marți, ianuarie 19, 2021

Protestul lui Andrei Ursu: o întrebare pentru conştiinţa noastră

Semnalul de alarmă trimis zilele trecute de Andrei Pleşu ziarului Adevărul, în faţa surzeniei autorităţilor confruntate cu apelul lui Andrei Ursu de a redeschide dosarul de urmărire penală a asasinilor tatălui său (în special a anchetatorului principal, Marin Pîrvulescu, care se bucură încă de o misterioasă imunitate), reluat şi de Vladimir Tismăneanu în articolul „Să mori pentru adevăr: Cazul Gheorghe Ursu şi România de astăzi”, ar trebui să fie şi un serios semnal de alarmă pentru conştiinţa noastră.

Unde suntem – se întreabă implicit Andrei Pleşu – după 25 de ani de la căderea comunismului? Suntem încă în faza în care ezităm, cu o straniu zel auto-protector, să ne descoperim nouă înşine culpele grave care ne murdăresc memoria? Care e valoarea libertăţii noastre actuale dacă ne învîrtim în acelaşi cerc vicios al procedurilor şi al dosarelor „rezolvate parţial” atunci cînd e vorba de crime politice în care au fost implicaţi ofiţeri ai fostei Securităţi? „Vom provoca, prin nesimţirea noastră, o nouă victimă, de data aceasta în Bucureştiul «liber»? – întreabă explicit Andrei Pleşu?.  „Ne confruntăm în chip cinstit cu trecutul totalitar ori mergem mai departe pe calea amneziei?” – întreabă şi Vladimir Tismăneanu.

Tatăl lui Andrei Ursu, inginerul şi poetul Gheorghe Ursu, a fost ucis prin bătăi şi tortură de fosta Securitate pentru că scrisese un jurnal lucid despre viaţa în România comunistă. Uciderea lui s-a petrecut în timpul anchetei conduse de fostul maior de Securitate Marin Pîrvulescu. Andrei Ursu riscă să fie ucis nu prin bătăi şi tortură, ci prin indiferenţă. Închiderea dosarului penal pentru omorîrea lui Gheorghe Ursu fără ca Marin Pîrvulescu, care a condus întreaga anchetă, să fie acuzat în vreun fel pare o simplă complicitate cu metodele vechiului regim de a confecţiona istorii false, cu vinovaţi de faţadă, pentru a-i absolvi pe criminalii politici care îi ucideau pe protestatari şi dizidenţi. Unde suntem – mă întreb şi eu – dacă nu avem nici acum curajul să ne dezvăluim nouă înşine că încă mai cultivăm acest gen de complicităţi?

Natura criminală a regimului comunist a fost recunoscută public încă din decembrie 2006, de preşedintele Traian Băsescu. Totuşi, vedem şi azi cum pîrghiile de protecţie ale vechiului regim sunt conservate cu grijă, conducînd la supravieţuirea inefabilă a unor strategii de mistificare a adevărului pe care ar fi trebuit să le punem de mult în discuţie.

În joc nu este, desigur, numai o persoană care a condus o anchetă ce s-a finalizat cu o crimă – dacă aceasta poate fi numită „persoană”, în condiţiile, semnalate de Hannah Arendt, în care se poate constata absenţa unei gîndiri personale (Gedankenlossigkeit) şi o „servitute voluntară” care nu pare incomodată de obiceiuri reflexive. Totuşi, adevărul despre trecutul comunist ar trebui cunoscut, întrucît memoria face parte din zestrea noastră colectivă care ne ajută (sau nu) să ne dezvoltăm în prezent virtuţile civice şi personale.

Protestul plin de curaj al lui Andrei Ursu este, în fapt, o mărturie că acest adevăr există independent de noi – chiar dacă noi tindem să ne cufundăm în amnezie. Dar, dacă mai păstrăm o urmă de reflexivitate a conştiinţei, ar trebui poate să ne trezim din uitarea noastră comodă. Pînă nu va fi prea tîrziu şi uitarea va face o nouă victimă.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. D-na Brandusa Palade,
    Constiinta noastra inregistreaza, in calitate de martor, victime, multe victime. Nu in vreme de razboi, nu in altercatii bahice, nu in incercari disperate de a cuceri himalaya. Nu. In mod straniu filmul se intampla pe timp de pace, pe durata lunga a construirii podului de aur spre viitorul luminos al omenirii.
    Neam de mamaligari, suntem adesea acuzati ca gasim mai mereu resurse de milostivenie ce ne impinge spre imbratisarea calaului. Acuzatia este inexacta: calaul, in toate culturile, este un personaj pe cat de temut pe atat de respectabil. El este doar instrumentul care duce la indeplinire o sentinta emanata de o justitie legitima. In aceste cazuri, in fond, victima este un banal vinovat pe seama caruia se pune sarcina nu a razbunarii cat a infaptuirii dreptatii in tot ce inseamna ea ca reparatie si luare aminte.
    Nenorocirea sta in faptul ca ceea ce victimele percep, daca mai percep, drept crime se traduce in constiinta faptuitorilor ca simpla neglijenta, accident de parcurs, pana de vulpe la palarie. Iar asta se intampla sub puternica umbrela a institutiilor statului, care codifica viata, sanatatea, proprietatea ca valori fundamentale musai de protejat.
    Memorialistica civila, postdecembrista, a saturat piata culturala. Dinspre faptuitori insa mucles. Spovedaniile lor se lasa asteptate sau, te pomenesti, o cenzura inefabila le tine in sertar. Cert este ca institutiile fortoase si inteligente au ales: intre constiinta victimelor zdrobite in malaxorul institutiilor si constiinta functionarilor din institutii dreptul cetatii glorifica functia, caci ‘de tai din codru o ramurea ce-i pasa codrului de ea’.
    Ne doare Gheorghe Ursu, ne cutremura numarul incredibil al victimelor, compatimim cu Andrei Gheorghe si aspiram la puterea celor fara de putere asa, in ciuda faptului ca disputa dintre indivizi si institutii este total asimetrica.

    • Va multumesc pentru ginduri. Faptuitorii nedeconspirati devin subtil modele negative „de succes” – asa se intimpla si cu asasinii reali ai lui Gheorghe Ursu ferecati sub lacatul uitarii deliberate… Nu am auzit, in Romania, de prea multe cazuri de tortionari caiti. Puterea celor fara de putere e totusi reala, altfel nu ne-ar impresiona (mai mult) modelul lui Andrei Ursu…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Tereza-Brindusa Palade
Tereza-Brindusa Palade
Profesoară de Etică Politică la Facultatea de Științe Politice a SNSPA, București. Eseistă, publicistă și poetă. Membră a Grupului pentru Dialog Social. Autoare a numeroase cărți de eseistică filosofică și teologică, printre care amintim: Noaptea gîndirii metafizice (2008), Fragilitatea Europei (2009), Castelul libertății interioare (2010), Chemarea înțelepciunii (2011), Infinitul fără nume (2013). Autoare a zeci de articole științifice în limbi străine, dintre care unele publicate în reviste de prestigiu ca Annalecta Husserliana, Persona, European Journal of Science and Theology. Autoare a sute de articole apărute în presa culturală și de opinie din România. Autoare a două volume de versuri și a unor serii de poeme publicate în revistele literare Familia, Viața Românească și Discobolul.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

De la numerologie la ”România Educată”

Religiozități arhaice în contemporaneitate   O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

Navalnîi a fost judecat în secția de poliție. Doar pe vremea lui Stalin se mai putea întâmpla așa ceva. Interviu cu analistul Armand Goșu

Duminică seara, la revenirea în Rusia, Aleksei Navalnîi a fost arestat, la punctul de control al pașapoartelor, din...

Cu stiletto pe pârtia de ski sau cum mint politicienii că… depolitizează educația

Politicienii, noi și vechi, vor să… depolitizeze educația cu grația unei doamne care, după șampania de anul nou, o ia pe pârtia de ski...

Ministerul Culturii e gol!

Răspunsul Ministerului Culturii la semnalul de alarmă tras de cineastul Alexander Nanau poate părea năucitor, dar în realitate nimic nu-i nou sub...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.