luni, septembrie 21, 2020

Puncte de reper vizuale ale memoriei colective. O pledoarie pentru universalitate

Există probabil în orice conştiinţă umană „spaţii” pentru o memorie nevralgică, care pot reverbera mai adînc, deşi nu la fel de acut, ca memoria strict personală. Voi propune în cele ce urmează un itinerariu ce străbate asemenea „locuri” dureroase ale memoriei colective. Itinerariul poartă inevitabil amprenta unei subiectivităţi, fiind „selectiv” şi „parţial”. Subiectivitatea nu-i reduce totuși veridicitatea, ci îi adaugă un ”unghi de vedere” sau o perspectivă.

Funcția unui asemenea itinerariu este, în primul rînd, educativă. Evocarea ororilor și tragediilor de masă ale secolului XX, ce continuă azi în cascadă prin acțiunile terorismului de toate formele și culorile, are nu doar o funcție cathartică, ci și una formativă. În mod normal, ea ar trebui să conducă la formarea unui spirit democratic, cu o conștiință civică alertă. Cele mai multe orori ale istoriei sînt legate cauzal de patologii politice și militare și de o conștiință civică fanatizată sau, în cel mai ”bun” caz, anesteziată și indiferentă.

Primul loc al memoriei pe care îl voi evoca este o sală de muzeu. Nu un muzeu oarecare, ci unul care este și un memorial. În 2008, cînd am vizitat Memorialul şi Muzeul Holocaustului de la Washington, m-am oprit cu stupoare cînd am intrat în această sală:

Fotografie a Sălii Pantofilor (The Shoes Room) de pe site-ul memorialului The United States Holocaust Memorial Museum, Washington, DC

Mi se părea că am în faţă o vie ilustrare a „banalităţii răului”. Victimele erau în fapt descălţate înainte de a fi gazate în lagărele de la Auschwitz-Birkenau şi Majdanek. Cînd aceste lagăre au fost eliberate de trupele sovietice, au fost găsiţi puţini supravieţuitori şi stranii movile de pantofi… probabil după ultimele operaţiuni de exterminare.

O altă imagine tulburătoare am surprins-o la Birkenau, lagărul ataşat de Auschwitz, unde soseau „transporturi cu mărfuri” pe o linie de cale ferată. Mi s-a părut izbitor capătul liniei care se sfîrşea chiar în faţa camerelor de gazare şi crematoriilor (astăzi, doar o grămadă de dărîmături, întrucît crematoriile au fost explodate de ofițerii naziști înainte de a părăsi lagărul, în 1945).

Fotografie a capătului căii ferate de la Auschwitz-Birkenau, în fața centrelor de exterminare (colecția autoarei)

Nu de mult, am schimbat un tren în gara centrală din Leipzig – o clădire monumentală, cu o arhitectură impresionantă. M-am oprit cîteva momente în faţa memorialului din centrul gării. N-am putut însă să nu iau cu mine imaginea basoreliefului cu mîinile, mari şi mici, de după gratii care exprimă artistic mesajul de pe blocul de marmură pe care e gravat textul memorial:

Fotografie a memorialului deportărilor din gara centrală din Leipzig (domeniul public)

În luna iunie a acestui an, a avut loc comemorarea a 75 de ani de la Pogromul din Iaşi. Un prilej de a revedea mai multe fotografii din timpul Pogromului adunate în diverse arhive. Această imagine din Arhiva CNSAS este probabil una dintre cele mai obsedante:

Fotografie din timpul Pogromului din Iași (Arhiva CNSAS)

Trupuri împuşcate chiar în faţa caselor şi prăvăliilor proprii sînt lăsate în stradă. Trecătorii elegant îmbrăcaţi merg nonşalant pe trotuar, pe lîngă ele, ca și cum cadavrele de alături nu ar exista. Un singur trecător mai „nonconformist” din dreapta priveşte spre unul din trupurile neînsufleţite, mai mult cu curiozitate decît cu oroare. Era război, stare de urgenţă. Din nou, banalitatea răului.

O fotografie din timpul Pogromului de la Iași ce a făcut înconjurul lumii şi a ajuns şi la  Memorialul și Muzeul Holocaustului din Washington este cea a familiei ucise în întregime, cu tot cu copilaşul din partea dreaptă, și lăsate pe trotuarul străzii Vasile Conta:

Fotografie a familiei ucise și lăsate în stradă în timpul Pogromului din Iași, pe strada Vasile Conta (domeniul public).

De la uimirea în faţa indiferenţei actualilor proprietari ai imobilului în faţa căruia se găsesc trupurile din acea fotografie „foarte veche” de pe strada Vasile Conta porneşte şi Romulus Balazs în filmul său documentar, „Souvenirs de Iaşi”, în care realizează o adevărată „detectivistică a memoriei” Pogromului din Iaşi.

