Puterea celor fără putere în România, sau ”Jos Petre Stoica!”

Gata. Cei doi copii-problemă ai politicii românești au pus mâna pe toate jucăriile. Au și dat iama la Cotroceni, imediat, împreună, mă rog, pe rând ca să nu se vadă chiar cu ochiul liber,  câtă  nevoie au să se țină de șorțuleț. Să fie împreună, adică, în momentul când, după ce le vor fi făcut praf, îi va cuprinde frica. Nu mă gândesc nicio clipă că tăticul lor, Dan Voiculescu, o să-i bată sau o să-i certe, în fond, nu i-au ieșit din cuvânt cu un diftong. Dar cu nevoia de bani externi, adică adevărați, prin care trece azi România, este cazul să ne temem că mai devreme sau mai târziu, foarte probabil mai devreme, pe nefericiții de români îi va scoate în stradă foametea. Cum-necum, liderii noștri politici de până acum două-trei luni au reușit să evite catastrofa asta. Ea ar fi putut fi evitată și în continuare, cu ajutor financiar și cu absorbții de fonduri competent și credibil gestionate. Cred că speranța aceasta s-a dus. Dacă liderii românilor nu vor mai fi nici măcar primiți în cancelariile occidentale, pe care le-au insultat pe rând, într-o prostească fugă înainte, de acoperire a gugumăniilor cu altele și mai mari – e de presupus că nu vor mai primi nici bani. Și când nu vom mai avea bani pentru pensii, pentru bolnavii cronici de cancer, tuberculoze, insuficiențe cardiace, renale și hepatice, de care se va muri pe capete în România, guvernanții noștri vor trebui să se aștepte la explozii sociale de proporții.

Nu cred că există nici în mințile cele mai declasate vreun  motiv de satisfacție și de speranță în certitudinea că mămăliga românească va exploda din nou. Nu ne va fi mai bine după explozie decât ne-a fost înainte. Iar asta fiindcă motivele pentru care, la intervale mari de timp, mămăliga explodează, sunt de fapt identice cu cele pentru care mămăliga NU explodează decât la intervale mari de timp. Și lucrurile stau așa fiindcă substanța, celula, fibra, că nici nu prea știu cum este mai cuviincios să-i spun, din care este făcută mămăliga este responsabilă atât de placiditatea, cât și de explozia ei.

