vineri, martie 29, 2024

Prostia ca paradigmă

„Ceea ce vreau să-i învăţ pe alţii este: să treacă  de la un nonsens care nu este evident la unul care este evident”

(L. Wittgenstein)

Parcurgem vremuri (vremelnicii) în care inteligenţa, valoarea de orice fel, bunul-simţ au ajuns simple aberaţii, de nu chiar delicte. Ele au devenit doar mofturi pentru eternii perdanţi. Evident, nimeni, nici chiar sub tortură, nu va recunoaşte deschis această stranie anomalie comportamentală. Numai că lupta surdă (şi mută) dusă împotriva inteligenţei, valorii şi bunului-simţ este mai eficientă decît dacă s-ar da legi şi decrete exprese în acest sens. Această luptă a devenit, prin uzanţă şi abuz, normalitatea.

Sfidarea, marginalizarea şi înlăturarea a tot ce mai are încă valoare a atins generalitatea forţei gravitaţionale. Am ajuns să urîm reflex orice formă de valoare, de diferenţă pe criterii de performanţă. Fiecare doreşte (spre binele său, ba chiar şi spre fericirea ţărişoarei) ca aproapele, celălalt să fie mai prost, mai imoral, mai abject. Asta pentru ca, în portretul la minut al psihologiei colective, să dea, cu toţii, cît de cît bine. Parafrazînd o vorbă sartreană, fiecare crede că prostul e în celălalt. Prostia (lucrativă) a ajuns să se identifice, în bună măsură, cu modul nostru de a fi. Am transformat-o aproape într-o „virtute”. Măsura românească a fiinţei a devenit ura prostească. Ne desfătăm, cu o sintagmă cioraniană, la „soarele prostiei”. Sita cernerii valorilor profesionale şi sociale nu are ochi decît pentru conformişti, lichele, impostură. Restul este întîmplare, uzură psihică, deliciu al ratării pe bandă a celor merituoşi.

Prostia, după cum lesne se poate constata, e bine şi generos (poate prea generos) împărţită. R. Descartes credea că raţiunea e lucrul cel mai bine împărţit în lume. Realitatea ne arată brutal că, în ubicuitatea ei, prostia e cea mai tare, atît în număr, cît şi în nelimitatele-i posibilităţi. Dar nimeni nu a forţat paradoxul în aşa măsură, adică nu şi-a propus prostia ca paradigmă existenţială, ca proiect ontologic obligatoriu de atins, aşa cum, într-o atemporală veselie, facem noi. Fie şi din minimul motiv, recurgînd la o formulare plotiniană, că „orice om preferă cunoaşterea şi se mîndreşte cînd gîndeşte”. Căci, la o sumară privire raţională, prostia vieţii pare chiar lipsa ei de proiect, de sens, de perspectivă cognitivă. Ca atare, surzi la sirenele moral-raţional-intelective, înaintăm apăsat, în toate planurile (şi cu rezultate peste aşteptări) în absurd. Progresăm tenace în in-cultură, în in-uman, în non-sens. Ba sîntem şi mîndri de asta. La nevoie ne travestim chiar şi în patrioţi… Prostia ca paradigmă este o calamitate luxoasă pe care, trebuie să o recunoaştem, nu oricine şi-o poate permite.

Dacă tot nu putem (conform vaietelor paremiologice) atinge limitele maxime ale umanului, măcar să ne desăvîrşim neputinţele. Nu are rost să zădărnicim în inexpugnabilitatea binelui (mereu de înfăptuit), cînd răul ne reuşeşte din prima. Nu are rost să operăm în imanent cu un sibilinic mesianism, cînd diabolicul ne procură odihnitoare şi ademenitoare sclipiri. Inteligenţa, actul gîndirii sînt, în general, disociative, inegale ca posibilităţi, mereu în răspăr cu datele lumii. Pe cînd prostia este egalitară, egalizantă, profund confortabilă. Inteligenţa se manifestă prin diferenţă, prostia, prin uniformizare. După cum prostia se împarte doar întreagă, pe cînd inteligenţa se împarte fragmentar. Pentru om, în general, e mai comod să se delase în plăcerea imediată a simţurilor primare decît să se inconforteze în hăţişurile hermeneutice ale gîndirii.

