sâmbătă, decembrie 14, 2024

Puncte nevralgice: Despre cunoasterea, evaluarea si condamnarea comunismului

In 1997, cand au aparut in romaneste „Scrisorile din inchisoare” de Adam Michnik, corifeul comunismului dinastic, Adrian Paunescu, exclama: „De-am avea si noi anticomunisti ca el!”  Nu admiratia pentru eroismul ganditorului polonez, un veritabil combatant pentru libertate, il motiva pe Paunescu, ci ostilitatea fata de cei care nu voiau sa uite crimele totalitare si cereau justitie morala. Se decontextualizeaza afirmatiile lui Michnik, se pune semnul egalitatii intre post-comunistii polonezi (care, prin participarea la negocierile de la Masa Rotunda, au acceptat, inca din 1989, alternanta democratica) si cei din Romania, care au boicotat si au torpilat opozitia democratica.  Wojciech Jaruzelski si Mieczyslaw Rakowski nu au spus, precum Ion Iliescu, in 1990: „N-am facut placinta ca s-o manance altii”.  Observ ca dupa atatia ani, sindromul uzurparii simbolice persista. Un dialog public normal intre ganditorii Adam Michnik si Andrei Plesu este rapid mistificat intr-un fel de meci in care unul dintre participanti ar iesi invingator, celalalt invins, iar prietenii de idei ai celui de-al doilea (prezenti sau absenti la dezbatere) sunt automat subiecte de comentarii malitioase.  Har Domnului ca in articolul sau publicat aici, pe contributors, Teodor Tita ne vorbeste despre temele discutate…

Analiza comunismului, pentru a fi credibila, presupune expertiza dovedita prin lucrari recunoscute national si international, capacitate investigativ-reflexiva, racordare la discursul politologic si istoric din alte tari, asadar deschidere comparativa, precum si compasiune pentru victime, o premisa ce mi se pare esentiala.  Nimeni nu are dreptul de a emite „indulgente” in numele celor prigoniti fara vina.  „Nu avem dreptul sa iertam in numele celor ucisi in zori” sunt versurile lui Zbigniew Herbert de atatea ori citate de Adam Michnik (un vers scris cu sange, vorba lui Pasternak,  care le va fi scapat celor care astazi ne asigura ca Michnik ar fi un fel passe-partout al amneziei).   Fereste-ma, Doamne, de cititori care nu ma citesc, cam asa ar suna o posibila rugaciune a unui ganditor complex si paradoxal precum Michnik, admiratorul lui Milosz, Camus, Beckett, Ionesco, Gombrowicz, Ahmatova, Norwid, Cioran, Brodsky, Mandelstam, Berlin, Mann, Arendt, Soljenitin, Grossman, Orwell, Koestler, Silone, Kolakowski, Havel.  Cel care a scris eseul de neuitat „Conversatie in Catedrala”.  Cel care a scris despre Josef Pilsudski, dar si despre Roman Dmowski,  fara ura si fara prejudecati, cu onesta rigoare.  In plus, daca relatarile pe care le-am citit sunt fidele, atunci mi-e greu sa vad cum ar putea fi Michnik anexat unor discursuri pseudo-justitiare cu geometrie variabila.

A declansa periodic campanii de bagatelizare, ironizare si denigrare a condamnarii comunismului tine de un dubios efort de auto-promovare in care narcisismul se intalneste cu lipsa de responsabilitate.  Invocarea unui Michnik, disident care a fost inchis ani de zile pentru lupta sa anticomunista, de catre anti-anticomunistii locali este cel putin ipocrita.  Cand Michnik  raspunde intrebarii lui Gabriel Liiceanu, el nu o face pentru a sustine „dreptatea lichelelor”.  Michnik nu contesta ca lichelele au fost lichele. Strategic, Liiceanu si Michnik au acelasi scop. Diferenta, atata cata este, tine eventual de tactica.  Cei doi, Michnik si Liiceanu, ca si Andrei Plesu, H.-R. Patapievici si Mircea Cartarescu, sunt spirite liberale, sunt ganditori anticomunisti si antifascisti, respecta individul si drepturile sale, se opun oricarui colectivism gregar. In plus, fiecare cunoaste din interior, cu un pret adeseori greu de suportat, presiunile conformistilor locali transfigurati in corifei ai „obiectivitatii” si „echidistantei”.  Nimeni nu este profet in tara sa. Nici Liiceanu, nici Plesu, nici Patapievici, nici Michnik…

