivelul cel mai elementar şi aici trebuie să ne concentrăm atenţia. Faptul este că aceasta este situaţia şi constituie o sursă serioasă de boli, mai cu seamă la femei. Cred că Ministerul Sănătăţii trebuie să se concentreze asupra acestui lucru în mod foarte serios.

În ce priveşte [situaţia de] la ţară, se preconizează [construirea de] băi comunale. Lucrul acesta trebuie luat foarte serios ca să existe într-adevăr, că nu e mare lucru. Dacă există o preocupare pentru gospodăria locală de la comune, cred că pot face acest lucru.

Încă o chestiune care îmi stă la inimă şi care este atinsă aici este în legătură cu staţiunile balneoclimaterice. Tovarăşi, noi am făcut ceva, noi am construit, mai cu seamă, la mare şi am mai construit în unele locuri, dar trăim pe moştenirea veche, care era axată pe un număr foarte redus de populaţie care beneficia de aceste condiţii. Şi acest lucru trebuie să constituie un punct serios, să dăm ceva pentru a le mări. Pe de altă parte, sunt unele staţiuni care sunt utilizabile 25 la sută, numai pentru o anumită parte a anului şi nu pentru întregul an pentru că nu au condiţii de încălzire. Aici ar fi nevoie de făcut ceva.

Eu cred că mai este un aspect. Mi se pare că şi personalul medical este puţin pentru staţiunile balneoclimaterice, în special pentru staţiunile balneare şi în special acelea solicitate de către populaţie. Mi se pare că aici va trebui să avem o preocupare specială de a avea personal medical şi sanitar.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aş ruga pe tovarăşi să aibă în vedere că s-a discutat de două ori la Comitetul Executiv şi o dată la plenară.

Să venim cu propuneri la Directive, de orice fel, dar să nu mai facem o prelucrare.

Tov. Gheorghe Stoica: Nu am avut ocazia.

[….]

    Stenograma şedinţei din 3 aprilie 1974 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a R.S. România cu alte ţări, în cursul căreia s-a aprobat Programul pentru folosirea mai eficientă a tratamentului geriatric românesc (extras).

    […]

    Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce nu aţi chemat ARCOM-ul?

    Până ce nu-i trimitem pe aceştia în judecată şi îi condamnăm 5 ani de zile, nu facem treabă cu ei. Sunt nişte oameni iresponsabili. Nu se poate face treabă în exterior cu asemenea oameni!

    Să trecem la alt punct. (Se reia după pct. 8, vezi pag. 43).

    8. Program pentru folosirea mai eficientă a tratamentului geriatric românesc.

    Tov. Nicolae Ceauşescu: Se propun 1200 locuri în prima etapă pentru anul acesta.

    Dar ce vor?

    Tov. Alex[andru]. Calomfirescu: Aparatură medicală, mijloace mai moderne de diagnostic, electrocardiografe, aparate de tensiune şi alte aparate de laborator.

    Tov. Nicolae Ceauşescu: Producem şi noi ceva din aceste aparate. De ce se menţine spiritul acesta cosmopolit, ca să nu mă refer la spiritul de neîncredere în tot ceea ce este românesc, la Ministerul Sănătăţii. Acesta este spiritul la Ministerul acesta al Sănătăţii.

    Producem aparatură multă din aceste lucruri din ţară. Trebuie să mergem odată, să terminăm cu acest spirit. De ce să aducem pentru străini aparatură specială? Voi nu sunteţi tot comunişti români?!

    Tov. Alex[andru]. Calomfirescu: Suntem comunişti, tovarăşe secretar general.

    Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu se poate aşa, cu spiritul acesta de ploconire.

    Ce nu producem să se arate. Electrocardiograful, îl producem şi pe acesta. Trebuie să ni se facă o listă cu ce se produce în ţară. Luăm, dacă nu avem, de la socialişti. Să terminăm cu sistemul acesta! Să vedem la unguri, la polonezi, R.D.G. Şi sovieticii produc multe lucruri.

    Ce se face în ţară să introducem de la noi, ce se face în ţările socialiste şi numai ceea ce nu găsim, eu sunt de acord, unele lucruri care nu le producem ca să facem dotarea, dar nici aşa! Totodeauna excludem totul ceea ce producem noi.

    Cu restul să fim de acord, inclusiv pentru perspectiva din etapa a II-a, ca să începem încă din anul acesta.

    Tov. Ion Cosma: S-a început construcţia din anul acesta.

    Tov. Nicolae Ceauşescu: De acord.

    Să punem un grup de medici, să-i selecţionăm. Să ne prezentaţi şi nouă lista cu medicii care îi selecţionaţi.

    • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 34/1974, f. 62-63.

    1.  Ibidem, f. 74.

    Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 14/1969, f. 9-12.

    Distribuie acest articol

    12 COMENTARII

    1. „Scînteia (aşa era ortografiat numele organului de presă al Partidului Muncitoresc Român)”
      Parca si „Romîn” din PMR, si „cuvîntări” din „„Articole şi cuvântări, iunie 1961 – decembrie 1962”
      Cit despre Anexa 1 cu Nomenclatura fostilor, era o vorba, „poporul roman traieste bine prin reprezentantii sai”.

