vineri, martie 29, 2024

Rachetele armatei române şi criza vectorilor nucleari sovietici trimişi în Cuba (1960-1963)

Săptămâna care a trecut a fost marcată pe plan internaţional de publicarea deciziilor liderilor politici supremi ai S.U.A. şi Federaţiei Ruse referitoare la denunţarea de către ambele părţi a „Tratatului privind Forţele Nucleare cu Rază Medie de Acţiune” – semnat la Washington, la 8 decembrie 1987, de preşedintele american Ronald Reagan şi de Mihail Sergheevici Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Opţiunea „dublu zero”, propusă de liderul politic american, a fost acceptată în anul 1987 de către cel sovietic şi, astfel, s-a ajuns la interzicerea instalării în Europa a oricăror tipuri de rachete cu rază medie de acţiune (echipate cu focoase nucleare  şi capabile să atingă ţinte aflate la o distanţă de 1000-5500 km), precum şi a tuturor rachetelor cu rază scurtă de acţiune (care aveau posibilitatea să detoneze focoase atomice la distanţe cuprinse între 500 şi 1000 km). Rachetele care existau deja în Europa au fost retrase de ambele părţi şi distruse.

Tratatul semnat la Washington în anul 1987 a permis deblocarea discuţiilor care începuseră la mijlocul anilor ’70, la Viena, referitoare la dezarmarea convenţională a celor două blocuri politico-militare existente în acel moment pe continentul european: NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia.

Despre criza euro-rachetelor din anii ’80 există multe informaţii şi am abordat pe larg acest subiect anul trecut, după ce un ministru român al Apărării s-a trezit vorbind despre existenţa, în opinia sa, a unor rachete balistice americane pe teritoriul României (31 iulie 2018).[1] Vorba s-a dus pe Apa Sâmbetei, la fel ca funcţia personajului politic amintit, însă au rămas nişte suspiciuni privind existenţa unor vectori nucleari la Deveselu – pe care autorităţile de la Moscova nu au întârziat să le amplifice. Acesta este unul dintre motivele pentru care revenim la rachetele pe care armata română le-a avut în dotare şi care puteau fi echipate cu focoase nucleare oferite de conducerea politică şi militară de la Moscova.

În scopul modernizării arsenalului armatei române, autorităţile de la Moscova au propus la începutul anilor ’60 înfiinţarea a două brigăzi de rachete balistice pe teritoriul României. Acea ideea a fost anunţată la 22 martie 1961 conducerii politice de la Bucureşti de către generalul Leontin Sălăjan (ministrul Forţelor Armate), într-un raport clasificat „Strict secret de importanţă deosebită”, astfel: „În cadrul convocărilor ce au avut loc la Comandamentul Forţelor Armate Unite, la Moscova, în lunile octombrie şi noiembrie 1960, mareşalul Uniunii Sovietice [Andrei A.] Greciko, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite [ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia], a făcut următoarele recomandări referitor la Forţele Armate ale Republicii Populare Române: […] În dotarea armatei române să existe un număr minim de unităţi de rachete „sol-sol”, cu destinaţie operativ-tactică, de tipul R-11 M (4 divizioane de foc şi 2 baterii tehnice, organizate în două brigăzi). Rachetele vor fi fără capul atomic, acesta urmând a se primi la timpul oportun (subl.n.)”[2].

Două luni mai târziu, generalul Leontin Sălăjan a trimis un nou document Comitetului Central al P.M.R., în care a solicitat aprobarea autorităţilor politice de la Bucureşti şi Moscova pentru detaşarea în România, timp de un an, a trei specialişti militari sovietici, în scopul instruirii cadrelor militare române în domeniul rachetelor balistice. În raportul său din 26 mai 1961, ministrul Forţelor Armate a precizat următoarele: „Potrivit planului de înzestrare al Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, începând din anul 1961, acestea vor fi înzestrate cu rachete. Pentru însuşirea problemelor legate de întrebuinţarea tactic-operativă a acestora, pregătirea de luptă şi tragerile unităţilor de rachete, Ministerul Forţelor Armate consideră necesar a se interveni pe lângă Comandamentul Forţelor Armate Unite pentru trimiterea în Republica Populară Română a trei specialişti militari, pe timp de un an, care să ajute cadrele noastre în însuşirea tuturor problemelor rachetelor (subl.n.)”[3]. Propunerea generalului de armată român a fost aprobată de autorităţile politice de la Bucureşti şi Moscova.