[…]O altă imagine care spune mai mult decît cuvintele este acest desen realizat la mulți ani după Pogromul de la Iași de celebrul pictor franco-român de origine evreiască Sami Briss, în urma unor ”istorisiri” despre trenurile morții care l-au inspirat. Acest desen a fost expus la expoziția multimedia Fragments of a Life organizată anul acesta la Iași de curatoarea Olga Ștefan și tranzit.ro, la 75 de ani de  comemorare a Pogromului.

Fotografie a unui desen al lui Samy Briss expus la ”Fragments of a life”, tranzit.ro (colecția Jil Silberstein, Elveția)

Ochii ce privesc printre scîndurile vagonului marfar sigilat şi transformat în cameră de asfixiere/instrument de ucidere în masă în timpul Pogromului sînt mai elocvenți decît multe „discursuri comemorative” urmate, eventual, de recepții cu sandviciuri apetisante și cocteiluri rafinate. În fapt, pliantul ce a anunțat anul acesta comemorarea oficială a 75 de ani de la Pogromul de la Iași a expus mai mult imagini de steaguri ale României, soldați români privind cutezător în zare, poze turistice din Iași, cocteiluri cu portocale și sandviciuri hedoniste, decît imagini ce evocau tema tragică a comemorării… Unii designeri de publicitate și ”public relations” par a avea o cultură istorică și o sensibilitate civică atît de sublime încît lipsesc cu desăvîrșire.

Mai este și imaginea coșului crematoriului de la Auschwitz pe care am surprins-o pe un cer aproape senin, în august 2010. Efectul de trompe lʹoeil al norului ce seamănă cu fumul poate fi un memento pentru faptul că acest crematoriu a funcționat cîndva. Nu e însă un crematoriu obișnuit, ci unul atașat de o cameră de gazare:

Fotografie a camerei de gazare de la Auschwitz (realizată de Mirela Vișan).


Fotografie a coșului crematoriului de la Auschwitz (colecția autoarei).

În fine, iată și o altă imagine care a făcut înconjurul lumii, a unui copil plîngînd solitar, înconjurat de o mare de trupuri neînsuflețite, în timpul genocidului din Rwanda din 1994:

Fotografie din timpul genocidului din Rwanda (domeniul public).

Copilul este un supraviețuitor al masacrului, dar e evident împovărat de crimele din jur, ce îl vor marca definitiv. Nu e deloc cert ce șanse de supraviețuire are el însuși, ca un prezumtiv orfan. E singur pe pămîntul înconjurat de ucideri în masă și cadavre. Lipsesc, desigur, indiferenții din jur, cei care ”normalizează” situația. Era război civil, desigur. Era ”normal” să moară oameni. Civili nevinovați? Desigur, întrucît erau de altă etnie. Nu erau ”de‒ai noștri”.

Logica aceasta a alterității radicale, ce justifică ștergerea celor diferiți de pe fața pămîntului, continuă netulburată. Și acum, cînd scriu aceste rînduri, probabil cineva se înarmează plănuind să atace civili neînarmați de altă etnie sau religie. Civilizația occidentală, cu cultura democrat-liberală a drepturilor universale ale omului, pare a fi singura capabilă să contracareze acest tip de mentalitate. Ea nu este însă acceptabilă, din rațiuni de autonomie culturală, în multe culturi care o resping ca pe un ”imperialism”. Dar culturile autonome de acest tip pot naște uneori monștri. Boko Haram, de pildă, respinge programatic educația occidentală și umple pămîntul cu cadavre, la fel ca guvernul Hutu în timpul genocidului din Rwanda împotriva populației Tutsi.

Relativiștii culturali radicali din Occident ce se închină fără discernămînt în fața ”diferențelor culturale” incomensurabile, trebuie, așa cum susține și scriitorul Kenan Malik, să redescopere spiritul Iluminismului kantian și liberal și să reafirme universalitatea drepturilor omului. Redescoperirea universalității umane pare a fi unicul antidot modern la tribalizarea și sectarismul ce conduc la legitimarea urii de alteritate și a distrugerii celor care nu sînt ”de-ai noștri”.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Rezonez cu ideile acestui text. Înțelegând că imaginea este mai convingătoare decât cuvântul, autoarea oferă câteva exemple incontestabile ale ororii, care ar trebui să prezerve memoria răului istoric. Din păcate, mancurtizarea prin tabloidizare, atomizarea hedonistă și generalizarea anomiei fac ineficient orice demers care apără universalitatea umanului. Tocmai relativismul, dogmă a lumii postmoderne este acela care subminează conștientizarea ororilor produse în numele unor valori. Amnezia întreține anomia, iar tehnologia o banalizează. După Cădere, omul a asumat o libertate vinovată, pentru care contemplația și creația sunt excepții, din păcate.

  2. Intr-un sat oarecare un batrin oarecare , bolnav si cu o pensie de mizerie , e lasat sa moara , e inutil , nu intra nici macar in ,drepturile, handicapatilor .Legea , ,drepturile, , sint inflexibile , sint ,universale, , facute nu pt. acest om sau batrin , ci pt. Omul in sine , ideal . Restul e matematica . In acelasi timp , nenumarate organizatii cauta animale fara stapin . Iacobinii , formati la scoala Iluminismului , urmareau si ei sa ,implementeze, drepturile universale ale cetateanului si ,virtutea, , sa rationalizeze si sa geometrizeze societatea , in care omul viu e un simplu numar , ideile , idealurile conteaza , pt. ele se lupta si se ucide . Un vechi proverb spune ca legea e precum pinza de paianjen , in care sint prinse musculitele dar zburatoarele mai corpolente trec fara probleme , asa si cu egalitatea ,universala, , e o conditie favorizanta a inegalitatii de fapt ( sau , daca se prefera , ,particulara, ) , a dreptului celui mai tare , omul nou , de exceptie , supraomul . Se numeste evolutie , progres , conform legilor darwiniste , in ritmul litaniilor aduse minunatei lumi noi a Capitalismului triumfator , mai nou , cu fata umana si pioasa . Nu strica sa ne amintim ca initial aceste sforaitoare drepturi si libertati erau ale omului alb , european si crestin , civilizator si s-ar putea trece in revista si urmele acestei suave civilizari .Dar de ce sa mergem asa de departe , in epoca preistorica a colonialismului ? Nu ni se predica acum pretutindeni ca ceilalti , cei de alta religie sau cultura , sint incompatibili structural cu ,noi, si , prin urmare , ca avem dreptul si datoria sa-i ,civilizam, ? Sa fi provocat chinezii , arabii , indienii , aborigenii australieni , eschimosii sau alti primitivi cele doua razboaie mondiale , incheiate apoteotic in artificiile atomice ?

    • „Sa fi provocat chinezii , arabii , indienii , aborigenii australieni , eschimosii sau alti primitivi cele doua razboaie mondiale , incheiate apoteotic in artificiile atomice ?” – imperialismul japonez a avut un rol esenţial în provocarea războiului în Asia şi Pacific (Marco Polo Bridge, Pearl Harbor), război încheiat pentru japonezi prin bombele atomice.

      Chinezilor, arabilor, japonezilor, nu complexele de superioritate le-au lipsit. Fiecare se crede buricul Pământului. Ce le-a lipsit (până acum cel puţin) a fost forţa de a le pune în practică. Excepţia ar fi Japonia, care şi-a etalat imperialismul cu ocazia celui de-al doilea Război Mondial.

  3. Nu inteleg – acum cand ni se spune tot mai apasat, de catre diverse elite autointitulate, ca semeni ai nostri de alta religie sunt incompatibili cu valorile noastre pentru simplul motiv ca au alta religie, cand discursul de dreapta, rasist si xenofob, se aude tot mai tare, mai ales in Romania: despre ce relativism moral al occidentului vorbim? Dupa criza refugiatilor, o rusine pentru Europa, o pata pe obrazul acestei civilizatii care nu se va sterge prea usor, mai vorbim de relativism moral?! Cand sute de mii de oameni sunt tinuti in conditii de lagar dupa ce au fugit de un razboi facut posibil de armamentul exportat de civilizatii occidentali? Relativism moral?! Ar fi de ras daca nu ar fi de plans!

  4. Imagini cutremuratoare, dar atata timp cat nu ne ridicam impotriva ororilor prezentului vom arata ca nici de cele ale trecutului nu ne pasa. Ca suma de memorii individuale, memoria “colectiva” este atat de selectiva incat aproape ca nici nu exista. Fiecare eveniment se “lipeste’ pe o retina individuala, cu o semnificatie individuala. Pentru un bancher care m-a lasat fara casa pentru ca nu am putut sa-i restitui cu dobanda hartiile cu inscrisuri numite bani, casa mea este o sursa de castig material pentru el, dar o pierdere materiala pentru mine. Foarte probabil, ireparabila. La fel si cu bombele atomice din 1945, leadershipul american a vazut in ele un mijloc de a castiga un razboi, populatia japoneza, o sursa a mortii, prin care a fost omorata in masa. La fel si cu istoria, exista o istorie oficiala, scrisa de invingatori si de propagandistii lor, dar exista si istorii alternative, independente sau ale invinsilor. Chestia asta cu “memoria colectiva”, in care unul si acelasi lucru este vazut in mod diferit de toti cei care-l privesc, miroase a propagandism-universitarist, care a bagat groaza in multe oase in comunism. Daca nu chiar este, pe undeva, un abuz universitarist. La fel ca si cu jonglarea cu “universalitatea”, prin care se distruge specificitatea. Cine decide ca ceva este “universal”, iar ce nu se potriveste cu acest calapod, deci inevitabil este specific, poate sau trebuie sa dispara? Democratia liberala? Nu este aceasta doar un alt pat al lui Procust? Lenjeria de pe acest “pat” poate fi cu floricele, dantelata si parfumata, dar amputarea a ceea ce nu incape in el, la fel de dureroasa si daca ar fi gol sau daca ai fi legat de el cu lanturi. Probleme de acest gen incep sa apara cand cineva pretinde sa conduca pe altcineva. Nu exista respect pentru diversitate si multipolaritate, ci doar pentru unicitate si unipolaritate. Este o caracteristica a megalomaniei. Acelasi tip de megalomanie, de autoindumnezeire care a dus la Holocaust il vedem si in zilele noastre. Aceeasi “capcana stupida”, cum a numit-o scriitorul Norman Manea, construita din minciuni si fanatisme, in care au cazut autorii Holocaustului, o vedem construita si in zilele noastre, pentru a atrage si a impune oroarea, o capcana in care se incearca sa fie atrase alte popoare, probabil la fel de cultivate ca si germanii care au fost prostiti de Hitler. Cred ca durerea din prezent doare mai mult decat orice durere din trecut. Aici ar trebui sa fie un front de lupta globala, prin care am cinsti orice durere din trecut. Cei care fac ororile din prezent nu respecta memoria durerilor nevinovate din trecut. In oricate memorialuri le-ar pune, ororile din prezent le denunta ipocrizia, falsitatea. Deci, in primul rand, nu o abstracta memorie colectiva din trecut ar trebui avuta in vedere, ci o memorie politica individuala, concreta si actuala. Nu exista o mai mare proba de sinceritate si de compasiune fata de memoria Holocaustului, a durerilor provocate de ororile din trecut, decat cea de a denunta si condamna ororile din prezent.

  5. Da, o încercare mai mult decât meritorie, din partea autoarei, de a preveni repetarea ororilor şi a tragediilor cu mii sau sute de mii de victime nevinovate. E un pic ciudat că ororile şi tragediile umane au fost mai tot timpul precedate de „idei înălţătoare”, „gânduri grandioase”, „intenţii şi planuri purificatoare”. Ele au fost „asamblate” în doctrine şi, mai apoi, induse sau impuse altora ca modele infailibile. Am putea parafraza atunci: grandomania raţiunii naşte monştrii ..

Lasă un răspuns la DanT Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Tereza-Brindusa Palade
Tereza-Brindusa Palade
Profesoară de Etică Politică la Facultatea de Științe Politice a SNSPA, București. Eseistă, publicistă și poetă. Membră a Grupului pentru Dialog Social. Autoare a numeroase cărți de eseistică filosofică și teologică, printre care amintim: Noaptea gîndirii metafizice (2008), Fragilitatea Europei (2009), Castelul libertății interioare (2010), Chemarea înțelepciunii (2011), Infinitul fără nume (2013). Autoare a zeci de articole științifice în limbi străine, dintre care unele publicate în reviste de prestigiu ca Annalecta Husserliana, Persona, European Journal of Science and Theology. Autoare a sute de articole apărute în presa culturală și de opinie din România. Autoare a două volume de versuri și a unor serii de poeme publicate în revistele literare Familia, Viața Românească și Discobolul.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Cuvintele care ucid şi zidurile din noi

“Şcoala noastră e o şcoală unilaterală intelectualistă, iar nu o şcoală educativă, în sens larg. Ea nu ţine seama nici de...

Isus al meu: o cronică şi două scrisori

Am citit cu interes şi multă curiozitate intelectuală volumul Isus al meu al lui Gabriel Liiceanu şi pentru că sunt un cititor...

Soluție: Trenuri la Aeroportul Otopeni la cadență de 10′

Un proaspăt comunicat al CFR Călători ne spune că în urma analizei graficelor de circulație împreună cu CFR Infrastructură s-a ajuns la...

CV de parlamentar. De la greață la oroare

Mi-am luat inima în dinți și am citit pe pagina de Facebook a lui Valeriu Nicolae toate postările despre CV-urile parlamentarilor români....

Modernizarea societății românești și formele fără fond: Academia Română, Curtea Constituțională și altele

Incompatibilitatea dintre formele de import și fondul românesc. Teoria formelor fără fond ”Inainte de a avea o umbră...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.