    2. Superbul progres comunist romanesc.
      In 1982 regimentul 1 mecanizat face un mars fortat ( iarna cu vant si ninsoare gheata) pe
      jos. Catre poligonul si cazarma Mihai Bravu. Las deoparte hazliul marsului ( seara au scos camioane sa adune ratacitii). Dormitoarele din Mihai Bravu tocmai iesite din o dezinfestare generala. Deoarece anterior a fost o invazie de plosnite. Am vazut cu ochii mei . Bateai salteaua si cadeau sute de plosnite moarte. Sute. Ca sa pricepeti ce mizerie avea cazarma asta. In iarna 1982.Aproape de Bucuresti. Nu in creierul muntilor.
      Progresul fata de anii 60 era vizibil. Real, palpabil. Zero barat. Nimeni nu a fost degradat, nici un ofiter trimis la batalionul disciplinar. Batista pe tambal , uraaaa si traiasca .
      PS. Petre Roman e ala care a declarat public in 1990 ca a obtinut bursa de studii in Franta prin concurs. In nici un caz datorita faptului ca era fiul unui nomenclaturist. Am ras ( atunci) cu hohote. Se vedea clar ce democratie venea in RO. Cu Iliescu, Brucan , Roman. Nu am asteptat sa vad cum lupul schimba doar parul si atit. Am plecat .

      • Vă mulţumesc. Informaţiile au fost răspândite prin mai multe fonduri arhivistice şi cărţi.
        Voi încerca să revin cu un subiect despre motoarele germane care au ajuns în România în anii ’60.

    3. Se spune că Lenin s-a trezit într-o zi în mausoleul său şi a început să se plimbe prin Moscova.
      În timp ce el vedea oameni sărmani care stăteau la cozile din faţa magazinelor, santinela a dat fuga la Kremlin şi a anunţat că Lenin s-a trezit şi colindă prin oraş.
      Brejnev a sărit repede într-o maşină, l-a găsit pe Lenin într-o piaţă şi l-a întrebat dacă îi place în comunism. Acesta a răspuns că vrea să spună o singură propoziţie la televiziunea de care a auzit de la oamenii care aşteptau o maşină cu pâine.
      – Cu mare plăcere – i-a răspuns Brejmnev. Dar ce anume doriţi să spuneţi?
      Lenin: „Proletari din toate ţările, IERTAŢI-MĂ!”

    4. Domnule, confuzia asta capitalism=fascism îşi are originea în propaganda sovietică. Nu zic că dvs sunteţi propagandist, dar în mod sigur sunteţi influenţat. Regimul sovietic a avut un singur moment în care a putut fi de aceeaşi parte cu poporul, cel al „Marelui Război…”. Din cauza asta a căutat în toate situaţiile să repete această stare de fapt, de asta toţi adversarii lor sunt automat fascişti. Dar vreau să fac o observaţie mult mai la subiect. Doctrina economică fascistă este etatistă şi dirijistă, deci e mai apropiată de socialismul „real” decât de capitalism. Nu merg mai departe decât wikipedia, dar puteţi găsi documentaţie oriunde: „An important aspect of fascist economies was economic dirigism,[18] meaning an economy where the government often subsidizes favorable companies and exerts strong directive influence over investment, as opposed to having a merely regulatory role.” ( https://en.wikipedia.org/wiki/Economics_of_fascism) Deci sunteţi departe rău cu afirmaţiile dumneavoastră. Cu excepţia dicataturii lui Carol al doilea, politica economică de dinainte de război a fost în general liberală, şi nici ulterior nu aş zice că au existat prea multe elemente „fasciste” , însă în timpul dictaturii regale e adevărat că unele sectoare ale economiei au fost sprijinite puternic de camarilă, deci cumva asemănător cu ce s-a petrecut în Italia şi Germania. În schimb economia putinistă actuală e fascism curat, din cauza asta genul ăsta de propagandă e de-a dreptul ridicol ..,

      • Nu zic că dvs sunteţi propagandist,
        Domnule Badici, ma impresioneaza marinimia d-voastra, in alte cazuri ti fost mai transant. Dar de ce nu vreti sa spuneti, domnu Badici, spuneti domnule. Mie mi-a placut enorm cum ati combinat d-voastra capitalismul, fascismul, putinismul si alte alea. Iertati-ma ca va intreb, nu-i as aca va place salata de boef?