Care ar trebui sa fie regulile unei dezbateri cu efecte benefice pe aceste subiecte spinoase?  Una este sa te angajezi intr-un dialog stiintific chiar si polemic, cu totul altceva insa este sa te distrezi anuntand public cat de “dezgustat” esti de eforturile de confruntare cu un trecut traumatic. Pe excelentul site “Madame Blogary” citesc eseul , substantial si profund, semnat de sociologul Rasvan Lalu. Articolul, din care reiau mai jos unele fragmente, atinge in chip curajos puncte nevralgice ale unei tematici pe care atatia ar dori-o uitata.

Citeam zilele trecute in revista “Vatra” (din al carei colegiu de redactie fac parte ) un text al unui eseist care se minuna (“indignat”, desigur) ca Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (considerat de el un fiasco absolut) nu a aparut inca in engleza, lucru care, ne asigura acest “expert”, s-ar produce “automat” (cuvantul ii apartine) cu documentele de acest gen datorate Comisiilor de adevar “din intreaga lume”. Ipoteza sa, emfatic si apodictic afirmata, este ca eu m-as fi ferit de acest lucru pentru a nu-mi “avaria” prestigiul international. Deci toate expunerile despre Raportul Final pe care le-am tinut, toate interventiile publice  (nu doar ale mele, ci si ale altor membri si experti ai Comisiei Prezidentiale, intre care Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Adrian Cioflanca, Dorin Dobrincu, Armand Gosu, Sorin Iliesiu, Germina Nagat, Csaba Zoltan Novak, H.-R. Patapievici, Cristina Petrescu, Dragos Petrescu, Romulus Rusan, Levente Salat, Ioan Stanomir, Smaranda Vultur, Virgiliu Tarau, Cristian Vasile) la Bucuresti, Iasi, Cluj, Sighet, Brasov, Timisoara, Paris, Budapesta, Washington, Princeton, Boston, Londra, New York (Columbia University), Los Angeles (UCLA), Berkeley, Vatican si Roma (Fundatia San Egidio), Chisinau, Bloomington, Stanford, Boca Raton (Florida Atlantic University) erau si sunt tot atatea incercari de a ascunde Raportul. Pe scurt, daca aparea in engleza, era meritul (oricum indoielnic din punctul de vedere al autorului care nu si-a ascuns in ultimii ani dispretul absolut pentru acest demers) al RF, daca nu apare este rezultatul “manoperelor” mele care am doua standarde: unul exigent, bon pour l’Occident si unul minabil, bon pour l’Orient.

Am devenit astfel si expert intr-o insidioasa”orientalizare” (nu mai vorbesc ca intre membrii Comisiei. care s-au exprimat public despre valoarea sa stiintifica, se numara si profesoara Gail Kligman de la UCLA, directoarea Centrului de Studii Ruse, Eurasiatice si Est Europene de la acea universitate careia, in aceasta interpretare, ii voi fi ascuns textul pe care si l-a asumat, inclusiv capitolul pe care l-a scris). Nu stiu ca volumele Comisiei Eppelmann despre dictatura SED (PSUG) si consecintele sale sa fi fost publicate in engleza (“automat”, n’est-ce pas?). Nu mai vorbesc de al doilea volum, ingrijit, tot la Humanitas, de Mihnea Berindei, Armand Gosu si Dorin Dobrincu care contine peste 800 de pagini de documente despre functionarea regimului comunist. Sa se fi ferit editorii de traducerea in engleza? In cadrul criticii de exterminare se poate afirma orice, nimanui nu-i mai pasa de coeficientul de adevar si verificabilitate. Are autorul cea mai vaga idee despre costurile traducerii unui asemenea volum? Dspree negocierile implicate intr-o atare intreprindere?  Despre sistemul peer-review pe care il respecta orice editura academica importanta din Occident? Despre durata unei asemenea actiuni editoriale in orice situatie, deci de distanta in timp dintre predarea unui manuscris si momentul publicarii? A citit el oare recenzia-eseu despre RF semnata de profesorul Ch. King de la Universitatea Georgetown, aparuta in 2008, in revista de varf pe domeniu din Statele Unite, “Slavic Review”? Nu mai vorbesc de ceea ce au avut de spus public pe subiect autori precum istoricul Mark Kramer de la Harvard  (inclusiv in “Evenimentul Zilei”, dar si aici, la Washington), Lavinia Stan, Florin Turcanu, Alexandru Platon, Radu Preda, Alina Pavelescu, Steliu Lambru, Cristian Preda, Dragos-Paul Aligica, Dennis Deletant, Iulia Motoc, Cosmina Tanasoiu, Jeffrey Herf, Charles Villa-Vicencio, Tom Gallagher, Virgil Nemoianu, Jacques Rupnik, Zoe Petre, Janos Rainer, John Gledhill si lista poate continua.

Spun aceste lucruri pentru ca avem de-a face cu amatorism in sensul cel mai jenant al cuvantului. Care din pacate se infrateste, direct ori indirect, cu afirmatii de genul “VT, profesorul nostru de marxism convertit la anticomunism” provenind de unde te asteptai mai putin. Asemenea accente umoral-pamfletare i-ar fi “nimicit”, toutes proportions gardees, si pe un Kolakowski, pe un Janos Kis ori pe o Agnes Heller. Cand ajungi in pana de argumente teoretice, recurgi la atacuri ad hominem si ironii mordante lipsite de orice civilitate…

Supa reincalzita

de Rasvan Lalu

Auto-citarea nu este un procedeu tocmai elegant, prea mare este însă coincidenţa regăsirii unui articol publicat în revista „22”, acum exact 21 de ani, unde notam:

Ar fi interesant un dialog acum cu cei care mai sunt comunişti în România. Pe fondul tăcerii lor, singura poziţie „teoretică” ce s-a făcut auzită, constă tot din vechiul demers al rebotezării realităţii  în funcţie de interesele doctrinare: comunismul nu este realitatea de crime şi mizerie pe care o cunoaştem, ci altceva, întotdeauna altceva, pur şi luminos. Şi astfel, printr-un hocus-pocus semantic, noţiunea de comunism este încă o dată salvată, iese intactă din confruntarea cu realitatea odioasă pe care a generat-o: de vină vor fi întotdeauna oamenii imperfecţi, incapabili să pună în lucrare o doctrină perfectă. Închisă în propriul ei delir, doctrina comunistă îşi este sieşi suficientă.

Pe atunci, Ceauşeştii abia se răciseră, în timp ce foamea, frigul şi întunericul mai erau adânc înfipte în carne, când au apărut prin presa încă buimacă şi nedată la întors luări de poziţie prin care se explica norodului, că tot coşmarul de patruzeci de ani nu fusese decât o uşoară eroare de navigaţie, o rătăcire umană practic inerentă unui proiect atât de măreţ şi de generos, rămas la fel de imaculat ca aşternutul Fecioarei, neatins de slăbiciunile, lipsurile şi neajunsurile muncii de partid. Concluzia era dublu înfiorătoare: nu doar că nimeni nu era vinovat (în afară, evident, de cuplul deja eliminat), dar că scenariul comunist este încă valabil, oricând apt de a fi repus în scenă, eventual cu distribuţie împrospătată şi costume noi.

Că nu aveam de-a face cu simple elucubraţii născute din reflexul defensiv al unor kulturnici înspăimântaţi, ci cu enunţuri programatice, care anunţau strategia de continuitate a sistemului, aveau să priceapă în scurt timp chiar şi cei mai naivi ori entuziaşti ai acelor zile.

Strategia deresponsabilizării

Dacă tentativa prelungirii sistemului comunist după o scurtă operaţie estetică s-a răsuflat, aceasta nu s-a datorat opoziţiei vreunor forţe interne pro-occidentale şi democratice, practic zdrobite prin mineriade, ci desfiinţării Uniunii Sovietice, comanditara d-lui Iliescu, lăsându-l pe acesta fără suport în proiectul „socialismului luminat”, ca acele personaje animate, care continuă să alerge şi după pierderea contactului cu solul.

Cât priveşte celălalt obiectiv, cel al ascunderii, eludării şi neantizării oricărei responsabilităţi pentru patru decenii de crime şi mizerie, acesta a fost realizat pe deplin: după câteva condamnări ale unor clowni siniştri din topul vizibil al nomenklaturii ceauşiste, s-a aşternut o cuprinzătoare tăcere asupra sistemului şi protagoniştilor săi, iar tema responsabilităţilor nici n-a apucat să existe. (În acest context, tentativele de memorie sistematică şi evocare a victimelor şi crimelor, realizate totuşi în anii ’90 prin câteva publicaţii, emisiuni ori opere muzeale, au fost ca străpungerile unor ghiocei: rare, fragile şi preţioase.)

Dacă pentru nomenklatură şi acoliţii ei îmbogăţirea prin decapitalizarea şi devalizarea statului a fost o acţiune mai curând spontană, unde fiecare a smuls ce şi cât a putut, deresponsabilizarea în raport cu crimele comuniste a constituit un obiectiv strategic prioritar, urmărit până azi cu necurmată consecvenţă. Din acest punct de vedere, România încă se găseşte în situaţia Germaniei din anii ’50, când, sub presiunea războiului rece s-a renunţat la denazificare, oştiri întregi de responsabili naţional-socialişti putând înflori prin justiţie, economie, lumea academică, armată, servicii secrete, administraţie. La fel la noi, activiştii, securiştii şi sprijinitorii lor ocupă în deplină siguranţă şi impenitenţă poziţii importante în stat şi societate, de-acolo scoţându-i treptat, doar vârsta biologică.

Reacţii la condamnarea comunismului

Cu atât mai mare a fost furia, frustrarea şi spaima establishmentului nomenklaturist în faţa condamnării oficiale a comunismului românesc, acum patru ani. De atunci, protagoniştii acelui gest sunt urmăriţi public cu ură nimicitoare, cu o vehemenţă lichidatorie căreia îi mai lipseşte doar aparatul de represiune fizică al miliţiei şi securităţii pentru a reinventa, după 60 de ani, teroarea stalinistă.

Totuşi, cei vizaţi de condamnarea regimului comunist nu se înşală: aceasta, oricât de simbolică şi firavă ar părea, poate avea consecinţe practice, este ca o fisură în digul ridicat în calea revărsării libere a memoriei. De două decenii activiştii şi securiştii îşi dau silinţa să ascundă, să facă uitată, să rescrie, să falsifice şi să deturneze memoria şi istoria, iar faptul că aceasta se reîntoarce nepoftită, ca o fantomă, este pentru ei intolerabil şi poate deveni periculos, deschizând calea identificărilor şi nominalizărilor concrete de fapte şi făptaşi.

Nu doar vechii tartori, profitorii şi beneficiarii regimului sunt înfuriaţi de reîncălzirea memoriei comunismului. Reacţiile sunt mai complexe şi ele se întind de la respingere, acolo unde nu te-ai aştepta, la aplauze, de acolo de unde nu le-ai dori.

Prima categorie o formează apărătorii unicităţii genocidului anti-evreiesc, care, antrenaţi într-o logică concurenţială, îşi imaginează că orice tribut de respect plătit şi altor mari victime ale istoriei contemporane, ar ştirbi, fie chiar şi prin simpla alăturare, memoria indicibilei dureri evreieşti. Este, evident, fals. Suferinţa este oricum, unică, iar genocidul evreilor nu va putea fi vreodată nici minimalizat, nici banalizat de evocarea altor uriaşe suferinţe şi distrugeri colective, cum sunt cele cauzate de comunism.

Aplauzele nedorite vin din partea promotorilor acelui sulfuros discurs naţionalist cu rădăcini în extrema dreaptă interbelică, care, în loc să fi învăţat din tragica experienţă comunistă, că orice totalitarism şi extremism este odios şi criminal, găsesc în condamnarea comunismului confirmarea propriilor încremeniri  extremiste, obsesii antisemite, naţionalism provincial şi resentimente ale subdezvolării.

Privite într-un registru al derizoriului, condamnarea comunismului şi reacţiile ce le suscită ar putea aminti coregrafia caducă a unor conflicte interparohiale, baletul mecanic al unor figuri de carusel, cu fascişti anticomunişti urmărindu-se circular cu comunişti antifascişti, victime devenite călăi şi prigonitori ajunşi prigoniţi şi cu oamenii vechiul regim apărându-se cu colţii şi ghearele de revanşa întârziată şi vlăguită a unor victime roase de frustrări şi înveninate de ranchiuna unor pierderi şi suferinţe ireparabile.

O astfel de viziune poate apare şi pe fundalul plictiselii şi saţietăţii provocate de două decenii de tirade fals ori inept anticomuniste. Cum să nu ţi se aplece de atâta „anticomunism“, când încă din primele zile după răsturnarea regimului, cetăţeni cu circumvoluţiunea provenită de la apăsarea chipiului se-ntreceau să strige din străfundul bojocilor lozinci anticomuniste!? Cu timpul, metodele acelora s-au rafinat, poziţiile lor „anticomuniste“ s-au diversificat, cu rezultatul, dacă nu al confiscării discursului, cel puţin al bruierii lui, răspândind diversiunea, confuzia şi ducerea în derizoriu.

Dacă mistificarea ori ştergerea amintirii regimului comunist în scopul evacuării oricărei responsabilităţi a fost o preocupare sistematică a membrilor vechilor structuri, nu trebuie totuşi căzut în patima conspiraţionistă, atribuind fenomenul exclusiv manipulărilor celor interesaţi. Există şi componente obiective ale deformării şi ştergerii memoriei, dintre care cea mai răspândită este prea-omeneasca aplecare către uitarea relelor, fie prin evacuarea lor din memorie, fie prin raţionalizarea ulterioară a frustrărilor, fie prin „rescrierea” internă a evenimentelor şi reîncărcarea lor cu semnificaţii mai puţin pernicioase. Este, probabil, modul discret în care Dumnezeu îl dezarmează pe Diavol.

Există însă şi cauze mai lumeşti, legate de evoluţiile biografice individuale înainte şi după ’90, marcate de succes, stagnare ori involuţie, dar şi de înclinarea fiecăruia de a interpreta evoluţia generală în sens nostalgic, optimist, exasperat ori pragmatic. Există deasemenea şi decalajul dintre aspiraţiile unei populaţii doritoare să trăiască visul societăţii de consum şi realitatea unei ţări sărace, cu o economie slabă şi un stat dat în prada jefuitorilor, imensa frustrare născută de aci exprimându-se şi prin falsă memorie şi absurde nostalgii ceauşiste.

Comparaţia cu regimul-frate-geamăn naţional-socialist se impune din nou: şi în Germania, timp de decenii după ’45, pe la ceasul gustării de seară, în multe familii se evocau ordinea, lipsa şomajului, certitudinea şi optimismul din vremea Führerului. Diferenţa este că, în timp ce acolo damful nostalgiei kitsch n-a ajuns niciodată în spaţiul public, la noi regurgitările publice nostalgic-comuniste sunt ştrengăreşte încurajate, atunci când nu sunt chiar sistematizate în pledoarii şi hagiografii indecente. (…)

Cercetarea şi răspândirea cunoaşterii despre sistemului criminal comunist are o utilitate imediată şi stringentă, dictată de împrejurarea – niciodată repetată îndeajuns – că elita politco-economică actuală este continuatoarea nemijlocită a celei comunist-securiste, practic toate poziţiile cheie din toate domeniile fiind ocupate de foşti activişti, foşti înalţi funcţionari ai sistemului, securişti, sau de oameni controlabili ori şantajabili, din această ultimă categorie făcând parte şi cei prea tineri pentru a fi avut carieră în vechiul regim.

Pentru toţi aceştia, existenţa unei preocupări sistematice şi publice pentru analiza şi rememorarea faptelor vechiului regim reprezintă dacă nu neapărat o primejdie majoră şi iminentă, cel puţin o sursă de iritare şi incomoditate. Aşa cum existenţa unor procurori zeloşi şi judecători independenţi îi sufocă de furie şi le-a devenit insuportabilă, condamnarea fundamentată şi pertinentă a regimului pe care l-au slujit le măreşte discomfortul, apărându-le ca spectrul unui fel de DNA, responsabil cu un trecut încă prezent.

http://blogary.ro/2011/02/supa-reincalzita/

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Rasvan Lalu:
    „Reacţiile sunt mai complexe şi ele se întind de la respingere, acolo unde nu te-ai aştepta, la aplauze, de acolo de unde nu le-ai dori.”
    Vladimir Tismaneanu:
    „Care din pacate se infrateste, direct ori indirect, cu afirmatii de genul “VT, profesorul nostru de marxism convertit la anticomunism” provenind de unde te asteptai mai putin.”

    Nu e coincidenta, ci sunt afirmatii ce certifica o trasatura inomabila a societatii. Stigmatizarea sau infectarea celui ce sustine puncte de vedere diferite nu pare a putea fi eradicata.

  2. A-l lua de martor pe Adam Michnik într-o tentativă de relativizare a condamnării regimului comunist din România este un gest indecent şi cinic, pentru care-ţi trebuie nu puţin tupeu şi/sau ignoranţă.
    Este ca şi cum l-ai cita pe Karol Wojtyła într-o broşură de ateism ştiinţific.

    Piticii din ziua de azi nu se mai urcă pe umerii uriaşilor pentru a vedea mai departe, ci pentru a se face văzuţi şi auziţi, atunci când îşi proclamă inepţiile mercenare.
    De obicei, instrumentalizarea „clasicilor” se face postum, atunci când aceia nu se mai pot apăra. La noi, merge şi din timpul vieţii, oricum cei vizaţi nu vor afla niciodată, într-atât de neînsemnat şi marginal este peisajul publicistic autohton în plan internaţional.
    La fel cum mica noastră piaţa internă abundă în fake-uri de Rollex şi Armani, fără ca aceia să se sinchisească, tot aşa, enormităţile şi gugumăniile autohtone pot fi lansate în deplină impunitate, ele nu vor depăşi vreodată aria de emisie tv, sau blogosfera naţională.

    Ideea de bază a acestei „agăţări” a lui Michnik, încă nerostită dar gestantă, este: „Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara este o erezie. Iată, până şi Michnik o confirmă !”

    Just wait and see. Ca gag propagandistic, nu-i rău deloc să-l poţi înhăma pe însuşi Adam Michnik la căruţa cu paiaţe securiste, care nu, n-au fost şi rămân nişte lichele, aşa cum s-a grăbit să afirme Liiceanu, ci oameni mai mult sau mai puţin cumsecade, pe care se cade să-i judecăm după merite….
    …totuşi…să nu afle şi Michnik de toată această şmecherie dâmboviţeană…

    • Ati pus perfect punctul pe I. Este exact ceea ce se intampla. Am vazut deja o serie de comentarii despre dialogul de aseara de la Ateneu si pentru un moment chiar mi s-a parut ca am ajuns in alt film: parca era procesul lui Liiceanu acolo si el trebuia infierat pentru „cat rau a facut poporului roman”, „sa-si faca mea culpa”, „elitistii talibani”, „hidra tricefala”… Unde am ajuns? Deci tot pe astia ii infieram si tot astia sunt vinovatii de toate relele, pe cand fostele lichele autodezvinovatite instant se simt indreptatite la reparatii pe seama lor, iar de calaii propriu-zisi n-are voie sa se atinga nimeni?

      Excelent articolul „Supa incalzita”, descrie foarte nuantat si foarte exact starea de lucruri.

  3. •(Despre acuzatiile la adresa celor care au indraznit sa reziste) Mostre de gandire bolsevica practicate in Rusia comunista: Soljenitin a fost arestat pentru trotkism, Saharov a inventat bomba atomica! De ce sa ii respectam?
    (Citat din articolul d-lui Tita, rezumand una dintre exprimarile lui Michnik).

    Domnule Tismaneanu!
    Ca si alte dati, va rog sa comentati cele de mai sus, pentru mine, dar, cred eu, si pentru altii, care abia acum aflam motivul oficial al arestarii lui Saharov. Asa a fost? Concret, care au fost argumentele juridice, daca le cunoasteti. Stiu ce se intelege prin trotkism, dar nu vad cum putea fi acuzat Saharov de asa ceva.
    Chiar acum imi amintesc de o afirmatie a unei familii de ilegalisti comunisti (familia Sencovici); cunoscindu-i intamplator prin anii 70, i-am rugat sa-mi spuna cum a decurs intrarea lor in miscarea comunista. Printre explicatiile lor a fost si aceea spusa de sotie ca pentru ea totul a pornit de la faptul ca urmarea cu interes stirile despre miscarea trotkista. Asta m-a blocat si nu le-am mai cerut detalii.

    • Dupa stiinta mea, Andrei Dmitirievici Saharov nu a fost arestat, ci deportat din Moscova, impreuna cu sotia sa, Elena Bonner, la Gorki, in perioada Andropov (de fapt spre finalul epocii Brejnev, trebuie verificat exact momentul). A fost vorba de o masura abuziva absolut repobabila, dar nu de inchisoare. In orice caz, persecutiile incepusera sub Brejnev, in momentul in care inventatorul bombei cu hidrogen, un fizician celebru, membru al Academiei de Stiinte a URSS, a devenit exponentul cel mai proeminent al miscarii pentru drepturile omului. Aleksandr Isaievici Soljenitin a fost arestat in 1945, cand era capitan in Armata Rosie in Germania, pentru comentarii anti-staliniste facute in corespeondenta sa privata intercepttata de serviciile secrete. Nu stiu sa fi fost acuzat de „trotkism”, un fel de culpa-umbrela care nu insemna nimic concret, dar putea duce la pedepse extrem de dure.

      Analogiile istorice cu iacobinii, girondinii, bolsevicii, mensevicii etc trebuie intelese contextual, ca metafore hermeneutice, iar nu ca afirmatii cu valoare conceptual-descriptiva contemporana. Adam Michnik a fost prins, in ultiumele doua decenii, in polemici intense cu multi fosti camarazi din „Solidarnosc” pe teme legate de de-comunizare. Examinez aceste dezbateri in cartea mea „Fantasmele salvarii” (prima editie americana, la Princeton UP, in 1998, paperback 2009). Polemicile poloneze sunt instructive, neindoios, dar au, in chip firesc, alte mize politice si simbolice decat cele din Romania. In prefata ultimului volum de Michnik aparut in romaneste la Polirom, in 2009, am scris despre aceste subiecte. Michnik este la curent cu opiniile mele, am discutat cu el in repetate randuri. Cartea mea „Stalinism pentru eternitate” a aparut in 2010 in poloneza in colectia „Adam Michnik va recomanda” a editurii Universitas din Cracovia.

      Moralitatea lui Michnik este admirabila, tine de ethosul rezistentei non-violente. In Romania regimul comunist s-a prabusit violent, au fost ucisi peste o mie de de oameni, apoi s-a produs represiunea din iunie 1990 atunci cand Polonia se bucura de o tranzitie democratica pasnica. Fetisizarea instrumentala a unor teze ale lui Michnik de catre oameni care cunosc prea putin despre cultura politica a tranzitiei din Polonia este un subiect care ar merita analizat separat.

  4. La Nurenberg nu s-a judecat nici nazismul nici gestapoul nici S S. S-au judecat si condamnat persoane concrete care au savirsit fapte concrete.Insist sa afirm ca aceasta condamnare in bloc a sistemului neurmata de rezultate concrete, are ceva de agronom fara ploaie. Bineinteles nu socotesc toate aceste studii si dezbateri, inutile.Oamenii trebuie sa stie ce s-a intimplat si sa traga invataminte din asta.Dar o justitie si o societate, incapabile sa se curete de rau, vor avea mari probleme. O zi buna !

    • Nurnberg a fost gandit ca un proces al nazismului ca antipod al statului de drept, ca tiranie ideologica terorista care a incarnat Raul radical A fost analizat si condamnat rolul ideologiei rasiste, visceral si criminal antisemita, a nazismului. Maniacul rasist Julius Streicher, editorul ziarului incitator la crima „Der Sturmer” a fost condamnat la moarte si a fost spanzurat. SS-ul a fost declarat organizatie criminala.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. In 2024 editura Humanitas i-a publicat un nou volum cu titlul „Aventura ideilor".Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

 

 

Nexus – Scurta istorie a retelelor informationale

Scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA
Editura Polirom, 2024, colecția „Historia”, traducere de Ioana Aneci și Adrian Șerban
Ediție cartonată
Disponibil pe www.polirom.ro și în librării din 27 septembrie 2024

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro