Radicalitate și contemporaneitate

Am citit cu nedezmințit și crescut interes profesional cartea Corpuri radicale în spectacolele contemporane, apărută în anul 2021 la editura Vellant, ca parte a unei colecții intitulate Studii performative pe care, pesemne, are de gând să o susțină Centrul Național al Dansului din București. Cartea este versiunea revizuită și amplificată a tezei de doctorat susținute în 2013 de criticul, animatorul și profesorul de teatru Mihaela Michailov. Care, în Cuvântul înainte, afirmă, cu desăvârșită îndreptățire, că în cele peste 200 de pagini ale volumului, pagini în care găsim și o relativ bogată iconografie, a întocmit un “un ghid analitic” ce ‘’își propune să identifice și să exploreze momente importante din istoria teatrului și dansului contemporan, vizitând unele dintre cele mai relevante și controversate performance din anii ’70, ’80, ’90, cu accent pe reprezentări ale corpului expus în contexte care îi radicalizează prezența’’.

Când spun că am făcut cu interes lectura și, mai ales, că am decis continuarea și ducerea ei până la capăt, nu avansez deloc o amabilitate gratuită. Cartea fiind tipărită cu litere criminal de mici, parcurgerea solicită un efort al lecturii pe care jur că nu l-aș fi depus dacă ea nu s-ar fi înscris în categoria eforturilor utile.

Ghidul de lucru propus de Mihaela Michailov e alcătuit dintr-o o suită de câteva zeci de fișe care dau seama, sintetic, în cuvinte bine găsite, cu o bine cumpănită concizie, despre revoluțiile pe care le-a suferit tot mai intensa și mai plină de sensuri reprezentare și întrebuințare a corpului. A  corpului surprins dar și generând acțiune (utile, în context, referirile la teoriile azi pe nedrept uitate ale actelor performative datorate lui Austin) în arta spectacolului secolului al XX lea.

Cele câteva zeci de fișe sunt organizate de Mihaela Michailov în trei capitole. Purtând titluri semnificative. I. Corpuri care protestează. Teorii și practice regizorale, II. Corpuri în pericol. Performance și Body Art și III. Corpuri interogative. Formate fluide în dansul contemporan.

În primele pagini se fac referiri la poetici regizorale revoluționare și inovatoare. Precum acelea ale unui Meyerhold ( aceasta văzută nu chiar atât de la antipozi cu aceea a lui Stanislavski), Artaud, Grotowski, Eugenio Barba, Pippo Delbono, Romeo Castellucci, Rodrigo Garcia ca și și  ale mai puțin cunoscuților pe plaiurile mioritice Kornél Mundruczó sau Angelica Liddell. Iar dacă povestea spusă de Mihaela Michailov începe în primii ani ai secolului al XX lea, eu mi-am îngăduit să merg cu gândul la perioada de începuturi ale (re)descoperirii corpului în teatru, perioada ce corespunde măcar în parte cu aceea a inventării profesiei de regizor. Sau, mai corect spus, de director de scenă. O epocă despre care avem o excepțională mărturie în superba carte a lui George Banu, Spatele omului. În ultimele pagini ale sus-menționatului capitol sunt amintite câteva experiențe românești. Toate de seamă. De la aceea a lui Ion Sava, cu al său mitic sau mitologic Macbeth cu măști la spectacolele unui Silviu Purcărete, Mihai Măniuțiu, Radu Afrim, Radu Apostol, David Schwarz și cele extrem contemporane semnate de Sinkó Ferencz, Leta Popescu, Robert Bălan, Eugen Jebeleanu.

Cel de-al doilea capitol explorează, descrie, încearcă să ne lămurească asupra nu doar a curajului, a nemilei pentru propria ființă ci și a artisticității unor performances ce pun la încercare limitele fizice ale corpurilor performerilor. De la Marina Abramovič  la ORLAN, Gina Pane, Gillermo Gómez-Peňa, Ana Mendieta. Și aici se identifică origini în futurism, în dadaismul de la Cabaret Voltaire. Ni se explică cum corpul ne este înfățișat în plină suferință (de aici referirile la Austin ca și la Derrida, acesta din urmă pus recent la zid de Gabriel Liiceanu în cartea Impudoare), operațiunea devenind acțiune performantă. Se detaliază relația dintre corp, spațiu, artist și spectator.  Exemplele românești sunt luate din domeniul mai recent denumitelor arte vizuale. Sintagma trebuind privită în distribuție contrastivă (hopa, am comis-o!) cu aceea de arte plastice. Se fac referire la creațiile unor artiști precum Ion Grigorescu, Geta Brătescu, Paul Neagu, Ana Lupaș, Alexandru Antik, Lia și Dan Perjovschi. Aș menționa că pe această temă, a durerii, mai avem în biblioteca românească a domeniului o carte intitulată chiar Durerea. Dincolo de teatru, scrisă de Octavian Saiu și apărută în anul 2020 la editura bucureșteană Nemira.

Tonul și perspectiva se reîmblânzesc, oricum nu mai e vorba despre sânge, chinuri autoasumate, suferință produsă cu de la sine vrere, în cel de-al treilea capitol al cărții. Cel intitulat Corpuri interogative. Formate fluide în dansul contemporan. Unde, firește, este vorba despre spectacolele unor Pina Bausch, Sasha Waltz, Maria La Ribot, Vera Mantero, Iva Dimchev, Jérôme Bel, Xavier le Roy. Încă din primele rânduri ale capitolului este amintit (et pour cause) numele extraordinarei doamne Miriam Răducanu cu ale sale miraculoase Nocturne produse între anii 1968 și 1973 la Teatrul Țăndărică. O experiență cvasi-inimaginabilă în cenușiul României comuniste. Mi-ar fi plăcut să se detalieze nițeluș povestea și să ni se spună limpede dacă sistarea Nocturnelor are legătură cu tot mai categorica punere în practică a devastatoarelor Teze din iulie 1971. Este, desigur, înfățișată și experiența românească de după Revoluție . Despre care ni se spune că ar fi cunoscut un rinascimento din anul 2000 încoace. Mi se pare totuși cam ciudată amnezia care face să nu fie amintite experiențele și experimentele trupei Contemp  condusă de Adina Cezar sau spectacolele de teatru-dans (începând cu Dama cu camelii sau Vorbește-mi ca ploaia și lasă-mă să te ascult!) ale lui Răzvan Mazilu.

Honni soit qui mal y pense!

Mihaela Michailov- CORPURI RADICALE ÎN SPECTACOLE CONTEMPORANE, Editura Vellant, București, 2021