În paralel, în România s-au făcut pregătirile pentru primirea a 13 complexe de rachete balistice sovietice R-11 M (fiecare având câte două rachete de tipul 8 K11). Acestea au fost achiziţionate de autorităţile de la Bucureşti în scopul înzestrării Brigăzilor 32 şi 37 Rachete Operativ-Tactice, precum şi a Centrului de Instrucţie pentru Rachete de la Ploieşti. Prima mare unitate a fost înfiinţată la Tecuci în anul 1961. Cea de-a doua a fost amplasată la Ineu şi procesul de pregătire pentru luptă în cadrul său a început în anul 1962. Complexul R-11 M care a ajuns la Ploieşti a fost utilizat ca material didactic.

Ambele brigăzi de rachete operativ-tactice româneşti au făcut parte până în anul 1991 din structura militară pe care autorităţile politice de la Bucureşti au pus-o la dispoziţia Comandamentului Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, pentru cazurile de război care ar fi apărut la un moment dat. Desfiinţarea la 31 martie 1991 a structurilor militare ale acelei alianţe – în condiţiile acceptării de către liderii politici din statele N.A.T.O. şi O.T.V. a prevederilor „Tratatului privind Forţele Nucleare cu Rază Medie de Acţiune” (Washington, 8 decembrie 1987) şi a celor din „Tratatul cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa” (Paris, 19 noiembrie 1990) – a permis conducerii armatei române să propună autorităţilor politice de la Bucureşti renunţarea completă şi rapidă la întregul arsenal de rachete operativ-tactice sovietice pe care armata română îl avea în dotare în acel moment – fapt ce s-a şi întâmplat.

După cum am arătat în fragmentul din raportul semnat de generalul Leontin Sălăjan la 22 martie 1961, rachetele sovietice se livrau armatei române fără focos nuclear, „acesta urmând a se primi la timpul oportun (subl.n.)”[4]. Chestiunea respectivă a fost abordată şi la o consfătuire a miniştrilor Apărării ai statelor membre ale O.T.V. (Praga, 30 ianuarie – 1 februarie 1962). Cu acel prilej, mareşalul Andrei A. Greciko l-a informat pe generalul Leontin Sălăjan despre faptul că „dânsul intenţionează să propună Guvernului U.R.S.S. să fie de acord să predea ţărilor Tratatului de la VARŞOVIA capul atomic pentru rachetele care sunt în înzestrarea acestora.

În cazul când guvernul U.R.S.S. va fi de acord, urmează ca noi să fim în măsură să primim aceste încărcături începând cu anul 1963.

Problema va fi studiată de M.F.A. şi vom face propuneri pe măsura primirii unor date mai concrete. Până la soluţionarea acestei probleme şi creerea (sic!) condiţiilor necesare pentru primirea încărcăturilor nucleare, mi s-a prezentat o schemă de principiu de modul cum se întrevede primirea acestor încărcături din depozitele U.R.S.S. (subliniere în original, probabil realizată de Gh. Gheorghiu-Dej – nota P. Opriş)”[5].

În raportul strict-secret pe care l-a întocmit după întoarcerea sa de la Praga pentru informarea conducerii P.M.R., generalul Leontin Sălăjan a menţionat şi despre arsenalul nuclear pe care îl deţinea armata sovietică, astfel: „Mareşalul Uniunii Sovietice Greciko A.A., cu ocazia mesei comune de încheere (sic!) a lucrărilor consfătuirii, a precizat că URSS dispun nu numai de cantitatea necesară de încărcătură nucleară pentru lovirea tuturor obiectivelor principale ale inamicului, dar că dispune de două complete de asemenea încărcături pentru fiecare obiectiv.

De asemenea, a arătat că URSS a experimentat încărcătura de 50 milioane de tone [TNT] şi că dispun de încărcături de 100 milioane de tone[6]. Sublinierile din text aparţin, probabil, lui Gheorghe Gheorghiu-Dej deoarece el avea obiceiul să utilizeze culorile roşu şi albastru pentru marcarea unor idei importante expuse în documentele pe care le citea.