Or în atâta amar de ani de libertate de gândire, de traduceri din strălucite lucrări antropologice, sociologice, politologice, sau chiar de lucrări scrise de savanți autohtoni, politicienii, ca de altfel intelectualii, liderii, formatorii de opinie și media românești, nu cunosc poporul pe care-l guvernează. Că politicienii, și parte din elite, îl și disprețuiesc, asta e altă discuție. Dar nu-l cunosc. Singurul lucru pe care îl știm cu certitudine este că suntem, în această parte a Europei, și în acest moment al istoriei noastre, o țară de supuși și nu una de cetățeni. Un popor imprevizibil, răbduriu și violent, apt de explozii măcar de cruzimea mineriadelor, dacă nu, feri-ne-ar Dumnezeu, a războaielor din alte zone apropiate (și populate și ele, tot de supuși, iar nu de cetățeni),  din fosta Iugoslavie. Am să simplific la maximum portretul, pentru a observa  că supusul nu a interiorizat și nu este animat de convingerea că are un contract individual, de la egal la egal, cu omul politic, cu cel căruia i-a încredințat mandatul ca să-l reprezinte. El nu are un asemenea raport nici cu statul, al cărui aparat îl plătește din propriul buzunar. Dar cu politicianul, nu are, mai nou, nici un raport, de fapt… Combinația dintre democrație și o țară de supuși, este democrația originală, definită astfel de Venerabilul Adormit din Parlamentul României, Ion Iliescu, eficient și în somn, pe vremea când era mai tânăr.  În această democrație atât de originală de nu pricepe nimeni în lume cine suntem și cum gândim, atitudinea obișnuită a supusului este indiferența și maximum de simț civic pe care și-l pretinde el însuși este o neutralitate igienică față de viața politică. Nimeni nu poate sări peste umbra lui și cum societățile alcătuite din supuși sunt îndeobște societăți rurale, ori urbanizate proaspăt, atomizate, societăți ale sărăciei, noi suntem, fatalmente în această categorie. Ocupat să-și asigure supraviețuirea fizică, la propriu, sau, ajuns la un nivel de bunăstare fizică și spirituală, ceva mai acceptabil, ocupat să-și gestioneze resursele pentru a-și satisface și nevoi mai elevate, supusul devine conștient de existența politicienilor doar în momente de criză preexplozivă. Și atunci, până și atunci împarte lumea în ”ei” și ”noi”. Am să spun în treacăt că felul de a gândi, mai exact de a simți, al supusului este atât de intrat în reflexele noastre, ale românilor, încât până și un post de televiziune demn de toată stima, azi (nu fiindcă sunt și ei de părere că actuala guvernare este un dezastru pentru România, ci fiindcă jurnalistul este, axiomatic, în slujba publicului și nu a patronului, sau mai rău, a puterii) , până și un asemenea post deci, îl ilustrează, prin titluri de felul ”Ei se ceartă, noi plătim” și ”Războiul lor, pierderile noastre”. Cele câteva sute de cetățeni adunați zilele acestea în Piața Victoriei și în alte piețe, din alte mari orașe ale României, spun în mod evident altceva: ”Noi ne războim cu ei, de care nu se simțim reprezentați, fiindcă nu i-am ales, luându-ni-i aliați pe unii dintre ei, care, comparativ, ne-au condus ceva mai rezonabil. Când ne vor înșela și aceștia, ne vom război cu ei”. Din păcate, ei sunt cu totul insuficienți pentru a transforma România într-o țară de cetățeni. Și nu sunt suficienți în primul rând numeric, dar mai ales, nu sunt suficienți, pentru că în restul timpul și ei se comportă ca niște supuși.

De aceea cred că mai pierdem zilele acestea încă o iluzie. Eseul lui Havel, splendida lui demonstrație despre eficacitatea calmă, pașnică, senină și de neoprit a puterii ”celor fără de putere” este o carte care se adresează cehilor. Cei care știu că reflexele de cetățean trebuie exercitate și când ești supus austro-ungar. Amintiți-vă de soldatul Sweig, care-l cobora la dimensiunile lui umile pe Împăratul însuși, cu portretul lui înnegrit de muște din crâșma în care poposise înainte de plecarea la oaste. Să fii cetățean nu e, în vremuri democratice, atât de greu cum le-a fost disidenților în dictaturi sau în regimuri totalitare.  Să pleci de la universitate și să speli geamuri, pentru a-ți câștiga existența, cum au făcut câteva  zeci de mii de cehi, să intri în închisoare, sau chiar să fii ucis, doar pentru a rămâne cetățean, e incomparabil mai greu decât este azi. Dar nu se poate spune că e o treabă ușoară să fii cetățean, nici azi. Nu e ușor să reacționezi, nici când aruncă cineva lângă tine un chiștoc pe jos, darămite să faci plângeri penale împotriva dezinformărilor, insultelor, agresivității și minciunilor proferate de la microfoanele  Antenelor de-a lungul anilor. Nici să ceri toată ziua-buna ziua CNA-ului să intervină când publicul era mințit în legătură cu performanțele lui  Patapievici la conducerea ICR-ului. Nici să-l sprijini așa, din senin, pe  ministrul Funeriu când se minte despre el că nu are bacalaureat,  mai ales că ministrul Funeriu însuși n-a ripostat la enormitatea că nu are bacalaureat. Nici să sari în sus public, la pretenția absurdă, de capră râioasă provincială și naționalistă, că studii făcute la universități vechi de sute de ani, în lume, ar echivala cu cele făcute de Mischie, Ponta, Mang, în România fabricilor de diplome. În fond, nu e nici pe departe la fel de ușor cum e să împărțim lumea, profilactic, în ”ei” și ”noi”.  Îi cunoaștem, de altfel, de la televizor, mai bine decât ne cunosc ”ei” pe ”noi”, și fiecare apariție a unui Toni Greblă ne convinge că n-am pierdut cine știe ce. Ni se confirmă iar și iar că, spre deosebire de ”noi”, ”ei sunt toți așa”.

Sigur, în momentul exploziei inevitabile, nu mai e altă soluție decât curățenia generală. Dar igiena politico-civică zilnică, aceea care echivalează cu spălatul pe dinți și periatul părului, câți cetățeni chiar, nu câți supuși, sunt deprinși să o facă?  Este evident că ei înșiși dezbracă doar în momente explozive deja, haina de toate zilele a supusului, distant- indiferent, și o îmbracă pe cea de ocazie, a cetățeanului, pentru a intră în război, alături de tabăra pe moment mai bună.

Și maximum de decizie individuală, în momentul când sprijinul nostru ”cetățenesc” nu mai servește la mare lucru, iar războiul ”lor”  ne-a adus ”nouă” atâtea pierderi încât nu mai putem decât să ne contemplăm fragilitatea și puținătatea numerică, a noastră a supușilor deveniți prea târziu cetățeni,  este aceea de a ne face bagajele și de a pleca într-o țară mai bună ca a noastră, care este mai bună, tocmai fiindcă a fost făcută și este zilnic întreținută de cetățenii ei.

Sigur, există și masa care explodează a supușilor-supuși. Aceștia, mai ales, explodează. Chintesența foamei lor, a frustrării, a revoltei pentru încrederea ticălos înșelată, se concentrează pentru mine într-o singură imagine. Care nu e neapărat cea ”tare”, a minerilor, la mineriade. Dimpotrivă, este aceea a unui manifestant care pe la începutul anilor 90, striga în Piața Universității, cu furia, frustrarea, nevoia și toate ingredientele necesare exploziei mămăligii: ”Jos Petre Stoica!”.

Singurul lucru cert pentru un asemenea supus era atunci durerea provocată de cuțitul ajuns  la os. Îl durea, cu siguranță. Nenorocirea este că nu știa, și aproape că nici nu îl interesa, dacă acela care îi înfipsese cuțitul în spate era un ins pe nume Petre Stoica, sau o politică numită Perestroika.

Factura pentru faptul că sociologii, antropologii, universitarii noștri de la fabricile de diplome, profesorii noștri de liceu și gimnaziu, televiziunile noastre și liderii noștri de opinie, n-au prea făcut decât să-și vadă fiecare de treaba lui, o plătim azi, a doua oară, de la mineriade, probabil. Și o vom mai plăti până când statul și societatea civilă și puținii cetățeni rătăciți printre supuși, își vor  propune într-un efort concertat, să găsească mijlocul de a-i ajuta pe supuși să devină cetățeni, pentru ca puterea celor fără putere să însemne ceva și pe aceste meleaguri. Adică reflexul  ”nostru” de a-i controla și sancționa pe ”ei”, zilnic.

Dacă mai bine de 50 la sută din populația României va decide în 29 iulie că trebuie să avem azi la conducerea României liderii pe care-i avem, un plagiator și un aventurier politic, deciși să apere starea de fapt, e cazul să ne așteptăm, nu doar la dezastrul exploziei sociale,o fatalitate în societățile de supuși. E cazul să ne așteptăm ca și acele ultime câteva sute de proaspeți cetățeni să  plece și să încerce să se integreze comunităților de cetățeni din Europa sau America, lăsându-i aici doar pe supuși cu stăpânii lor. Care să refacă, o dată la 10-15-20 de ani ritualul sângeros al exploziei mămăligii.