        • Ce să fac, am văzut că unii nu gustă ironia şi m-am recalibrat :)
          Desigur că îmi plac sărbătorile de iarnă cu tot cu salata aferentă, dar dacă analizaţi un pic e perfect coerent: numai şi numai în propaganda sovietică se pune egalitate între fascism şi capitalism. Mussolini însuşi ar fi oripilat, pentru că fascismul, ca si comunismul, se credeau alternative la „capitalism”, sau, dacă vreţi, la liberalismul burghez. Ele aşa au şi apărut, pe fundalul crizei liberalismului tradiţional. Nici măcar Ceauşescu nu folosea terminologia asta la adresa societăţii antebelice, zicea de „burghezo-moşieri” dacă vă aduceţi aminte, partea cu fasciştii o folosea doar când era vorba de Antonescu. Deci nu am nici o îndoială referitoare la originea echivalării: e rusească şi basta. Acum, desigur că fiecare ia din realitate ce îi convine şi aşa cum există oameni care cred în tunelurile de sub Bucegi pot exista şi oameni care cred sincer că societatea anilor 20 era o societate fascistă dar nu, nu era. Avea poate unele accente medievale, mai degrabă, dar să o compari cu fascismul înseamnă să nu ai proprietatea termenilor. Uneori ar putea fi interpretat ca un gest umanitar atunci când cineva te trage de mânecă dacă spui tâmpenii…

    5. 1. „… se poate pune întrebarea de ce nomenclaturiştii Partidului Comunist Român se tratau la clinici medicale din străinătate, utilizând banii statului român?” Vrei sa spui ca acum este altfel?
      Numai prostii pot crede ca nu este la fel. In plus, din banii CASS se fura intr-o veselie. In vremea aceea pentru furturi de nivelul celor de acum se aplica pedeapsa cu moartea.
      2. „…problemele din sistemul medico-sanitar românesc (tuberculoză, păduchi, utilizarea insuficientă a facilităţilor din staţiunile balneoclimaterice etc.) erau evidente după 21 de ani de comunism …” Cu toate aceste probleme, la spitalul din Abrud se faceau operatii pentru care acuma se moare in spitalele de stat din Cluj. Apropo, spitalul din Abrud era sa fie inchis de catre boc si ai lui. Statiunile balneaoclimaterice erau pline ochi, iti trebuiau pile sa ajungi in vreuna. Dupa 1990 s-au ruinat din lipsa de clienti (cine isi mai permitea!) si pentru a fi luate pe doi bani.

    6. Din nou un articol foarte bun pentru a mentine o informare corecta asupra celor 45 ani de comunism.

      Toate regimurile au privilegiații lor. In ultimii ani nu putini au fost politicienii romani care s-au tratat la Viena, Milano, Tel Aviv sau Paris si asta in ciuda faptului ca la Buc sunt clinici private la fel de bune. Este drept ca nimeni nu mai susține ca toti suntem egali sau ca de maine vom trai in rai.

      Ceea ce se pierde din vedere este ca majoritatea populației a beneficiat in timpul regimului comunist de servicii medicale net superioare si mai ieftine decat înainte de 1947. Cine contesta acest fapt habar n-are de istorie. Un simplu exemplu aici: https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/sanatatea-extrem-proasta-romanilor-perioada-interbelica-trei-milioane-copii-morti-intr-o-perioada-22-ani-1_57d96d095ab6550cb8a8acbe/index.html

      Ca liderii comunisti se tratau in clinici speciale sau ca au existat si numeroase cazuri de malpraxis (am suferit din cauza unuia) nu se poate de asemenea contesta.
      Astazi Romania este, in Europa, pe locul 3 de la coada la incidenta cazurilor de TB, fiind depasita numai de Rep Moldova si Ucraina. Posibil sa fi fost la fel si in timpul comunismului.

      PS
      H Coanda s-a intors in Romania sa se trateze de cancer si pentru simplul fapt ca sistemul sanitar nu era chiar atat de rau (este drept ca nu la Pocreaca de Sus ci la Buc).

    7. “ 1. “… se poate pune întrebarea de ce nomenclaturiştii Partidului Comunist Român se tratau la clinici medicale din străinătate, utilizând banii statului român?” Vrei sa spui ca acum este altfel?”

      Corrrrect! Copiii, nepoții, ginerii nomenclaturiștilor au preluat puterea și toate resursele Romàniei!
      Dacă reușea revoluția din 1989, NU ar fi fost la fel!
      Dacă măcar s-ar fi aplicat punctul 8 de la Timișoara, NU ar fi fost la fel!

      De ce s-a întâmplat altfel?
      Citiți cu mare atenție, făcând comparație cu ce s-a întâmplat la noi, cartea lui
      Thierry Wolton – KGB-ul la putere
      Veți avea toate explicațiile pt a scrie adevărata istorie contemporană a noastră.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here

    Autor

    Petre Opris
    Petre Opris
    A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

    Carte recomandata

    Esential HotNews

    E randul tau

    Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

    Carti recomandate de Contributors.ro

     

     

    Antifragil

    de

    Nassim Nicholas Taleb

    recomandată de contributors.ro

     

    Top articole

    Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

    Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură.

    Refuzat la export. Schimb de scrisori cu un prieten maghiar

    Dragă Miklós, îți amintești de expresia „refuzat la export” din comunismul nostru românesc; subliniez „nostru”....

    Când șahul devine rasist…

    Credeați că numai statuile sau hărțile (1) pot fi rasiste? Aflați că, pe fondul actualei revoluții BLM (Black Lives Matter), în curs de desfășurare în...

    Frauda în educaţie e viol la adresa copilului

    Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text...

    contributors.ro

    Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
    Contact: editor[at]contributors.ro

    MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

    „Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

    (An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)