Acest articol este un comentariu la „Despre Stat si Natiune: Raspuns lui Dan Tapalaga”.
Razvan: Eu cred ca problemele ridicate de dv. devanseaza cumva o chestiune de care tinde sa depinda evolutia ulterioara a Romaniei in EU. Iar aceasta chestiune care mie mi se pare importanta este cea a legitimitatii puterii politice (nu numai cea actuala ci puterea ca sistem, ca elita, ca moduri de recrutare si promovare). Dupa 89 a existat un deficit de legitimitate care a fost depasit doar prin mobilizari populiste.
Eu cred ca nu am ajuns si mi’e teama ca nu vom ajunge prea usor la acea situatie in care un numar semnificativ de oameni sa poate forma o societate libera si cu o oarecare independenta financiara care sa le dea posibilitatea sa formeze un etos asociativ si in cele din urma o societate bazata pe respect fata de niste valori sociale.
Deocamdata mie imi pare ca avem o fuga inainte, un offside prin care multi incearca sa parvina si, mai mult, sunt chiar incurajati sa o faca. Nu, nu este o critica a lor. Doar observ ca zona tinta este tot mai fluida si incapabila (si asta nu de putina vreme) de a integra noii veniti.
Pe de alta parte nici EU nu are tocmai un etos social propriu inca. Ei au o stabilitate sociala mai buna dar integraza greu noii veniti. Iar acum in timp de criza lucrurile pot lua o intorsatura nedorita.
Astfel, EU ne’a primit arzand niste etape. Ei au sperat ca chestiunile pendente vor fi rezolvate in timp util. Noi am sperat ca presiunea EU va face ca aceste reforme sa continue pana la rezolvare. EU insa nu a fost niciodata in pozitia de a visa sa fie jandarmul nostru, controlorul nostru… iar o data integrati in EU… institutiile noastre au aureola de europenitate si pot da cu tifla mult mai usor oricaror cereri de reforma.
Cert este ca, fie suntem in EU fie suntem in statul nostru national centralizat in mod unitar, tot unii cu altii va trebui sa traim. Asta este vestea proasta. Vestea buna este ca acest chin ar putea fi scurt (in bine sau in rau) in conditiile crizei de azi care eu banui ca va fi si o scadenta pentru multe din crizele secolului al 20-lea. (Eu nu as considera secolul al 20-lea terminat deocamdata).
Daca stam si privim mai mult nationalismul de azi… el pare mai aproape de o bula speculativa decat de acel nationalism care crea institutii acum un secol. Este multa vorba azi… multa imagine, multa inchipuire si multa fudulie dar foarte putina asociativitate, foarte putin lucru in comun. Fiecare vrea sa ia cat mai mult pentru el. Asta s’a petrecut dintotdeauna dar nu intotdeauna averile au fost atat de calpe ca astazi, atat de virtuale, atat de bazate pe hartii. Ambitia i’a facut pe multi sa ajunga sus… dar in alte vremuri acest “sus” insemna uneori fabrici, banci, constructii care ramaneau. Astazi… marile averi sunt rezultatul unor speculatii si a unui hocus-pocus de relatii si interese scandaloase.
Mai mult, astazi identitatea nationala nu mai duce nicaieri. Altadata, nationalismul implica o cultura, o imagine despre societate, o parghie de schimbare, o speranta uneori. Si chiar daca el se dovedea a fi discriminator, nedrept si uneori criminal, el putea sa mobilizeze oamenii in virtutea unei schimbari pe care el o propunea. Organiza emotiile prezentului spre un viitor posibil. Nationalismul de azi este insa emasculat de dimensiunea lui revolutionara. Acest nationalism este melancolic, nostalgic, ipotent. De la productiile plangacioase pseudo-folclorice la hagiografiile marilor nume ale trecutului (hagiografii care in mod ironic continua inceputul facut de regimul comunist) nimic insa nu vine sa innoiasca viziunea despre lumea romaneasca, nimic nu cere o schimbare radicala in acest show continuu al stirilor de la ora 5.
Legionarii erau de extrema dreapta. Aveau un intreg program care adesea friza fanatismul si crima. Dar oamenii aia mergeau sa munceasca in tabere de munca pe gratis (sic!). Credeau in ceea ce faceau chiar daca nu toate credintele lor duceau catre ceva bun. Dar cadeau in genunchi in fata taranilor si mancau literalmente ţărână. Departe de mine gandul sa ii dau de exemplu pe legionari. Ceea ce vreau sa spun este ca pentru a vrea sa faci o schimbare care sa conteze in aceasta tara apoi iti trebuie determinare, credinta si tarie de caracter… lucruri rare in ziua de azi. Vorbele s’au devalorizat mult in ultima vreme. Si atunci cand vom putea face noi cu puterile noastre ceva atunci vom incepe si sa avem ceva ceva identitate. Ne vom uita putin altfel in oglinda si vom pasi ceva mai drepti atunci cand vom merge aiurea. Altfel… ma si intreb de unde atata mandrie intr’o tara care e complet lipsita de respect. Mi se pare o mare schmonosire a realitatii.
Ca sa te bucuri de admiratia semenilor trebuie sa faci ceva ce merita admirat. Simpla afirmare, declamare sau recitare nu ajuta. Nu este o mantra care sa te transpuna imediat in persoala dorita. Trebuie pur si simplu sa faci ceva care sa atraga luarea aminte a celorlalti. Ei bine, asta lipseste de sus pana jos. Noi vrem sa fim apreciati pentru ceea ce suntem dar din nefericire e prea putin. Trenurile noastre merg mai incet decat acum un secol, mai incet decat pe vremea Marii Uniri !!! (Luati revista Familia, ultimul numar din 1899 si pe ultima pagina aveti mersul trenurilor… veti avea o reveleatie) Si trenurile sunt doar un foarte mic exemplu din sirul celor care ar putea sa urmeze. Si asta se vede si in politica, si in universitati, si in mediul economic, si peste tot. Numit fie etos antreprenorial, fie sprit asociativ, fie societate civila, el este minunat dar lipseste cu desavarsite. Discutiile se vede treaba ca nu ajung…
Si in acest context… EU priveste spre noi ca la o povara. Si suntem o povara pentru ca dupa cate vedem nici noi nu stim prea bine ce vrem de la EU. Vrem sa fim primiti asta e sigur, nu vrem sa ramane afara. Dar apoi… ? E ca la un interviu… ai nevoie de o scrisoare de intentie. Ah, putina limba de lemn poate ajuta dar nu e niciodata suficienta. Trebuie sa vrei ceva ! Si atunci cand vrei ceva si poti… se intampla ca si dai ceva celorlalti. Ce dam noi Europei… ? O gura de rai pe un picior de rai ? Atat ? Multi vor sari ca deja e ceva extraordinar. Da, nu ii contrazic. Dar nu e suficient. Nu candidam la concursul de fotografii de la National Geografic ci vrem sa punem bazele unei comunitati politice. Nu vom putea face asta pana nu vom avea o identitate nationala mai puternica… adica sa facem ceva si din ceea ce facem sa dam si celorlalti. Asta e sensul cuvantului “a impartasi” valori. Nu sa ne sara tandara ca ne’au luat altii nu stiu ce brand… ţuică, palinka, sau branza. Astea sunt mofturi.
Cand vom invata sa lucram impreuna vom invata sa fim putin si pe picioarele nostre si atunci vom putea spune “iata ceea ce am facut noi” si poate vom putea fi si respectati pentru asta. Pana atunci simpla afirmare declamare sau, cum ziceam, recitare nu sunt suficiente.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Excelent punct de vedere in opinia mea.Dupa cum vedeti, nu sunt multi care sa aiba un comentariu, probabil din cauza faptului ca oamenii nici nu se gandesc ca poate acest articol are vreo legatura cu ei. In prezent, sunt atat de preocupati de ceea ce au ( sau ce ar vrea sa aiba) incat au uitat cu desavarsire cine sunt. Pierderea identitatii nationale a inceput cu transformarea agriculturii romanesti in timpul comunismului, cand taranii nostri au fost dezradacinati si mutati in orase, in industrie.Atunci a inceput declinul satului romanesc, locul de unde aceasta natie si- tras intelepciunea, curajul si puterea de a rezista in timp, locul care face aceasta natie unica si autentica. Atunci identitatea noastra nationala a devenit un fel de lupta continua sa demonstarm altora ce grozavi suntem noi aici si acolo, foarte mult asemanator cu ” avem si noi falitii nostri dom’le”. Dupa revolutie, multe s-au schimbat in Romania si numai timpul va spune daca schimbarile au fost benefice sau nu .Un singur lucru nu s-a schimbat, felul cum oamenii privesc propria lor identitate nationala. Inca se incearca cu tot dinadinsul sa demonstram starinilor ca noi suntem cine suntem, ca si cand am avea nevoie de validarea altora ca sa fim cine suntem. Foarte putini inteleg ca relevanta Romaniei si a romanilor sta in ceea ce a facut acest popor sa supravietuiasca vreme de mii de ani si nu in numarul de vile, masini luxoase si mai stiu si eu ce alte posesii dupa care se alearga cu disperare in zilele prezente.
„Dupa cum vedeti, nu sunt multi care sa aiba un comentariu, probabil din cauza faptului ca oamenii nici nu se gandesc ca poate acest articol are vreo legatura cu ei.”
Mai pot exista si alte cauze. Bunaoara faptul ca articolul este atat de bun incat nu e nimic de comentat.
Propriul tau comentariu e foarte, foarte bun. Cel putin partea cu dezradacinatul taranimii m-a lasat mut. Nu multi oameni inteleg asta, dimensiunile acelei catastrofe, cat de adanc au taiat topoarele comuniste in trunchiul unui popor 80% sau 90% rural si cate tragedii personale a insemnat cooperativizarea. Iar cei care inteleg sunt, aproape intotdeauna, oameni care au trecut prin asta, direct sau indirect. Nici eu nu mi-am ales acest nick fara un motiv.
La fel, nu multi inteleg cat de important e pamantul – dar pamantul real, fizic, nu sosele si blocuri de beton si sticla impersonale – pentru identitatea individuala si nationala. Suna pasunist si melodramatic, fara indoiala, dar radacinile nu cresc decat in pamant.
Cu totul si cu totul intamplator, mi-am regasit astazi un coleg de facultate „pierdut” de 25 de ani. Mi-a scris ca „sunt tzaran din…., nu am dorit sa devin orasean niciodata, nu pot!”
Textul semnat „Razvan” invita la meditatie nu la polemica. Notez asta pentru ca reactia mea instinctiva a fost sa-l citesc in registru polemic. Am inteles repede ca greseam. Textul contien o serie de observatii profunde si interesante.
M-as opri asupra uneia care e centrala intregii discutii. Vorbind despre nationalism, mai precis despre „nationalismul care crea institutii acum un secol”, Razvan scrie: „… el putea sa mobilizeze oamenii in virtutea unei schimbari pe care el o propunea. Organiza emotiile prezentului spre un viitor posibil.” Nationalismul de acum nu face asta, spune el.
Bun, de acord. Atunci intreb: Si azi ca si ieri e nevoie sa creem si administram institutii, sa mobilizam oamenii pentru schimbare, sa organizam emotiile prezentului spre un viitor posibil.
Care este forta sau principul identitar-social apt sa faca toate acestea? Sau credem ca azi se poate si fara? Se poate? Nu stiu… E de discutat. Razvan ne ajuta sa formulam o intrebare interesanta…
Multumesc pentru consideratie,
Voi incerca pe scurt sa raspund dupa puterile mele la intrebarea care ne framanta si anume: ce putere poate misca motorul camionului odata ajuns in şanţ ?
Stim ca un stat democratic este un stat puternic deoarece isi gaseste legitimitatea si sustinerea in cetatenii sai. Cu cat reprezentivitatea institutiilor statului este mai slaba cu atat si statul este mai slab. Odata cuprinsa de slabiciune puterea politica cauta ca sa suplineasca prin mobilizare, prin reanimarea solidaritatii sociale cu statul. La limita o pierde si devine despotat sau dictatura.
Nu ma pot abtine sa nu adaug aici ca un asfel de regim politic in care oamenii sunt mai mult supusi decat cetateni este inclinat mai mult sa faca parade militare si mai putin sarbatori populare. Popularitatea lor este indoielnica, de moment sau conjuncturala. Dar asta este alta poveste.
Intrebarea este cum am ajuns aici. Dupa Decembrie 1989 am fi avut sansa sa avem o extraordinara legitimitate si sustinere a statului, am fi putut… fusese un moment de bun augur dar nu a fost sa fie.
Cauzele tin de tesatura sociala a Romanie de la acel moment.
In primul rand regimul comunist a reusit sa distruga orice urma de respect social. Reusise in cincizeci de ani sa inlocuiasca valorile societatii cu un erzatz cvasi-ideologic oferit de statul-partid.
In al doilea rand tot in aceasta perioada s’a distrus orice putinta de dialog social, de comunicare, de societate. Oamenii au fost mutati din casele lor, nu au mai avut locuri unde sa se intalneasca, nu au mai avut unde sa vorbeasca liber. Sfera publica a fost distrusa si asa si putinta medierii intelesurilor sociale, a imaginilor a identitatilor, a aspiratiilor si a destinului. Lucrurile veneau de’a gata printr’o mass media controlata. Asa se face ca azi gasim oameni bine intentionati sa zicem care folosesc fara prea multa bataie de cap prefabricatele ideologice ale fostului regim iar ziua de 1 Dec. a fost un exercitiu in acest sens.
In al treilea rand partidul a reusit sa inlocuiasca cu propriile criterii toate normele strategiilor de ascensiune sociala. Pentru prima oara de foarte mult timp oamenii puteau parveni fara scrupule si fara a simti vre’o umbra de rusine, fara a mai fi pusi in situatii stanjenitoare.
Nu mai insist ca toate acestea sunt feţele aceleiasi situatii si anume alterarea dramatica a tesaturii sociale.
Apoi, in 1989… o mana de oameni nu au putut schimba radical situatia in care ajunsesem. Cei care au fost acolo in strada in ’89 stiu ce a insemnat acel sentiment covarsitor de libertate. Defapt nu avea nume. Era o stare si mai ales era o stare de solidaritate. Toti hotarasera sa ramana in fata fortelor înarmate. Aceasta simpla alegere ii aducea impreuna intr’un mod cum nu mai fusese simtit de ei. Din nefericire la aceasta solitaritate s’au adaugat foarte repede sau mult prea repede multi altii care… „pupau piata independentei” de la distanta. Stim ce a urmat: „vid”, emanatie, moblizari, mineri, ceaţă (pentru TVR), demonstratii, violente si pana la urma desnadejde si emigrare.
Un lucru insa ar fi trebuit sa se intample si nu s’a intamplat (eu cel putin am mizat pe el si am gresit in asta). Ceea ce nu s’a intamplat a fost o schimbare majora in constiiinta timpului, a istorie, a destinului acestei tari. De regula o revolutie aduce o astfel de schimbare. Nu cineva anume ci toti incep sa gandeasca la altceva, sa aspire catre altceva. Dar nu, nu s’a intamplat asa. Toti visau tot in termenii „vechiului regim”: Salam cu soia, nu ne vindem tara, neamestecu’ in treburile interne ale altor popoare, idealul multimilenar al statului centralizat unitar etc. Societatea nu mai avea nimic – imi pare mie – care sa ii asigure traiul independent de firele ideologice ale regimului. Era o leguma care abia de mai raspundea la stimulii aparatului de moblizare.
In fine, pentru ca aici vroiam sa ajung defapt, este vorba despre cultura romaneasca si oamenii de cultura. Cultura romaneasca a fost profund influnetata de ideologia comunista. Pe de o parte direct prin cenzura si falsificare, pe de alta parte indirect prin alterarea sensurilor comune celor mai centrale notiuni ale gandirii sociale. Patriotismul socialist de pilda este una din aceste productii virale.
Datorita alterarii tesaturii sociale de care am vorbit mai sus, oamenii de cultura ramasesera mult mai legati de aparatul de partid si de stat decat de societatea in care traiau. Insasi respectul de care se bucurau era un respect mediat de aparatul institutional si relatiile personale pe care le aveau cu acesta. Astfel, cultura oficiala a supravietuit adaptandu’se. Nu ma refer la idei si teme centrale (desi si acestea au supravietuit) ci la articulatiile ei intime. Ma refer aici la cultura ca la „o retea de semnificatii” care organizeaza emotiile oamenilor si aceasta retea formeaza o naratiune care da sens lumii din jur. Asa se formeaza sensul sau asa ajungem sa percep un sens in aceasta lume. Or, acest sens a ramas in buna masura acelasi de dinainte de ’89 si dupa revolutie.
Oamenii de cultura nu au putut crea o cultura noua, un sens nou pentru lumea romaneasca. Uitati’va la istorie ce fiasco total. Numai ganditi’va ca in 1996 inca se tiparea manualul lui Dumitru Almas publicat continuu din 58 incoace… aproape 40 de ani ! Au fost e drept polemici mai mult sau mai putin amicale dar un nou sens nu a fost gasit sau imaginat. Nu caut vinovati aici. Doar observ ca aceasta lume pusa pe capatuila si pe mici aranjamente a uitat un lucru capital: sa fie gaseasca un sens viitorului nostru comun.
Pentru asta e nevoie de solidaritate, dialog si respect. Nu respect pentru oricine !!! Ca mai nou asta e trendul. O faci de oaie si apoi cu coada sus ceri respect de la cei din jur iar in caz contrar ramai molfuz cu onoarea nereperata. Obraznicie asta este cel mai adesea modenda curenta. Eu ma refer la respect fata de cei care merita respectul nostru, la a ii cauta pe acei oameni care il merita. Este o chestie de igiena morala sa cauti oameni pe care sa ii respecti si apoi sa ii tii aproape pe cat posibil.
Eu sunt destul de sceptic in aceasta privinta astazi. Ceea ce stiu insa este ca o naratiune se naste si moare in urma unei traume. Am crezut ca ’89 a fost un asemenea moment. Ca ne’am regasit in fine. Eram si cu 20 de ani mai tanar… m’am inselat. Probabil insa ca va veni momentul in care o noua naratiune se va naste, o noua identitate. Va fi cred in urma unei traume pe masura. Pentru ca numai o trauma poate trezi populatia din indiferenta si cinism. Numai in momente grele vezi cu usurinta cine sunt cei care merita. Numai in conditii de pericol maxim esti dispus sa iti lasi soarta in mana altuia in care ai incredere. La urma urmei in timp de mare restrişte, in timp de razboi de pilda, se petrec si cele mai frumoase povesti de dragoste. Atunci omul il cunoaste pe celalalt dincolo de inchipuirile de zi cu zi. Pentru ca se pare ca altfel nu am apucat sa ne cunoastem suficient de bine unii pe altii pentru a stii cine merita si cine nu merita respectul nostru.
Spune’mi cu cine te insotesti ca sa’ti spun cine esti. Ca sa stim cine suntem, fiecare din noi, trebuie sa stim cu cine vrei sa ne insotim … si asta inseamna sa traim si sa lucram iar impreuna… sa incepem prin a ne saluta macar daca nu si prin a ne zambi. De aici incepe reinventarea politicii de care vom avea nevoie. Cel putin asa cred. Cred ca un sistem democratic nu poate functiona fara reprezentitativitate si legimitate. Si mai cred ca sloganurile hei-rup-iste nu ajuta.
Ce mă enervează discuțiile astea abstracte în care nici un concept n-are nici un conținut. Seamănă leit, răspunsul lui Răzvan, cu ceea ce portretizează. El spune: „Nationalismul de azi este insa emasculat de dimensiunea lui revolutionara. Acest nationalism este melancolic, nostalgic, ipotent.” Iar mai jos se înscrie chiar el în linia acestui naționalism. Ce fraze pot fi mai melancolice, mai nostalgice, mai impotente decît astea:
„Legionarii erau de extrema dreapta. Aveau un intreg program care adesea friza fanatismul si crima. Dar oamenii aia mergeau sa munceasca in tabere de munca pe gratis (sic!). Credeau in ceea ce faceau chiar daca nu toate credintele lor duceau catre ceva bun”
„Ca sa te bucuri de admiratia semenilor trebuie sa faci ceva ce merita admirat”
„Trenurile noastre merg mai incet decat acum un secol, mai incet decat pe vremea Marii Uniri !!!”
„Nu vom putea face asta pana nu vom avea o identitate nationala mai puternica… adica sa facem ceva si din ceea ce facem sa dam si celorlalti. Asta e sensul cuvantului “a impartasi” valori.”
Visează, Răzvan, la ceva. Și pe lîngă că visează, nici nu e prea clar la ce. În ce-l privește pe Aligică, știm la ce visează. La Tea Party. Mișcarea aia care-l ține pe Huntsman sub linia de plutire și-i propulează în schimb pe alde Newt Gingrich, Herman Cain sau Michele Bachmann. Anti-homosexualitate, anti-stiinta, anti-avort, anti-liberalism.
Si eu va multumesc. Si multumesc si celorlalti comentatori(putini, ce-i drept!) pentru modul civilizat si matur in care si-au exprimat opiniile.
Intr-adevar, cam asa s-au desfasurat lucrurile. Parerea mea este ca o societate civica puternic polarizata si TOTAL separata de sfera politicului poate oferi o solutie, dar nimic nu se va intampla peste noapte. Cu adevarat, societatea romaneasca are nevoie de un reset, de o intoarcere la valorile morale de dinaintea epocii comuniste. Din pacate, nu exista inca asa ceva, dar poate ca o sa vedem oameni ca dumneavoastra, care inteleg profund ce s-a intamplat cu acest popor, pornind o platforma civica, chiar folosind internetul si resursele sale.
Sper sa mai discutam despre asta.
Cu mult respect adevarat,
Abigail