O anume prostie a devenit chiar un mod de a fi fericiţi, o formă dezinhibată de raportare la alteritate. Fericiţi pot fi doar aceia care evacuează rapid lumea şi semenul din preocuparea lor, centrîndu-se hipnotic pe sinele personal. Prostia este etern solidară, inteligenţa – etern solitară. Prostia se adună, inteligenţa se cumulează. De unde şi „avantajul” că, vorbind despre un prost, vorbim, de fapt, de toată prostia. Matematic, şansele ei de reuşită sînt asigurate. Democratic, perspectivele ei sunt garantate, luminoase. Prostia este un minus de fiinţă instalat ca normă individuală, socială, tentaţia unei involuţii autosatisfăcătoare, ek-stază negativă. Pe cînd orice act intelectiv este suiş, singurătate, poate chiar eşec. Pentru că, parmenidian vorbind, „a gîndi este tot una cu a fi”. Ca atare, cîtă ne-gîndire, atîta ne-fiinţă. Cel care nu prea este, în realitate, nimic, tot timpul vrea să demonstreze că este ceva (cînd nu vrea să arate că este totul). Prostului îi trebuie tot timpul dovezi rapide de deşteptăciune, de unanimă recunoştinţă, dacă se poate. Nimeni (şi nimic) nu validează mai bine un interes oneros, o prietenie ilicită, o relaţie socială degradantă decît simpatica şi viguroasa prostie, pusă gospodăreşte în comun.

Scăpată de canoanele oricărei valori, a oricărei inhibiţii morale, ea zburdă liberă prin spaţiul generos al mentalităţii colective. Ne desfată matern în braţele destinului, şoptindu-ne seducător în ureche că merităm tot timpul mai mult decît sîntem. „Nimic nu e mai jalnic, în schimb, decît un cîrpaci sau un institutor care printr-o mină suferindă dă de înţeles că el ar fi fost născut pentru ceva mai bun” (F. Nietzsche). Prostia ne egalizează în jos pînă la fericire. Ea face din neajunsurile şi decăderile noastre (atît de umane, în fond) singurele criterii de luat în seamă. Iar din neştiinţă, incultură (oricum, nu putem şti tot) face prilej de simpatie şi acceptare colegială. La noi, unele defecte de caracter aduc chiar un plus de simpatie. Faptul că o sumă de indivizi îşi propun să fie proşti nu prea contează, intră oarecum în normalitatea libertăţii. Dar cînd o întreagă societate vizează un asemenea scop, lucrurile capătă proporţii catastrofice.

Trăim într-o lume în care proiecte măreţe îşi pot permite doar semidocţii, cei care, neposedînd nici o competenţă, vor să-şi aroge orice competenţă. Într-un spaţiu şi un timp al incompetenţelor, doar mediocrii pot fi optimişti, harnici şi etern lucrativi. Excepţia este obligată să se replieze în spaţiul aseptic al propriei interiorităţi. Prostul nu ştie să admire. Orice încercare de admiraţie cade în auto-admiraţie, în leşin egolatru. Dacă orice am face, după cum se spune, murim tot proşti, de ce să nu valorificăm la maximum înţelepciunea acestui postulat? De ce să ne revoltăm demonstrînd filosofic contrariul? De ce să nu acceptăm senini această fatalitate? Apoi, de ce să nu o investim cu încărcătura blajină a unui proiect de viaţă, a unei noi paradigme? O paradigmă pe care o putem atinge maximal, fără nici un efort, în chiar clipa cînd am propus-o.

Oricum, prostia e mai naturală, pe cînd orice exerciţiu intelectiv e mai degrabă un adaos artificial, pînă la urmă, un imens inconfort. Inteligenţa este strategia slabă a naturii. În timp ce gîndirea este, după cum spunea un filosof, propria sa limită, prostia îşi dez-limitează dezinhibat orice limită. Prostia este ceea ce rămîne după ce am anulat voluntar/involuntar sublimul din noi, e faptul de a crede că sîntem doar ceea ce sîntem, şi nu ceea ce putem fi. Evident, nu ne propunem aici definiţii. Şi asta nu doar pentru că, wittgensteinian vorbind, definiţia nu e decît un „pervaz aparent pe care nu stă nimic”. Ci, pur şi simplu, pentru că prostia este in-definibilă. Substanţa ei scapă oricărei conceptualizări, oricărei cuprinderi logice. Ea este dincolo (şi dincoace) de bine şi de rău.

Pentru ca prostia individuală să coaguleze, să devină o adevărată forţă a „nulităţilor însumate”, ea trebuie instituţionalizată. Trebuie să aibă neapărat un caracter de stat (de partid a avut din totdeauna). Generos, statul ne ajută să fim proşti, ne îndeamnă discret la delăsare. Acesta ne pune la îndemînă toate instituţiile (inclusiv unele de cultură, de învăţămînt), toată tehnologia trebuincioasă, infrastructura şi suprastructura necesare desăvîrşirii prostiei. Numai că, în cele din urmă, folosindu-ne de o cogitaţiune a lui Cicero, „ce poate fi mai ruşinos decît să atîrne viaţa celui înţelept de vorbele celor fără minte”. Totalitarismul nu a fost, pînă la urmă, decît forma maximă, generalizată tăvălugic a prostiei de partid şi de stat. Capitalismul, la rîndul lui, ne îmbie generos cu prostia libertăţii fără limite, cu realizările care nu necesită mari competenţe. Ne ademeneşte cu schizofrenia tuturor posibilităţilor (mai ales negative), a posesiei care mai mult aneantizează, sminteşte.

Ca atare, e aproape obligatoriu ca totul să se mişte „umanitar” în numele prostiei (ca reducere nediferenţiată a omului la datele sale limitativ-naturale), de la realitate la metarealitate. Prostia îndeamnă suav şi molipsitor la orizontala hedonisticii imediate, coboară fiinţa într-o competiţie a minusurilor ontologice. Pe cînd orice exerciţiu intelectiv face apel constant la verticala intelectivă. Dreptatea a ajuns să însemne dreptul la datele de jos ale comportamentului uman, la diferenţele nespecifice. Mergînd pe mîna mereu majoritară a prostiei vom putea chiar, în ordine evoluţionistă, să demonstrăm nu doar că omul se trage din maimuţă, ci şi că maimuţa o să se tragă, cu puţin efort, direct din om. Inteligenţa, ca act mereu impur, îmbrăţişează secvenţial şi selectiv lumea. Prostia o îmbrăţişează catifelat şi învăluitor, o umple, dacă este nevoie, cu sentimentalisme lăcrămoase. Condiţia minimă pentru a fi prost e aceea de a crede nestrămutat că eşti deştept. Pe urmă, trebuie să transpui neapărat în practică, oricînd şi oriunde, această axiomă. Trebuie să-i dai dimensiunea unui garantat (şi invidiat) succes, să-i pui nonşalant masca deşteptăciunii. Numai că în timp ce înţeleptul ştie să fie prost doar cînd trebuie, prostul e deştept doar cînd nu trebuie.

Cel mai mare succes al prostiei (de fapt, ea operează doar cu succese) a fost şi este acela al înhămării în generosul ei elan a multor inşi inteligenţi. Ca să se impună ca paradigmă, ca proiect, ca virtute à rebours, prostia are totuşi nevoie de anumite inteligenţe. În general, are nevoie de cele mereu carente la capitolul morală şi caracter. Altfel ea s-ar ruina spectaculos în ea însăşi, în propria sa splendoare. Proştii ştiu că pot conta sigur pe inteligenţele fără scrupule, pe famelicii de ocazie, pe ignobilii spiritului. Ca atare, prostia nu apare ca fiind un stigmat, ci, dimpotrivă, ea este o specie a registrelor deşteptăciunii, o trăire frecventabilă. Aceasta a ajuns chiar să fie, pentru multe minţi, un fel de blazon social. Dintr-un banal defect, ea tinde să devină un deziderat. Dintr-o sfioasă lipsă, ea a ajuns prilej de îmbăţoşare şi unanimă mîndrie. În numele ei se bat cele mai multe piepturi. Din ofurile ei adînci coboară cele mai rapide adevăruri. Plus că nu doare niciodată. Din contră, se simte tot timpul bine. Suspect de bine…

Prostul ştie cel mai bine să-şi transforme limitele în profesie. Într-un anumit fel e de înţeles, pentru că „există adevăruri pe care le înţeleg cel mai bine capetele mediocre deoarece lor li se potriveşte cel mai bine…” (F. Nietzsche). Prostul pare tot timpul că se află în misiune. El nu face pur şi simplu ceva, ci doar oficiază. Acolo unde înţeleptul ezită, el merge la sigur. Ba chiar bravează, supralicitează. Chiar dacă prostia (ca şi răul) se pare că nu are substanţă, noi ne încăpăţînăm să demonstrăm că are: valoarea şi binele aproapelui. Căci, în cele din urmă, ne trezim că mai sîntem şi creştini. Şi, apoi, cei săraci cu duhul vor fi oricum salvaţi. Dar, vorba Sf. Augustin, pînă şi „credinţa care nu e gîndită e nulă”.

Postmodernismul a recuperat şi re-adus prostia în prim-plan, ideologizînd-o, făcînd-o să pară acceptabilă, trendy. Variantele de political correctness, de stîngism înmănuşat îi oferă un oarecare suport de onorabilitate. Învăţămîntul, care, prin definiţie, ar trebui să disloce masiv prostia (ca genuină neştiinţă), a ajuns să-i dea o viguroasă mînă de ajutor. Mediul universitar, printre altele, asigură perpetuarea pe bandă a acestei „avuţii”. Multe facultăţi au ajuns doar simple birouri de ştampilat diplome, de validat nulităţi. Se produce un masiv boicot al inteligenţei, al elitei, totul în beneficiul direct al ignoranţei, al „lăutărismului” generalizat, al „prostiei solemne” (folosim cîteva expresii noiciene). Dar prostia nu este cu adevărat întreagă dacă nu este, după cum se ştie, şi fudulă. Iar măsura adevărată a fuduliei sale este dată de imagine. Ea are nevoie, pentru a-şi da autentica măsură, de spectacol non-stop, de tribună. Instrumentul perfect, din punct de vedere tehnic, al propagării şi impunerii în massă a prostiei este televiziunea. Aici prostia nu este doar la ea acasă, ci este în însăşi nuditatea ei ontologică. Adevărata dimensiune a prostiei şi a prostirii este dată de televiziune, de mass-media în general. În această zonă se lucrează din greu şi cu maximă eficienţă la fundamentele sale. Faptul că ea se întîlneşte aici, fratern-pestilenţial, cu impostura şi crasa imoralitate, nu face decît „deliciul” abjecţiei sale. Scopul general al presei actuale e să surprindă în detaliu impostura şi să rateze imbecil esenţa.

De aici pînă la prostia cu acte în regulă, adică la prostia politică, nu e decît încă o plăcută… delăsare. Prostia politică este prostia în sens tare, ca proiect realizat, dus victorios la bun sfîrşit. Căci nu este cu adevărat sublim ca prostul politic să reuşească cu brio, să prospere acolo unde orice inteligenţă, valoare şi bun-simţ capotează, simţindu-se ofensate, stinghere şi scîrbite? Aici prostia face şi desface legea. Politica fiind, prin definiţie, încă de la greci, un tărîm al inteligenţei sociale, culturale, filosofice. Aceştia o vedeau ca pe o manifestare liberă a spiritului. Noi am întors-o, á la roumaine, împotriva propriului conţinut. I-am demonstrat, la limită, că poate fi doar un etern circ. La care se înghesuie „patrioţii” cu gura, lătrătorii pe note de partid, otrepele şi fanfaronii. Facem uşor un pas lateral şi dăm peste prostia pură, de o inocenţă savuroasă, e vorba de cea livrată de sport, în special de fotbal. Aici se face cea mai rapidă conexiune între mintea puţină şi banii mulţi, între interiorul mental pauper, dezolant şi exteriorul fastidios, opulent.

Privită ca paradigmă, ca proiect, prostia necesită şi ea o oarecare pregătire, risipă de efort, lucrătură non-stop. Nu poţi fi prost oricum, ci numai şi numai cu metodă. La o sumară analiză psiho-socială rezultă următoarea taxonomie a prostiei: (i) prostul avut; (ii) prostul de succes; (iii) prostul deştept; (iv) prostul academic; (v) prostul proştilor (după o sintagmă a lui E. Ionescu); (vi) prostul absolut. Tot mai mulţi sînt gata să parieze existenţial pe prostie ca pe cea mai avantajoasă formă de descurcăreală. De care (prostie) nu numai că nu a murit nimeni, ci, din contră, ea a aranjat multe funcţii, multe vieţi. Pe mulţi (pe prea mulţi) i-a făcut chiar oameni. În general, funcţia bate orice competenţă, o face să pară ridicolă, superfluă. Condiţia sine qua non a oricărei funcţii e să-şi refuze de plano competenţa. Cel care o deţine cultivă cu mare sîrg, în schimb, infailibilitatea, atotştiinţa, ridică metereze de vid în jurul lui.

E de mirare, conduşi fiind, de jos pînă sus, de asemenea capete, că mai rezistăm nu doar în istorie (cum rezistăm), ci că mai figurăm încă în geografie. Uneori rămîi uimit cum Dumnezeu a mobilizat tot universul, chiar şi „nimicul”, pentru a crea oameni care, la rîndul lor, produc doar dezordine, confuzie şi prostie. El a creat oameni care valorifică din ei înşişi doar biologicul, defectele. Dimensiunea spirituală fiind prima aruncată din nacela existenţială. Se uită că doar cu ceea ce ştim (socratic vorbind) ne putem da seama de ceea ce nu ştim. Ştim că nu ştim (nimic) doar în măsura în care ştim ceva. Doar ştiind ceva putem deduce dimensiunea ne-ştiinţei, a prostiei. Prostia există datorită fenomenului numit inteligenţă (gîndire). Fără el, prostia ar fi normalitatea pură. Doar îndoindu-ne (în sens cartezian) de ceea ce ştim putem medita şi la ceea ce nu ştim. Doar cugetînd la ne-fiinţă putem aprehenda unele date ale fiinţei. Prostia umple prematur fiinţa de concluzii şi o văduveşte de îndoieli. Ea face dintr-o sincopă existenţială prilej de încîntare, anulează rapid tot ceea ce nu înţelege. Şi cum nu înţelege mai nimic, riscă să anuleze totul.

Prostia, ca mod de a te descurca împotriva oricăror reguli şi competenţe, împotriva naturii înseşi, chiar şi împotriva lui Dumnezeu, a devenit un fel de parolă socială. A ajuns să fie singura „realizare” care poate deschide fratern porţile oricărei reuşite. În România reuşesc doar cei care, naturaliter, ar trebui să piardă. O ţară în care prostia operează doar cu „reuşite” şi în care inteligenţa capotează sistematic este, spus direct, o ţară eminamente prostocratică. Dar, paradoxal, de un umor şi o veselie nebună… Totul este deturnat în şmecherie, sictir, machiavelism ieftin. Chiar şi moartea am transformat-o într-un prilej de chef. Preventivi, chefuim atît în contul acestei vieţi, cît şi în al celei de apoi. Pînă şi cu Dumnezeu ştim să cădem la o mică învoială. Chiar şi unii inteligenţi autentici, pentru a reuşi cît de cît trebuie să facă obligatoriu pe proştii. Vorba lui C. Noica, îţi vine să faci un „memoriu către Cel de Sus” pentru a mai corija puţin lucrurile. Incultura este infinit mai bine plătită decît cultura. Totuşi, una e să fii prost pe cont propriu, pe gratis, şi alta e să cîştigi bani buni pe prostie, prin intermediul falsei libertăţi şi democraţii, a riguroasei contraselecţii valorice. Noi oferim această şansă aparent unică: aceea de a lupta să obţii cu efort ceea ce, de obicei, se obţine prin lipsa oricărui efort. Adică să lupţi sistematic pentru un… defect. Ţinem să contribuim personal la eternitatea prostiei. Se uită, revenind la o afirmaţie plotiniană, că omul participă la eternitate doar prin intermediul inteligenţei sale. Am reuşit să cultivăm mental şi social un dezastru, să ne mîndrim, discret, cu el. Altruişti, vrem cu orice preţ să demonstrăm că şi generaţiile viitoare, ca şi noi (şi, mai ales, pentru liniştea noastră), au dreptul uman la moştenirea şi la porţia lor sănătoasă de prostie. Continuăm să demonstrăm vivace că involuţia umană nu are limite, ci doar mici poticneli, neajunsuri.

Ca atare, cei ce vin pot să conteze liniştiţi pe tradiţie. Tinereţea îi poate da prostiei o nouă vigoare factologică. Poate face din ea o perpetuă combustie a lumii. Ne îndreptăm rapid spre o societate a imbecilităţii fericite, a extazului artificial. Să fii prostul cel mai deştept – iată „imperativul categoric” al zilei. Căci, altfel punînd problema, ce altceva este prostia dacă nu infinitul oricînd la îndemînă? În cele din urmă, ea este orizontul redus doar la calapodul nostru mental, proiectul unei sondări vesele în neant, seducţia unei anomalii. După cavalcada unor asemenea premise, ce concluzie se poate totuşi formula? Concret, ce e de făcut? Răspunsul e suspect de simplu: totul şi nimic. Depinde de fiecare la cine priveşte cînd vrea să vadă fenomenul. Dar, vorba lui F. Schiller, cu prostia pînă şi zeii se luptă în zadar…

Nota: Text preluat din volumul Tăceri de la margine, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2011

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Domnule, va inselati!!!
    Nu ne pricepem noi la toate?!
    Nu stim noi toti fotbal, agricultura, politica etc.?
    Nu suntem in acelasi timp si tamplari si sudori si electricieni si instalatori?!
    Nu avem o multime de doctoranzi?
    Nu stim noi „cu ce se mananca” toate si totul in lumea asta?!
    Daca stiu ca 2+2=4 cat mai e pana sa pot rezolva si integrale (sau or fi integrame?!!)…
    Nu aflam noi totul de la happy hour, acces di(n)rect, vacanta mare, antena3 si de la ala cu ochelari de e acum ministrul culturii?!
    Deci, va contrazic. NOI NU SUNTEM PROSTI! poate altii..
    PS
    Imi permit o completare la:”(i) prostul avut; (ii) prostul de succes; (iii) prostul deştept; (iv) prostul academic; (v) prostul proştilor (după o sintagmă a lui E. Ionescu); (vi) prostul absolut”
    Peste toti as numi PROSTUL cu functie de conducere…

  2. Aproape că am uitat să respir. Buşbeu, stimate domn. Mă aşteptam la orice, dar nu la atât de inteligent şi de dens. (vreau să zic, în „Contributors”, unde norma este cu totul alta). Până şi ritmul e just. De luciditate nu mai zic. „Ioan F. Pop”…. O să ţin minte.
    (e un mic paradox la noi, totuşi: intelighenţia noastră e „etern solidară”…. Sigur, nu e acelaşi lucru cu „inteligenţa” de care ziceţi domnia-voastră). Vă mulţumesc frumos.

  3. Am redeschis calculatorul ca sa mai citesc o data. Mă surprinde- mă surprinde, iată, de şase ani deja, supoziţia că „stângismul” este „rău”. Nu sunteţi primul pentru care pare să fie ceva subînţeles, dincolo de orice dubiu. Nu mi s-a întâmplat să citesc vreun argument în favoarea acestei aserţiuni, aşa că tot ce-mi rămâne să cred este că este ceva „firesc” să afirmi asta.
    Bon, să zicem că este un impuls natural, acela că, deîndată ce te găseşti inteligent (cu onestitate, şi cu probe „obiective” – cum se zice, nu caricaturizez deloc această imprejurare), basculezi intr-o anumită nevoie de recunoaştere. Eşti suficient de fin analist ca să-i zici „meritocraţie”; cu ocazia asta te şi dezvinovăţeşti un pic de orgoliul tocmai constatat, şi o arunci (nevoia ta de recunoaştere) în câmpul neutru al unei „…kraţii”. Devine higienică, SE permite, deci ŢI-o permiţi. Adăugam şi tristele imprejurări pe care tocmai le-aţi zis, şi care fireşte, confortează distanţa, dispreţul, şi, în cele din urmă unicitatea ta „pozitivă”, cea de la care tocmai ai plecat când te-ai găsit „inteligent”. Ai acuma motive pentru care „egalitarismul stângist” să-ti repugne. Inainte de evenimentul identificării propriului merit, ele nu existau decât ca presentimente, pentru că neformulate. Eşti „de dreapta” pentru că ştii (într-o măsură !) cine eşti. Dar nu remarcaţi oare, à l’occasion, că celălat, de la care speraţi recunoaşterea, a devenit „mai prost, mai imoral, mai abject” – pentru că nu recunoaşte „meritul”? (nu al domniei voastre, anume; am zis că am plasat-o în contextul unei „…kraţii” al unui „..ism”, că să evităm păcatul orgoliului). Nu recunoaşte „meritul” în general; este prost, abject, cumulard, viclean, (Nietzsche, pe care il citati, zice ca „supraomul” trebuie căutat mai degrabă pe aici decât in visele intelectualilor, iată-l, deci ! E mârlanul cordial şi abject – de dreapta, la Nietzche.). Este „de stânga” ? Nu pare; de altfel ce valoare ar mai avea recunoasterea inteligentei domniei-voastre, daca ea (recunosterea) ar veni de la o asemenea faună ? Nu este mai degrabă „de stânga” visul „recunoaşterii meritului ?”

    • Domnule Rus, n-ati ametit cind ati scris textul de mai sus, eu unul am ametit cind l-am citit (bine nici nu-s obisnuit cu gindirile din adincuri, abisale sa zic asa, la care se pare ca dv aveti access…eu mai cu usuraticii astia de pe contributors…. mi s-a cam atenuat gindirea analitica, si aia putina pe care o aveam.), da’ ma si declar prost de la bun inceput, ca sa nu mai fie discutii…In tot cazul,ceea ce credeti dv ca e demonstratie de logica pura, nu e decit invirtit in jurul cozii…cum mai zic astia de pe-aici de pe contributors (va rog totusi sa-i scuzati ca nu se ridica la inaltimea gindirii dv, face-ti un pustiu de bine crestinesc) sofistica…
      Asta ca sa nu mai zic de (ca vad ca nici domnul Pop, n-a adus-o in discutie) „The Dunning–Kruger effect is a cognitive bias in which unskilled individuals suffer from illusory superiority, mistakenly rating their ability much higher than average. This bias is attributed to a metacognitive inability of the unskilled to recognize their mistakes” (http://en.wikipedia.org/wiki/Dunning%E2%80%93Kruger_effect), cu alte cuvinte e demonstratia stiintifica , indubitabila, a expresiei „cu cit esti mai destept, cu atit realizezi ce prost esti, si cu cit esti mai prost cu atit mai destept te crezi”… and that’s a fact…indiferent de variatiunile dv pseudo-logice…mai ales ca vin de la un om care se pare ca e posesorul aparatului de masura si control al inteligentii (incercati la MENSA, sigur au nevoie si ei de asa ceva, ce sa se mai chinuie cu teste de IQ ori alte complicatenii), auzi dumneata, „Mă aşteptam la orice, dar nu la atât de inteligent şi de dens (text), pe Contributors!”…ce chestie dom’le…daca ati fi fost mai atent, ati fi observat ca sunteti in contradictie cu dv insiva, da probabil a fost premeditat, ca o consecinta fireasca a „luptei si unitatii contrariilor”, forta motrice a fiecarui stingist care se respecta…
      Articolul domnului Pop (bine ati venit domnule Pop printre noi!) e doar un articol, si bun pe deasupra , nu se pretinde a fi temelia lumii…

  4. Incurcata treaba cu „prostia” asta.
    Cand memoria acestui specimen care se numeste „om” (ma refer la om ca „specie” si
    nu in plan individual) a crescut suficient (asemeni arborelui fructifer) pentru a ajunge
    sa dea rod, a dobandit capacitatea de a rationaliza iar cu asta si-a deschis calea de
    acces catre „a cunoaste”, catre „a sti”.
    Daca denumim „prost” un individ a carui gandire este „impotenta” eu zic ca este gresit.
    Daca denumim „prost” un individ care se cultiva stramb, iarasi este gresit pentru ca in
    acest caz inteligenta (hai sa-i zicem „memorie RAM”) are, dar felul in care-si „mobileaza”
    calculatorul ii da ca rezultat … un dezastru. Dar si asta-i subiectiva, pentru ca ceea ce
    reprezinta un dezastru pentru mine nu inseamna ca in mod automat este un dezastru si
    pentru el.
    Omul (ca specie) a iesit din bezna propriului sau intuneric mental si cautand sa inteleaga
    de unde vine, unde se afla si … incotro sa puna urmatorul pas a stabilit conventie dupa
    conventie pana a ajuns la ziua de azi. Din pacate el, omul (ca specie) nu a inteles inca
    ce este ( cu ce, si cum se mananca) Viata, desi vreo doi-trei indivizi apartinatori speciei
    au intrezarit cate ceva. Cu putine flori insa, putina primavara poate efectiv fi.
    Mai e mult pana departe iar o fiinta (specia este o fiinta; „fiinta umana” pana nu ajunge
    ea insasi la perioada de fecundare, anticipat nu o poate face.
    „Inteligenta” este ca si „frumusestea”, un bun dobandit prin nastere, un … „dat”. Unii
    au prea multa iar altii … nimic.
    Legea compensatiei insa are grija ca aceasta sa nu devina in mod automat un avantaj.
    Asa cum in poker nu … norocul este principala conditie, nu cartile care-ti intra iti asigura
    statutul de castigator (poti pierde … „linistit” avand „chinta roiala”, in mana) nici in ce
    priveste dotarea mentala nu ne asigura statut de „om”.
    Pentru ca (in opinia mea, asta este statutul maxim pe care-l poate ocupa o fiinta umana
    iar cresterea (naturala) a procentajului de „oameni” (procentaj in cadrul conceptului
    „specie” este semn (gradatie) a urcarii inspre conditia de fecunditate (nu cea individuala)

  5. Aveți dreptate.Prostia este ubicuitară.
    Percep amărăciune în textul d-voastră. În momentele mele de ”low” este o emoție pe care o împărtășesc. În momentele de mele de ”high” (fix acum un prost va itera gîndul ”Bă drogatule!”) o conceptualizez ca pe o resursă inepuizabilă căreia încă nu i-am descoperit cheia exploatării.
    Nu are sens să ne supărăm pe proști – ei au rolul lor altminteri natura i-ar fi eliminat.
    Lupta înțeleptului este cu sine însuși. Cînd zgomotul străzii tulbură șirul gîndirii dacă poți îi pui pe toți să meargă pe vîrfuri. Dacă asta nu e posibil te muți tu însuți în alt loc mai liniștit – eu asta am făcut.
    Indignarea nu ajută cu nimic – decît poate că produce literatură.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ioan F. Pop
Ioan F. Pop
oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. A lucrat la întreprinderea Metalica, a fost redactor la Gazeta de Vest, redactor (fondator) la Noua Gazetă de Vest, referent cultural la Cercul Militar. Actualmente este muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, fiind, pentru o vreme, şi cadru universitar la Universitatea din Oradea. Cărţi publicate: Pedale de hîrtie, (poeme), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; PoemeşinimiC, Ed. Dacia, 1996; Poeme de sedus realitateA, Ed. Dacia, 2000 (carte sponsorizată de Ministerul Culturii); Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, Ed. Dacia, 2009 (teza de doctorat în filozofie); Jurnal aproape închipuit, Ed. Dacia, 2009 (jurnal scris la Roma şi Paris); Poemele poemului nescriS, Ed. Dacia XXI, 2010 (Premiul special pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad); Tăceri de la margine, Ed. Galaxia Gutenberg, Dacia, XXI, 2011 (studii şi eseuri); Poemele absenţeI, Ed. Dacia XXI, 2011; Poemele poemului nescriS, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013 (integrala poetică). Este prezent cu poeme, texte literare, studii şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în reviste străine. Figurează în mai multe antologii de poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro