R.M.N.

Nu sunt nici pe departe ceea ce s-ar chema un cinefil înrăit. Critic de film cu atât mai puțin. Însă doresc să fiu la curent cu tot ceea ce se întâmplă astăzi în cinematografia românească. Sau, mai degrabă și mai corect spus, aș dori.

Lucru aproape imposibil de vreme ce în orașul în care locuiesc, acela atât de lăudat îndeosebi pe la Digi 24, nu mai există de multă vreme cinematografe, în afară de cele din complexul de săli din mall. Numai că acolo nu s-a mai proiectat de ani buni (să fie doi, să fie trei?) nici măcar o singură producție autohtonă. Oricum, eu nu am mai văzut nici una de la #Colectiv încoace. Explicația e simplă, rațională, dură. Filmul românesc nu prea se vinde, sălile sunt pustii, zece-cincisprezece spectatori care plătesc bilet nu asigură nici pe departe un minimum de rentabilitate. De profit nici nu poate fi vorbă.

Așa că, înainte de a mă bucura că, exclusiv prin eforturile financiare ale producătorilor și prin bunăvoința celor ce administrează astăzi superba clădire a Teatrului Regina Maria din Oradea, am văzut R.M.N. în regia lui Cristian Mungiu, m-am bucurat că, în sfârșit, am văzut, nu la televizor, și nu descărcat de pe net, un film vorbit în românește. De fapt, în românește, în maghiară și, nițeluș, chiar și în germană.

Multilingvismul acesta nu e nicidecum gratuit, nu are preponderent motive de ordin estetic, nu vrea să spună absolut nimic despre personalitatea sau destinul și evoluția individuală a actorilor din distribuție. Bref, lucrurile nu stau aici nici pe departe ca în spectacolul cu Pescărușul de la T.N.B. în regia lui Eugen Jebeleanu. Ține de tipul de realism pe care îl adoptă și îl cultivă filmul.  

În R.M.N. este vorba despre emigrație/imigrație, despre toleranță și intoleranță, despre cât de reală sau de strict declarativă se manifestă în cotidian zisa conviețuire calmă între etnii, despre cât de dornici suntem să avem alături de noi ceea ce nemții au numit în urmă cu zeci de ani, cu un termen evident depreciativ,  katzelmacher-i. Adică oaspeți. Muncitori oaspeți.

De altminteri, prima secvență din film, aceea care se consumă într-o hală de prelucrare a cărnii din Germania, secvență în care Matthias (interpretat de Marin Grigore), un român de etnie germană, mai exact, un sas,  este făcut de un supraveghetor țigan leneș, fapt urmat de reacția violentă a celui jignit, nu a avut cum să nu mă ducă cu gândul exact la piesa de teatru, dar și la filmul Katzelmcaher  al lui Reiner Werner Fassbinder. Incidentul din R.M.N. se petrece în zilele de dinaintea Crăciunului. Speriat de consecințe, Matthias fuge, se întoarce intempestiv pe meleagurile natale. Adică la Ditrău, o comună din Secuime, în care, după mai vechiul episod al alungării romilor, lucrurile par a sta relativ ok. Maghiarii, evident majoritari, se înțeleg cu românii, toată lumea se pregătește de marea sărbătoare, lucrurile par stăpânite de o cumsecădenie învăluitoare. Nu, nu e chiar luxe, calme et volupté, ci doar un surogat din toate astea. Surogat ce se consumă în sunetele de Dans ungar al lui Johannes Brahms ce se repetă la Căminul Cultural și în cele ale violoncelului Csillei (Judith State), fosta amantă a lui Matthias, acum directoarea unei fabrici de pâine, proprietatea unei bune prietene (Orsolya Moldovan). Fabrică ce duce lipsă de personal. Oamenii din sat sunt puțini, nu sunt nicidecum motivați de salariile mici, de neplata orelor suplimentare. Așa că atât patroana cât și directoarea sunt silite să apeleze la lucrători străini. La oameni veniți din Sri Linka. A căror sosire tulbură tot. Senzația de pace, liniștea, frățietatea mult clamată, ipocrizia devenită regulă de viață, discursul împăciuitorist și cu iz propagandistico-publicitar al proprietarului de pensiune Baciu (Ovidiu Crișan), relativa liniște a șefului de post (Kovács Levente jr.).

De altminteri, una dintre cele mai bune secvențe din filmul lui Cristian Mungiu este aceea a reunirii comunității. Totul începe sub semnul unanimității, veneticii sri- lankezi trebuie să plece căci altminteri fabrica de pâine ar urma să fie supusă unui boicot economic masiv. Pentru ca, mai încolo, din vorbă în vorbă, totul să se metamorfoze în reproșuri și acuze reciproce, în păruială, în busculadă. Aparent amabilul și europeanul Baciu nu mai e la fel de gentil cu francezul căruia acum îi reproșează sosirea. Nu, nu era defel nevoie de el spre a le număra localnicilor urșii. Discursul lui Baciu se schimbă, măștile, poleiala au căzut.

Dacă această secvență, ca și aproape întregul film, e construită în cheie realistă, pornind de la fapte reale, petrecute aievea la Ditrău în urmă cu câțiva ani,cu un minimum de implicări subiective (gândul m-a dus la ceea ce Roland Barthes numea cu multă vreme în urmă gradul zero al scriiturii ca și la definiția dată romanului de Stendhal, aceea cu oglinda plimbată pe traiectoria unui drum) lucrurile stau cu totul altfel în pregeneric și în enigmatica secvență din final. În pregeneric, îl vedem pe Rudi, băiețelul de doar opt ani (Mark Blenyesi), mergând la școală. Spre a ajunge acolo, copilul este obligat să treacă zilnic printr-o pădure. La un moment dat se întâmplă ceva, ceva greu de lămurit. Rudi vede un lucru, o ființă sau o faptă ce îl sperie. Copilul se oprește brusc, apoi se întoarce acasă, însă fie refuză, fie se dovedește incapabil să mai vorbească. Devine complet dependent de mama lui, Ana, (Macrina Bârlădeanu), fosta soție a lui Matthias. Matthias alternează între discuțiile contradictorii cu Ana, între certurile pornind de la situația copilului, episoadele de sex cu Csilla, problemele de sănătate ale propriului tată, bătrânul Otto, (Andrei Finți), acesta din urmă fiind singurul personaj din film supus cu adevărat unui R.M.N. Secvență îndelung detaliată. În final, Matthias, personajul (relativ) martor, are un moment de violență, vede și el ceva, comite un omor.

Ce face, de fapt, Cristian Mungiu în filmul care beneficiază de contribuția excelentului director de imagine Tudor Marius Panduru și de aceea a sunetului îmbogățit prin contrinuția lui Olivier Do Hùu, Constanti Flancu și Marius Leftărache? Scanează o parte din România reală. O face rece, însă nu indiferent, dar și fără a intenționa nici un moment să ne impună propria părere. Sigur, uneori insistă, își ia măsuri de precauție, are grijă să nu pună totul în cârca maghiarilor, instituie între ei și români o proporție de 50 % care se repercutează și asupra vinovățiilor individuale sau colective.

Nu, R.M.N. nu este nicidecum abrevierea cuvântului România. La fel cum nu, Cristian Mungiu nu vrea nicidecum să polemizeze cu zicerea că am trăi în Grădina Maicii Domnului. Dar parcă nici nu ar vrea să ne lase să ne scufundăm prea tare într-un mit. Nu, nu trăim în cea mai bună și mai frumoasă dintre lumi. Nu, nu suntem nicidecum perfecți. Și nici întotdeauna bucuroși de oaspeți nu suntem. Însă așa nu prea sunt nici alții. Dovadă, secvența de început.