Am fost provocat astăzi de către Ciprian Ciucu să îmi exprim opinia despre elaborarea noului Plan Urbanistic General al Municipiului București. E o problemă importantă care de multe ori ne scapă printre degete. Motivul principal pentru aceste scăpări este adesea lipsa de informare. Combinăm această lipsă cu limbajul de lemn al autorităților și cu promisiuni din pix și vom observa că acest PUG are aceleași șanse ca și cel precedent să cadă în derizoriu.
Aș nota de la început, că îmi asum clasica critică: „toți critică, puțini fac ceva!”. Așa este, însă de multe ori cei care critică sunt din afara breslei, și tot de atât de multe ori critica este ghidată de alte motive oculte. Întrucât îi cunosc pe majoritatea oamenilor din spatele acestui proiect aș insista ca măcar ei să vadă de data asta partea constructivă a criticii.
Acestea fiind spuse, propun discutarea principalelor trei puncte care au fost subliniate în discuțiile publice.
Avem hartă, nu-i cadastru!
În ultimele două săptămâni au apărut diverse știri, unele laudative, altele critice la adresa procesului de elaborare a noului PUG, în special făcându-se referire la finalizarea primei faze a procesului. În această primă fază au fost introduse într-o bază de date digitală (parte integrantă a noului PUG) toate documentațiile de urbanism care au fost aprobate în Municipiul București, precum și toate studiile elaborare de Primăria Municipiului București care ating o varietate de teme.
Trebuie însă făcute câteva mențiuni referitor la această bază de date. În mare aceasta nu este o noutate, întrucât exista deja la nivelul Primăriei București. Ridicolul situației este, din punctul meu de vedere, că transpunem aceste informații în GIS însă nu prea avem pe ce anume să le suprapunem.
Îmi cer scuze, am uitat să vă spun, Municipiul București nu are un cadastru digitalizat și updatat la zi. Ca să ne fie și mai clară situația, imaginați-vă că la nivelul primăriilor din București (lucru valabil pentru majoritatea autorităților locale din România) se lucrează pe un cadastru care în cel mai bun caz datează de la începutul anilor ’90. Nu e mare lucru o să spuneți. Asta e! Oricum fiecare dintre noi își face înaintea unei investiții studii și/sau măsurători topografice. Evident că așa este, însă din punct de vedere logistic apar situațiile acelea penibile în care primăria susține anumite prevederi care nu mai reflectă realitatea din teren (Pentru că cadastru-i legea!). Apar astfel situații în care unui beneficiar i se cere demolarea unei clădiri care nu mai există din simplul fapt că a fost furată cărămidă cu cărămidă, sau alipirea la o clădire care între timp a dispărut, iar în locul ei este de exemplu o parcare (autorizată sau neautorizată, este irelevant) .
De ce nu se fac modificările necesare, măcar pe hârtie dacă nu digital? Pentru că, delicat spus, ar apărea documentate toate „găurile negre” ale deciziilor la nivel local. Mă gândesc că ar fi destul de dificil să îți asumi acest rol de Don Quijote autohton.
Dar să revenim! Nu contest utilitatea unei baze de date a planurilor urbanistice care poate fi actualizată și consultată în timp real. Concluzia la care am vrut să ajung este că această lăudată digitalizare a nivelului macro al orașului este în multe cazuri irelevantă, deoarece trecerea de la PUZ la parcelă/lot pierde esența. De ce? Pentru că această suprapunere de scări nu duce la identificarea problemelor micro cu care se confruntă cetățeanul (beneficiarul) atunci când i se cere ca pe terenul său să aplice prevederile unui PUG/PUZ care îi diminuează simțitor profitabilitatea terenului sau îl pune în imposibilitatea de a-l exploata.
Prin zona protejată nu se trece!
O altă idee care probabil va bucura o mare parte din activiștii societății civile este aceea de implementare a unui sistem mult mai strict care să nu mai permită modificări la nivel urbanistic, mai ales în cazul zonelor protejate. Deși îndreptățită de situația actuală, această tipologie de abordare este exagerată și incorect orientată.
Trebuie să clarificăm din start faptul că Bucureștiul nu este un oraș în care nivelul de dezvoltare și-a atins apogeul, și nici nu o va face în următorii 30 de ani. Evident că nu trebuie să cădem nici în capcana dezvoltării doar de dragul dezvoltării, fără cap și coadă, însă nici limitarea fățișă a acesteia nu va ajuta cu nimic. Cu părere de rău și cu responsabilitatea de rigoare trebuie să o spun: Bucureștiul nu arată așa din cauza investitorilor/beneficiarilor, ci din vina profesioniștilor care au pierdut situația de sub control. Dragi colegi de breaslă, noi suntem cei care am eșuat!
A impune acum, într-un mod care pare cât se poate de sarcastic, un control extrem asupra zonelor devenite peste noapte protejate – dovada care îmi susține această teză este tocmai batjocura cu care au fost tratate ani de zile după 1989, când erau doar zone – dar în care construcțiile se degradează tot din grija „protectorilor”, arată că problema este abordată incomplet. Probabil că autoritățile văd acestă abordare o metodă de apropiere de activiștii care se ocupă de astfel de subiecte, sau poate încearcă să își mai spele din păcatele ultimilor 10-15 ani.
Nu cunosc exact motivația, însă voi face o previziune sumbră al unei astfel de abordări: degradarea zonelor protejate nu va putea fi controlată, iar investitorii vor fugi de acestea ca dracu’ de tămâie. Astfel de măsuri se iau în orașe în care fondul construit cu valoare istorică și arhitecturală are o calitate acceptabilă din punct de vedere tehnic pentru a putea fi re-utilizat, iar acolo unde investitorii privați nu sunt prezenți autoritățile locale au capacitatea tehnică și economică să îi înlocuiască. Prin comparație, în câte cazuri din România cele trei condiții sunt îndeplinite simultan? 0,01%? Poate nici atât. Deci într-un astfel de context, cum putem asigura o dezvoltare coerentă a zonelor protejate? Prin alienarea oricăror investitori cu interdicții aberante? Sau poate prin asigurarea unor standarde minime și flexibilizare legislației astfel încât atât orașul cât și investitorul să aibă de câștigat?
Cu trenul la mall
Ultimul zvon de care aș fi vrut să vorbesc este acela al dezvoltării rețelei de cale ferată existentă la nivelul Municipiului București. Sau cel puțin aceasta e ambiția noului PUG. O idee interesantă și de viitor, dar trebuie nuanțată.
Partea care mă surprinde este că acum ceva ani, câțiva tineri (îmi scapă acum numele/firma acestora) au venit cu acestă idee și au fost ridiculizați complet, dacă nu mă înșală memoria chiar și de câțiva reprezentanți ai autorităților locale. La acea vreme se invocau problemele ce vor apărea la intersecțiile dintre traficul rutier urban și cel feroviar urban. Pe de altă parte chiar și Cincinat Sfințescu a prevăzut acest tip de dezvoltare a sistemului de circulații. Dar, nici el nu era chinuit de traficul auto!
Pentru necunoscători, rețeaua feroviară urbană din București a fost construită în vremuri demult apuse, în care riscul să se creeze ambuteiaje din cauza trecerilor de nivel era insignifiant, datorită faptului că nu erau suficiente mașini ca să se întâmple asta. Realitatea curentă ne confirmă că astăzi nu e nevoie de un tren în București care să blocheze traficul, ci e suficient un tramvai prins în mijlocul intersecției.
Dezvoltarea unei astfel de rețele presupune astăzi asigurarea că traficul feroviar urban și cel rutier nu se vor încurca unul pe celălalt, ci se vor completa unul pe celălalt. Obiectivul final dorit fiind bineînțeles reducerea celui de-al doilea în favoarea primului. Soluția, care probabil va produce groază în rândul locuitorilor, este construirea de pasaje supraterane și subterane. De ce va produce groază? Pentru că știm cu toții cât de greu este să construiești așa ceva în mediul urban al Bucureștiului. Apoi, ne vom gândi bine, și ne vom întreba: oare chiar vrem să mai construim încă un pod Grant în București? Nu de alta, dar parcă zona aia nu e așa de „sexy”.
Concluzia în acest caz este că astfel de propuneri trebuie luate cu puțină sare. Deși utilitatea nu este contestată, eu aleg să nu mă entuziasmez până în momentul în care nu văd propunerea pentru un astfel de proiect.
Cel mai simplu ar fi să spun că nu vreau să am gară în zona protejată…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Trenul ar trebui să migreze undeva în subteran, ajungând uneori să aibă stații comune cu cele de metrou. Nu e ceva realizabil peste noapte, dar în 25-30 de ani s-ar putea vedea ceva rezultate. Bucureștiul e plin de dotări feroviare care nu mai folosesc nimănui, dar și de ateliere și depouri al căror loc este în afara orașului. Unde se și aflau de altfel, în urmă cu 100-150 de ani, când au fost construite.
Exact cum nu spală și nu repară nimeni vagoane de metrou în Piața Romană, tot așa nici vagoanele de tren n-au de ce să fie reparate, spălate sau pur și simplu garate cu săptămânile în perimetrul orașului. Asta se poate face foarte bine la Vidra sau la Moara Vlăsiei, iar terenurile astfel eliberate ar permite orașului să respire un pic mai liber.
Bun articol, dar nu punctează suficient esența chestiunii: CADASTRUL. Fără cadastru (pus la punct), orice discuție imobiliară ESTE COMPLET NERELEVANTĂ. Nu degeaba austriecii ni l-au băgat pe gît înainte de 1900 – drept e că, în comunism și post-comunism, reușirăm să-l facem varză, aducînd Ardealul și Banatul APROAPE la același haos cu Vechiul Regat.
Băi ciorditorilor, mari, mici și mijlocii ! Cadastrul făcut arșice înseamnă că oricînd, oricine, mai tare-n pile și alte argumente ”bănoase” decît voi, vă lasă fără proprietate peste noapte. Și dacă nu vă simțiți amenințați, că vi-s ”ultra-potenți”, s-ar putea s-o pățească urmașii (de obicei mai blegi, prin însăși faptul că primit-au totul de-a gata).
Domnule nu am inteles, care este de fapt propunerea dumneavostra pentru zonele protejate. Cat sa se mai flexibilizeze, ca acum se demoleaza si se construieste in aceste zone orice. E fexibil cat cuprinde! Mi-aduc aminte de acum cativa ani cand in zona Povernei (zona protejata) s-au demolat vreo 7 cladiri dintr-un foc. Este suficient de flexibila abordarea? Cred ca tocmai aceasta abordare „flexibila” alunga orice fel de investitori sau locuitori de buna credinta care ar putea sa investeasca in aceste zone. Nu tot orasul este zona protejata. De fapt o mica parte din suprafata Bucurestiului reprezinta zone protejate. Militari, Berceni, Colentina, Pantelimon, Rahova, Ferentari, Obor, Drumul Taberei etc… etc… nu sunt zone protejate. Ce propuneti dumneavostra este ramanerea la situatia actuala cand totul este foarte flexibil: se demoleaza orice, se polistireneaza orice, se construieste orice… Trebuie sa existe reguli foarte stricte pentru aceste zone protejate si mai ales autoritati care sa vada ca sunt respectate, dar si legislatie care sa protejeze cu adevarat patrimoniul nu doar sa insire vorbe goale fara a permite/obliga autoritatile sa intervina cand acesta este distrus. Care sunt concret „interdicțiile aberante” la care va referiti?
” Astfel de măsuri se iau în orașe în care fondul construit cu valoare istorică și arhitecturală are o calitate acceptabilă din punct de vedere tehnic pentru a putea fi re-utilizat…” Sa inteleg ca in Bucuresti nu exista asa ceva?