La aceeaşi consfătuire, „Mareşalul Uniunii Sovietice Biriuzov ne-a indicat să luăm avioane de tipul MiG-21 P (interceptoare) precizând că ele deja se produc”[7]. Probabil că Serghei Semionovici Biriuzov se referea la modelul MiG-21 PF, care a fost livrat armatei române în două tranşe: 14 avioane la 20 ianuarie 1965 şi 24 aparate la 18 iulie 1965 (18 MiG-21 PF au ajuns la Escadrila 1 Aviaţie Vânătoare de la Deveselu, la 18 iulie 1965).

Intenţia pe care comandantul suprem al Forţelor Armate Unite a anunţat-o la consfătuirea de la Praga (30 ianuarie – 1 februarie 1962), privind mutarea unor focoase nucleare în statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, nu s-a concretizat şi dispozitivele nucleare ale rachetelor cumpărate de autorităţile române începând din anul 1961 au rămas permanent pe teritoriul URSS, până la sfârşitul Războiului Rece. În opinia noastră, una dintre posibilele cauze care l-au determinat pe Andrei Greciko să renunţe la intenţia sa poate avea legătură cu eşecul înregistrat de autorităţile sovietice în toamna anului 1962, în momentul declanşării crizei rachetelor nucleare sovietice trimise în Cuba (în cadrul operaţiunii „Anadîr”).

Propunerea referitoare la mutarea unor focoase nucleare sovietice pe teritoriul României, începând din 1963, nu a fost menţionată de Nikita Hruşciov în discuţiile pe care le-a avut la 23 octombrie 1962, la Moscova, cu membrii delegaţiei române condusă de Gh. Gheorghiu-Dej şi Ion Gh. Maurer. Aceştia se întorceau cu avionul în România, după vizitele pe care le efectuaseră în Indonezia, India (12-20 octombrie 1962) şi Birmania (20-22 octombrie 1962), iar oprirea lor la Moscova (pentru 20 de ore) a avut ca obiectiv iniţial o discuţie cu Nikita Hruşciov despre rezultatele obţinute de liderii români în cele trei vizite. Criza rachetelor nucleare sovietice trimise în Cuba a modificat agenda discuţiilor. Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gh. Maurer au aflat din presă despre rachetele respective şi Nikita Hruşciov le-a comunicat la dejunul din 23 octombrie 1962 faptul că au fost aprobate de către Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. o serie de măsuri pentru a contracara posibilele acţiuni americane împotriva Uniunii Sovietice, Cubei şi a statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

După întoarcerea în ţară, ministrul de Externe Corneliu Mănescu a întocmit un raport secret referitor la discuţiile pe care membrii delegaţiei române le-au avut la Moscova cu omologii lor sovietici. Acel document a fost finalizat la 30 octombrie 1962 şi trimis lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar acesta a aprobat ca raportul să fie citit de toţi membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R.[8]

Este interesant de menţionat şi faptul că, la mijlocul lunii octombrie 1962, mareşalul Andrei Greciko a fost câteva zile în România (împreună cu generalul Pavel I. Batov, mareşalul de aviaţie Nikolai S. Skripko, viceamiralul Serafim E. Ciursin, generalii A.S. Haritonov, A.H. Babadjanian, Bedniakin, Dreaghin, Kalaşnikov, Marghelov şi colonelul G.A. Galkin) pentru a participa la o mare aplicaţie militară a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – care s-a desfăşurat pe Dunăre şi pe litoralul românesc al Mării Negre, precum şi în Bulgaria (15-18 octombrie 1962). Deşi a avut posibilitatea să îl informeze pe ministrul român al Forţelor Armate despre operaţiunea secretă „Anadîr”, aflată în plină desfăşurare, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite nu a făcut nimic în acel sens, iar generalul Leontin Sălăjan a fost surprins la fel ca Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gh. Maurer de anunţul preşedintelui John F. Kennedy, referitor la rachetele nucleare sovietice care au ajuns în Cuba (22 octombrie 1962).

În concluzie, autorităţile române nu au ştiut de existenţa operaţiunii sovietice „Anadîr” până în momentul în care aceasta a fost dezvăluită în presa occidentală. Un nou argument în acest sens este declaraţia lui Nikita Hruşciov, pe care a rostit-o în faţa lui Nicolae Ceauşescu (Moscova, 8 iunie 1963), cu prilejul primirii de la acesta a unei invitaţii oficiale din partea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a vizita România. Atunci, liderul sovietic a prezentat într-un mod mai curând apologetic faptul că nu l-a informat din timp pe Gheorghiu-Dej despre trimiterea de rachete nucleare în Cuba şi a spus că puţine persoane au ştiut despre operaţiunea „Anadîr”, chiar şi la Moscova. Totodată, Hruşciov şi-a apărat decizia din anul 1962, afirmând că rachetele respective erau necesare „pentru a speria America” şi astfel se proteja Cuba – o ţară care nu trebuia pierdută de tabăra socialistă.

Cu toate acestea, potrivit unor rapoarte existente în arhive, autorităţile de la Bucureşti au fost neliniştite de comportamentul lui Nikita Hruşciov în perioada crizei cubaneze. Mai mult decât atât, fostul oficial american Raymond L. Garthoff a dezvăluit că ministrul de Externe al României l-a informat în secret pe secretarul de stat american Dean Rusk, în toamna anului 1963, despre faptul că liderii români nu au aprobat acţiunea lui Nikita Hruşciov în Cuba. Autorităţile române doreau în acest fel să anunţe că vor rămâne neutre în cazul unui conflict dintre Est şi Vest, declanşat de un astfel de pas agresiv sovietic.[9] Potrivit opiniei lui Raymond L. Garthoff, era clar că evenimentele din luna octombrie 1962 au fost un „factor de precipitare” în decizia României de a se distanţa cumva de celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, o acţiune care a devenit evidentă în mod public în anii următori – atât sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi sub succesorul său, Nicolae Ceauşescu.

NOTE___________


[1] Vezi Petre Opriş, Criza rachetelor nucleare balistice din Europa şi problema drepturilor omului (1976-1989), în contributors.ro, duminică, 5 august 2018, https://www.contributors.ro/fara-categorie/criza-rachetelor-nucleare-balistice-din-europa-si-problema-drepturilor-omului-1976-1989/; idem, Rachete balistice sovietice în România (1961-1998), în contributors.ro, miercuri, 5 septembrie 2018, https://www.contributors.ro/media-tech/rachete-balistice-sovietice-in-romania-1961-1998-2/; Gafă a ministrului Apărării, care a vorbit aseară despre „rachetele balistice de la Deveselu”/Fifor s-a corectat în această dimineaţă: A fost în cel mai rău caz o eroare de interpretare, Hotnews, miercuri, 1 august 2018, https://www.hotnews.ro/stiri-esential-22597830-gaf-ministrului-rii-care-vorbit-asear-despre-rachetele-balistice-deveselu-fifor-corecteaz-aceast-diminea-fost-cel-mai-caz-eroare-interpretare.htm (accesat la 3 februarie 2019).

[2] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 11/1961, f. 1. Pentru întregul document, vezi Petre Opriş, Laura-Antoaneta Sava, Un document inedit despre reorganizarea armatei române (martie 1961), în Arhivele Olteniei, serie nouă, nr. 26, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 259-269.

[3] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 24/1961 (vol. II), f. 75.

[4] Idem, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 11/1961, f. 1.

[5] Idem, dosar nr. 2/1962, f. 11.

[6] Ibidem, f. 12.

[7] Ibidem, f. 13.

[8] Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova. România şi conflictul sovieto-chinez, 1957-1965, vol. 1, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2004, p. 176-181; Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), vol. II (1962-1968), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2009, p. 91-98.

[9] Raymond L. Garthoff, When and Why Romania Distanced Itself from the Warsaw Pact, în CWIHP Bulletin, no. 5 (Spring 1995), p. 111.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Multumesc pt articol

    Din folclorul mioritic:

    Sa facem din tun tractoare
    Din atom, lumini, izvoare
    Din rachete nucleare
    Pluguri de arat ogoare

    Se pare ca romanasii au fugit ca dracul de tamaie de armament nuclear sovietic, ii ingrozea numai ideea inca dinainte sa se razgandeasca sovieticii la partea cu imprumutatul incarcaturilor

    De altfel relatiile interne ale Pactului de la Varsovia par amuzante numai daca ne gandim la aplicatiile cu tema romanii ocupa Dardanelele sub loviturile nucleare ale adversarului sau ataca Elvetia prin Campia Lombarda :)

    Iar neutralitatea in cazul unui conflict dintre Est si Vest pornit de rusi este cireasa de pe tort, ma intreb cum ar fi dres busuiocul in cazul in care sovieticii ar fi iesit invingatori :)

    „Propunerea referitoare la mutarea unor focoase nucleare sovietice pe teritoriul României”
    „care aveau posibilitatea să detoneze focoase atomice”

    Am vazut exprimarea asta prin multe locuri si mi se pare eronata, focoasele sunt „chestiile” alea care „aprind” incarcatura, ele dansele dumnealor n’au cum sa fie nucleare si nici macar atomice

    Vectori nucleari/incarcaturi(payloads) nucleare/capete de lupta (warheads) nucleare makes more sense in rou’mei’ni’an

    Iara babele evazioniste ce vand ilegal patrunjel pe langa piata susotesc cum ca dupa retragere rachetele ar fi fost trimise pe banii nostri pt distrugere in Israel, care le’ar fi pastrat, probabil studiu/target-practice pt interceptorii lor, afaceristi buni evreii astia…se descurca cu patrunjelul :)

    • Într-adevăr, „încărcătură nucleară” este corect. Termenul „focoasele nucleare” a început să fie folosit la începutul anilor ’80 pentru rachetele moderne care transportau mai multe încărcături nucleare: Acestea se desprindeau de racheta-mamă şi loveau ţintele stabilite. Copil fiind în perioada respectivă, am preluat termenul „focoase nucleare” ca atare. De-abia în şcoala militară am văzut cum arată un focos şi am înţeles cum funcţionează.

  2. Un articol interesant.

    N-am înțeles totuși niciodată la ce foloseau rachetele operativ tactice ale armatei române și de ce au ajuns rușii să le dea țărilor comuniste, chiar și așa fără nici un fel de focoase. Oricum nu a fost nici prima și nici singura idioțenie a epocii.

    Vizita lui Dej & Co. la Moscova la sfârșit de Octombrie 1962 e menționată de fiul lui Nichita Hrușciov, Serghei Hrușciov, în cartea sa „Nichita Hrușciov și crearea unei superputeri”. O carte de altfel foarte interesantă. În programul scurtei vizite a lui Dej apărarea și seara la Balșoi Teratr. Nichita Hrușciov tocmai adusese lumea în pragul autodistrugerii și nu-i ardea deloc de teatru încercând cumva să dreagă lucrurile a-și pierde fața prea tare. Nu putea însă să nu se ducă de teamă că l-ar jigni pe Dej, ce începuse deja oricum să joace în lesă. Dej la rândul lui, cum nu pricepea rusește și o fi fost și obosit de pe drum, numai chef de teatru rusesc n-avea. Dar s-a dus și el la teatru de teamă să nu-i jignească pe ruși degeaba cu mărunțisuri. Trebuie să fi fost o imgagine coioasă cu ăștia doi zăcând în lojă: Unul moțăind plictisit, zbătându-se să nu adoarmă și ceălalt stând ca pe ace, gata să rupă ușa.

    • La începutul anilor ’60 a existat un curent de opinie în favoarea punerii la dispoziţia ţărilor gazdă a încărcăturilor nucleare aflate deja în diferite state NATO. Drept răspuns, URSS a procedat în acelaşi mod. Din câte îmi aduc aminte, în NATO s-a folosit termenul de Forţele Nucleare Multilaterale. L-am găsit prin arhivele româneşti. Până la urmă s-a renunţat la ideea respeczivă. Nu m-ar mira să aflu acum că americanii au lansat ideea respectivă deoarece ar fi dorit o scădere a fondurilor proprii de întreţinere a armelor nucleare şi o creştere a contribuţiei statelor NATO care aveau pe teritoriile lor arme nucleare.

      • Cred ca in NATO conceptul este concret si inca de actualitate, inca exista nuclear sharing

        https://en.wikipedia.org/wiki/Nuclear_sharing

        Un numar de peste 200 bombe nucleare B61 sunt stocate in buncare in 5 tari membre NATO din Europa

        In caz de razboi sunt lansate de catre aparatele/echipajele tarilor gazda:
        „In case of war, the weapons are to be mounted on the participating countries’ warplanes.”

        Turcii au la Incirlik, ca tot visau rusii sa bage romanii la inaintare sa ocupe Dardanele, nu stiu daca romanii ar fi muscat momeala :)

  3. R 11 era denumita de americani SCUD 1 A. Copie sovietica a germanei V2 dar cu lungime mai mica .
    R11 M e varianta cu cap de lupta nuclear .
    Care cap de lupta se tinea in depozite fara anumite componente din clare motive de siguranta .
    In Cuba , rachetele erau transportate de sovietici pe mare si doar dupa debarcarea lor erau montate capetele nucleare . De personal specializat in intregime sovietic .

    Nu am habar daca noi am avut vreodata specialisti capabili sa monteze incarcaturile nucleare pe rachetele noastre .
    Deoarece 3 specialisti sovietici , chiar detasati un an de zile , nu prea aveau ce forma (tehnic vorbind) . Eventual trebuiau sa aduca cu ei si un model inert al capului nuclear pe care sa invete romanii intreaga actiune de montare a capului , armarea lui (si evident controalele obligatorii aferente ) + „insurubarea ” corecta pe racheta .

    De regula sovieticii asigurau (in caz de nevoie ) atit incarcatura nucleara cit si personalul aferent montarii , armarii si „insurubarii” capului pe rachete . (cum au facut in Cuba)
    Care operatii nu sint deloc simple necesitand un personal specific instruit si antrenat .

    Nici americanii nu lasau pe mana europenilor armele lor nucleare din Europa . Aveau ( au si acum ) cite un batalion specializat in paza , manipularea , montajul si intretinerea la fiecare depozit european de arme nucleare ( azi bomba tactica B61) . Chiar daca au in aceste tari echipaje autohtone de zbor antrenate , instruite special (tot de ei la baremele lor ) in lansarea bombei nucleare tactice B61 .

    Oricum , opinia mea personala , sovieticii nu au avut incredere in „partidele fratesti” comuniste din Europa . Si ca atare nu au lasat niciodata o arma nucleara (fie ea si demontata , dezarmata ) pe mana „fratilor” din partidele surori .
    Cred ca stiau ei ce stiau de cit de iubiti sint .
    Deja in 1956 au pus armata sovietica sa „pacifice” revolta maghiara . Iar in 1968 vor repeta „solutia” in Cehoslovacia.
    Sa ne imaginam o Cehoslovacie care la invazia trupelor sovietice , armau rachetele lor R11 M cu focoasele nucleare sovietice si le trimiteau in zbor tovarasului Leonid Ilici Brejnev la Moscova , Leningrad sau Kiev . :)

  4. In Italia americanos :) au 80 bombe tactice nucleare B 61. La baza militara Ghedi sint 30 bucati. Alte 50 la Aviano. Ultima e baza americana 100 %. Cu personal , avioane (40) , piloti. Tot” made in USA”. Unicul oras italian unde circula doua monede. Euro si dolarul.
    La Ghedi ,nu au avioane de lupta americanii . Exista o escadrila italiana de bombardament cu bombardiere supersonice Tornado. Echipajele sint special antrenate pentru lansarea bombelor americane.
    Americanii au aici una din cele 4 unitati speciale ( din Europa) cu misiune de intretinere , control , paza interna , incarcare ,armare a bombelor.
    Italienii nu platesc nimic pentru asta. Asigura cheltuiala aferenta bazei militare ca paza externa , cazare , utilitati , antrenament si ore zbor echipaje italiene. Care ore zbor sint la vreo 200 / an/ echipaj cu verificare periodica ( de catre americani ) a pregatirii in folosirea bombelor B 61. Unicul moment cind bomba respectiva trece „de mana” de la americani la italieni , DUPA incarcarea pe avion si armarea ei.
    Unicele arme nucleare ( ruse sau americane) gata de a fi folosite imediat ( la o adica ) sint cele montate pe rachetele din silozurile de lansare subterane , pe rachetele ruse montate pe transportoarele mobile ( mega camioane ) si cele montate pe rachetele din submarinele strategice lansatoare de rachete. Nimeni nu invata pe altii cum se monteaza arma nucleara ( ca e tinuta demontata in depozite ) iar armarea lor e mult mai complicata decit ( exemplu) insurubarea unui focos ( de impact , proximitate , etc) pe oricare proiectil clasic de artilerie sau bomba conventionala.
    Chiar ar fi interesant de stiut unde au ajuns rachetele Scud din dotarea armatei romane. Chinezi , nord coreanii ? Sau inapoi la mama URSS ?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro