Observ ca oricat incerci sa clarifici conceptual unele lucruri, te izbesti de regretabile neintelegeri. Nu voi face aici o hermeneutica a lecturilor partizane ale eseului meu despre mitul politic anti-american, unele stupefiante prin refuzul de a tine cont de nuantele pe care ma straduiesc sa le respect. N-am spus niciodata ca orice critica a politicii dintr-un moment ori altul a Statelor Unite este aprioric o expresie a anti-americanismului. Am accentuat ca in literatura chestiunii este stiut ca mitul politic nu se discuta in termeni de adevarat versus fals, ci de credibil versus non-credibil. Sa ne gandim, de pilda, la mitul Rezistentei Franceze, discutat intre altii de Robert Paxton, Henri Rousso si Tony Judt. Evident ca a existat rezistenta anti-nazista in Franta. Chestiunea este cum aceasta realitate istorica a fost transfigurata si hiperbolizata intr-un mit politic de catre forte extrem de diferite precum gaullistii si comunistii. Care a fost chimia constituirii acestui mit? Care este gramatica sa subjacenta? Cine au fost si sunt artizanii si beneficiarii sai? Apoi, ce intelegem prin critica a Statelor Unite? Criticarea sistemului politic? A culturii de masa? A culturii de elita (high culture)? A Hollywood-ului? A consumerismului? A lui Barack Obama? A lui George W. Bush? A conservatorismului? A miscarii numita „Tea Party”? A liberalismului american de orientare social-democrata? A rolului Americii ca „hiper-putere” mondiala, spre a relua termenul lui Hubert Vedrine? A Coastei de Est? A oastei de Vest? A Midwestului?
Ceea ce am spus este ca la ora actuala anti-americanismul este mitul politic care uneste forte si miscari altminteri extrem de diferite in numele unei ostilitati comune in raport cu un set de idei si idealuri simbolizate de experienta americana. Ca avem de-a face cu un conglomerat eclectic de idei, pasiuni, emotii, sentimente si resentimente. Ca este vorba de o repudiere a modernitatii burgheze, a valorilor inscrise in Constitutia SUA, a principiilor si normelor imbratisate de Parintii Fondatori, a traditiei umaniste a rationalismului occidental. Ca exista o intreaga istorie a anti-americanismului care combina viziuni excentrice cu imaginea demonizata a „inamicului” ( pe langa cartea lui Jean-François Revel, amintita in articolul anterior, despre obsesia anti-americana, a se vedea lucrarea lui Philippe Roger „The American Enemy: The History of French Anti-Americanism” aparuta la University of Chicago Press in 2005, dar si volumul editat de Aurelian Craiutu si Jeffrey C. Isaac despre perceptiile franceze si engleze asupra Statelor Unite in ultimele doua secole, publicata la Penn State University Press in 2009). Exista asadar o literatura a problemei pe care s-ar cuveni sa o luam in condideratie cand discutam aceste chestiuni. Am insistat asupra distinctiei dintre mit si ideologie, am precizat ca mitul politic nu este o fictiune, o „plasmuire” aleatorie, ci o naratiune (ori un amalgam de discursuri) cu ambitii explicative, redemptive si, de multe ori, oraculare. Resurectia si manipularea miturilor politice vindicative a fost una din cauzele naruirii Iugoslaviei.
A nu ceda presiunilor gragare si ispitelor capitularde nu este un lucru usor. A vasli impotriva curentului, a spune lucrurilor pe nume chiar daca nu castigi aplauzele galeriei, a fi convins ca nu avem dreptul sa abjuram ceea ce Arthur Koestler numea in 1946 primatul absoluturilor morale, a respinge prin urmare comodul si in fond auto-distructivul relativism etic, a ramane fidel optiunilor democratice si pluraliste, a recunoaste ca NATO este, cum spunea Vaclav Havel, nu doar o alianta militara, ci mai ales una civilizationala, a nu te lasa sedus de programe ideologice care blameaza intotdeauna victima inaintea victimizatorului in numele unui himeric „anti-imperialism”, iata sfidari dificile, dar pe care unii dintre noi intelegem a ni le asuma. Admirandu-i pe Albert Camus si pe Raymond Aron, vedem in aceasta angajare activa o ratio vivendi, opusul nihilismului de orice culoare care, explicit ori implicit, se defineste ca ratio moriendi. Citez aici dintr-un excelent editorial semnat de Cristian Campeanu in „Romania Libera”:
Dar speranţa se găseşte la cei 2-3%, care au refuzat în toţi aceşti ani să facă pactul cu diavolul, care şi-au păstrat claritatea morală şi în faţa batalioanelor minereşti şi în faţa poliţiei politice a lui Năstase şi în faţa cântecelor de sirenă ale oligarhiei. Sunt o mână de oameni care au ştiut întotdeauna care trebuie să fie drumul României: să rupă cu trecutul comunist, să iasă din sfera de influenţă rusească şi să îşi reia locul în sânul civilizaţiei occidentale, o ţară de oameni liberi, demni şi prosperi. Şi da, de cele mai multe ori a merge pe acest drum a însemnat a merge alături de prietenii americani. Astăzi, pentru această vină, sunt numiţi trădători şi vânzători de ţară. Dar acesta nu este motiv de disperare pentru că, vorba lui T.S. Eliot, „nu există Cauză Pierdută pentru că nu există Cauză Câştigată. Luptăm pentru cauze pierdute pentru că ştim că înfrângerea şi disperarea noastre pot prefaţa victoria succesorilor noştri chiar dacă această victorie va fi ea însăşi temporară. Luptăm ca să ţinem ceva în viaţă mai degrabă decât pentru triumful acestui ceva”.
Recomand, de asemenea, articolele si discutiile de pe blogul „In linie dreapta”:
http://inliniedreapta.net/despre-europenismul-critic-atac/
Am regasit un text aparut tot in 2001, o adancire a temelor explorate in articolul din revista 22 reprodus intr-o postare anterioara. Textul mi-a fost solicitat atunci de Dr. Michael Shafir, editorul excelentei reviste East European Perspectives publicata de Radio Free Europe/Radio Liberty, caruia ii multumesc pentru binevenitele sugestii.
East European Perspectives
November 28, 2001
By Vladimir Tismaneanu
The period of relative calm that was characteristic of the 1990s – in spite of the conflicts in the Balkans and the Gulf War – has come to an end. Far from having ended, as Francis Fukuyama (1992) predicted in a moment of euphoric Hegelian elan, history continues to be haunted by neuroses, fantasies, and political myths. Ideological tensions have not exhausted themselves, and the new political and economic spasms have deep origins in not so new collective anxieties and anguishes. Ethnocentric tribalism, racism, rationalized by intellectuals with pretensions of national saviors, clerical and militaristic populism are rampant at this beginning of a new century and millennium. The age of extremes, which British historian Eric Hobsbawm regarded as the hallmark of the 20th century (1996), an era inaugurated by World War I and concluded with the collapse of the European Leninist regimes during the revolutions of 1989-91, sends its alarming prolongations into the new century.
The liberal revolution and the rise of a planetary open space have generated both immense hopes and excruciating fears. Not everybody is happy in this emerging globalized space (Shafir, 2001, pp. 410-411): from the French farmers to the Polish peasants, from the neo-anarchist movements to the Latin American neo-Bolivarian nationalists, we are witnessing the resurrection of romantic anticapitalist sentiment. Old nostalgia related to the agrarian-pastoral visions of the organic community have made a comeback – this time under the banner of the struggle against the new inequalities provoked by „market fundamentalism.” Ironically, this term entered the political and economic debates thanks to American financier and social thinker George Soros, himself one of the main promoters of the new civic globalism (Soros, 1998). As I anticipated in some of my earlier analyses, the post-Marxist age, the aftermath of the redemptive political-secular messianism, including their ultimate expression, communism, is dominated by a feverish search for a new set of values, or, better said, for a new axis mundi. Political myths respond precisely to these collective uncertainties, and intellectuals are more often than not those who articulate these utopian expectations and impulses (Tismaneanu, 1998). Some of these myths, including those referring to global civil society and democratization as inexorable engines of modernity, serve the affirmation of a world based on rationality and intercultural dialogue. They help us come to terms with a political and symbolic universe that favors diversity and pluralism and opposes self-absorbed forms of monistic determinisms (Bauman, 1995). Other myths, however, are imbued with vindictive passions and energies. They stem from the failure to find explanations for and solutions to the growing marginality experienced by the denizens of the peripheral areas of the new globalism. To mention but one example among many: Indian novelist Arundhati Roy has become one of the most vocal critics of the U.S. in its attributed posture of driving force of Western neo-imperialism (see Dugger, 2001).
A new world system has been emerging for the last two decades, dominated not only by the globalization of information and markets, but also by the universalization of the classical principles of liberal democracy, especially the sovereignty of the individual. The United States – as the symbol of this new globalism – makes it the target of enduring anti-imperialist resentment. For reasons that need thorough analyses, America and its closest allies among the Western advanced democracies have become the target of political, psychological, and terrorist attacks with catastrophically tragic consequences. In spite of countless soothing declarations, dictatorial regimes from countries like Iran, Iraq, Syria, Cuba, etc., perceive America’s hegemonic position within the post-Cold War international political, military, and economic system as a threat to their very survival. One thing needs to be clear: it is not the defense of local cultural and religious identities that harbors this anti-American resentment, but the fear that in a world emancipated from absolutist constraints the old forms of domination – justified via religious or ideological mythologies – will fall apart. To the extent that globalization means the universal expansion of American mass culture, there are sufficient reasons to defend and assert the local identities. On the other hand, one needs to remember, there is no strategic plan meant to impose this expansion. It is a spontaneous phenomenon, driven both by market forces, consumerism, and mimetism, and it is linked to the general decline of high culture in mass societies. But American values mean much more than fast food chains and Hollywood. In a famous book, political philosopher Hannah Arendt demonstrated that the main distinction between the French and the American revolutions lie in their paramount guiding principle: equality for the former, liberty for the latter (Arendt, 1985). More recently, a similar position – inspired by Arendt’s seminal volume – has been taken by the former Polish dissident Adam Michnik, one of the most profound thinkers on post-Communist evolutions (see „Intellectuals and Social Change,” 1992, pp. 621-627). Once again, I hasten to add, we deal with political myth, not with fiction or chimera. By myths I understand the symbolic narratives that motivate, organize, and mobilize actions of political communities. Their force, as authors like Ernst Cassirer (1946, pp. 47-48) and Isaiah Berlin (1982, pp. 318-319) showed, depends on their credibility, not on their truthfulness. From this perspective, nationalism – especially in its primordialist-fundamentalist versions – is a political myth opposed to the cosmopolitan dimension of liberal democracy. Nationalism stakes on sentiments of dignity, wounded pride, psychological vulnerability, and social alienation. It is equally related, as Yugoslav writer Danilo Kis memorably wrote in a tragically illuminating essay (1995), to the paranoid attempts to explain historical defeats and setbacks. Conspiracy theories abound in this type of fantasy-ridden compensatory discourses. As of the writing of this essay, important figures in the Muslim world’s mass media unabashedly maintain that behind the terrorist attack on 11 September were not the Islamic mystical revolutionary extremists, but the Israeli secret service. The disgraceful and long-since debunked slanders that form the perfidiously anti-Semitic pamphlet „The Protocols of the Elders of Zion” have resurfaced in forms only slightly refurbished. More than ever, the liberalism that the civilized world can oppose to these explosions of resentment is one of lucidity and skepticism: one rooted in the awareness of the threats that we have confronted and will continue to confront, including the proliferation of movements inspired by hatred, fanaticism, and unswerving rejection of pluralist modernity (see Hollander, 2001).
Communism and Fascism, in their traditional incarnations, have failed. The same cannot be said about the psycho-ideational structures that made their rise possible. There is a primordial form of radicalism that cannot be effectively opposed with quotations for the philosophers of the Enlightenment. The struggle of the foreseeable future will oppose those who defend, at any price, the vision and practices of an open society, and their opponents, recruited from the most diverse countries and social zones. Contrary to Samuel Huntington’s initial (1991) approach, the „clash of civilizations” is a divide within each political culture, East and West. Whether we like it or not, we are living in an age of acute ideological warfare. To resume a statement attributed to Leon Trotsky, it is irrelevant whether we are interested in war. What matters is that the war is interested in our lives and us. Indulging in sophistries about culpability, denying the basic contradiction between civilization and barbarism, looking for the culprits among the victims and not among the authors of terrorist atrocities, means simply to close our eyes to the mortal threats to the very destiny of the democratic world, as U.S. political scientist Benjamin Barber recently argued in an interview with the French weekly „L’Express” (20-26 September 2001).
Thus, the 11 September catastrophe has revived a very important discussion on the presence of the anti-American political myth in the ideological structures (intellectual „dispositiffs,” to use Michel Foucault’s terminology), inspiring fundamentalist terrorist movements. Without understanding the motivations of these fanatic sects there will be no way for a comprehensive and systematic response to their terrible challenge (it is symptomatic that for weeks, the title of „The New York Times” special section dealing with the war on terrorism and its consequences has been „A Nation Challenged” – a formulation quite different from the almost universal media reference to „America Strikes Back.”). In his discourse to the U.S. Congress delivered in the aftermath of the terrorist attack, President George W. Bush correctly pointed out the connection between the extremist ideologies inspiring these movements of „true believers” and the 20th century’s totalitarian disasters. Indeed, we deal with the same type of one-dimensional thought, obsessed with conspiracies and impregnated with eschatological ardor. In both of these incarnations, religious and secular, fundamentalism erases the separating line between the City of Man and the City of God. It promises immediate redemption through the destruction of all the presumably corruptive and perverting factors.*
Years ago, Venezuelan political thinker Carlos Rangel published a book (1976) that needs to be carefully reread. He traced the road „from the virtuous savage to the good revolutionary.” Later, the same author dwelt at length on the radical hostility to liberal values among both Western and Third World elites (Rangel, 1982). The main idea in the earlier volume was that the behind the frantic revolutionism of Latin America’s radical left one could detect a painful inferiority complex generated by the political and economic success of the United States. Even now, the partisans of Colonel Hugo Chavez, the populist president of a country rebaptized the „Bolivarian Republic of Venezuela,” do not hesitate to question the terrorist nature of the activities undertaken in the 1970s and 80s by Ilich Ramirez, the notorious Carlos „the Jackal.” Nobody denies the fact that we live in a world of glaring economic contrasts. Rangel’s argument, however, was that the causes of both success and failure are to be found within one’s own country, not outside its borders. It is not North America’s fault for the Argentine debacle in the 20th century, but rather the Peronista populist demagoguery, and the failure of the home elites to seriously address the challenges of modernity and to accept the spirit of capitalism, including its less convenient consequences. It is much easier to promise the pie in the sky to the „descamisados” of this world, the celebrated wretched of the earth, than to organize economic and political life in accordance to the principles of a free and open society. Never ever did populist radicalism offer more than what Max Weber once called „sterile excitation” (Weber, 1957, p. 115). The attacks on „mondialism” coming from the anti-American Left and the Right attached to the values of „Blut und Boden” (blood and soil) have one common denominator: the angst, the fear provoked by the dislocations of modernity, the rise of the middle class (bourgeoisie), and the dissolution of traditional forms of state and religious control over citizens. Hence the fascination exerted by leftist – in fact neo-Leninist – theories of dependency on the ideologues of the radical Right (in Russia, Hungary, Romania).
The anti-American mythology consists of constellations of emotions, attitudes, sentiments and vaguely structured ideas that reject pluralism, the state of law, modern secular humanism, and freedom as a self-constitutive value. Communism and Fascism have opposed these principles on behalf of holistic visions, which claimed to propose revolutionary alternatives to liberal modernity. They were themselves forms of modernity, but structurally different from the experiment that made its historical debut with the Renaissance and has culminated in the vision of a world emancipated from any form of absolutism. Without any doubt, the anti-American myth is most powerful in non-democratic societies. There are of course anti-American outbursts in Europe and Asia, but the virulence and vehemence of the myth are particularly notable in closed societies-secular despots (Cuba, Syria, Iraq) or theocracies (Saudi Arabia, Iran, Afghanistan). Anti-Americanism, as a political myth, conjures up the image of a „soulless” country (the U.S.) enslaved by the God of money. In this demonology, America means thirst for profit, mercantilism, cupidity, plutocracy, militarism, imperialism, and all the rest. And, of course, as in the Nazi (or Stalinist) scenarios, the power of the money (banks) means the power of the international Jewry and its accomplices. The myth ignores the fact that for decades America has been the main source of humanitarian aid for the underprivileged nations. It does not matter, in this hallucinatory amalgam, that the U. S. military had no other reasons to intervene in Somalia but to stop the local warlords from completely exterminating their unfortunate population. And, again, it is irrelevant, within the mythological framework, that America intervened in Kosova in 1999 to prevent the regime of Yugoslav President Slobodan Milosevic from completing the macabre, anti-Muslim, Albanian ethnic-cleansing operations.
The outraged reactions among exponents of some traditions that feel threatened by the invasion of modernity express panic created by an undesired contact with values that subvert presumably sacred hierarchies and order. In the 1960s, a famous Iranian writer, Jalal Al-e Ahamad, deplored the cultural disease that had allegedly infected the urban intellectual milieus. To describe this malady he proposed the term „Westoxication.” Two decades later, Iran’s Ayatollah Khomeini started his own war against this „pathology,” imposing a theocracy that claimed to be immune to the siren songs of liberal democracy. In the fall of 2001, the most wanted terrorist of all time, Osama bin Laden, proclaims as the ultimate reason for his actions the presence of the American („infidel”) troops in Saudi Arabia. Bin Laden announces that we have entered a new era of religious warfare against the „crusaders” (read Christians) and the Jews. Obviously, the Arab world’s hostility to Israel is linked not only to historical-territorial issues. The ultimate cause for this adversity is that Israel is a democratic and prosperous society, despite the absence of natural resources comparable to those held by its Arab neighbors. In its radical versions, at the extreme left and right of the political spectrum, anti-Americanism is synonymous with anti-Semitism and anti-Zionism. Explicitly or implicitly, it repudiates the foundations of Judeo-Christian morality in the name of completely opposed norms. The result is the shaping (indeed the invention) of a tradition of victimhood, sacrifice, martyrdom, and sacred duty to kill in the name of the ultimate sacred goals. The end, once again, sanctifies the means.
The anti-American myth is present not only among the intellectual elites in the Arab countries, or, more generally, in the Third World. It can be encountered, under various populist disguises, even in highly sophisticated Western circles, including the U.S. Immediately after the 11 September attacks, famous historian Paul Kennedy maintained, during a debate at Yale University, that it is the military, diplomatic, cultural, and economic power of the United States that provokes adversarial and resentful reactions. Things are, of course, much more complex than these disembodied ideological schemes (see Hartocollis, 2001, as well as Sciolino, 2001, for a generally thoughtful and informative discussion of the anti-American reactions linked to envy, anguish, and resentment). Anti-modern nihilism includes, but is not limited to, anti-Americanism: its origins are related to the zealot mentality of the true believer and the regimented fanaticism of charismatic-salvationist movements. For the members of such groups death is the ultimate sacrifice on behalf of an alleged heroic cause. The fanatic cannot accept the modern world with its real perplexities and risks. He does not find in its satisfactions a sufficient reason for life. The ultimate cause, the destructive exorcism bound to defeat what appears to him as a crooked universe provides the true believer with an exhilarating „ratio moriendi.”
In spite of its inner logical contradiction and shocking historical simplifications, anti-Americanism is credible precisely because it appeals to the infrarational zones of the collective psyche, especially in disconcerted societies, among marginal and frustrated social strata – including the Islamicizing, disenchanted post-Marxist intelligentsia of the Arab world (see Keppel, 1991). What the members of Bin Laden’s terrorist cells have in common with the Italian Red Brigades, or the Baader-Meinhoff „Red Army Faction,” or the Russian nihilists of the 19th century (Sergei Nechayev, Andrei Zhelyabov, Sofia Perovskaya), or the mystical revolutionaries of Romania’s Iron Guard, or the Nazi and Bolshevik ideological maniacs, is the horror toward a world of risk and free competition of values. For them, there is only one truth, revealed in the dogma they cherish.
The liberal West and those who share its values reject precisely this exclusive, intolerant monism, proposing a political order based on tolerance, moderation, and recognition of individual rights. At this moment, whatever reservation one may have toward the historical experiment called the United States, anti-Americanism has become synonymous with anti-humanism. It is hard to make any prediction regarding the denouement of the ongoing struggle. The only thing we can safely say is that the struggle oppose those who favor a world based on tolerance and diversity to the exponents of a destructive radicalism whose hatred for the West is just a rationalization of tormenting inferiority complexes. Anti-systemic fundamentalism, not patriotism, is the source of this aggressive revolt against the internationalization of the world. This fundamentalism is not a negation from within or an attempt to creatively transcend the many forms of existing injustice. It is rather an effort to abolish all the principles of the imperfect liberal modernity in the name of a terrifyingly perfect, fully controlled world. Anti-Americanism is the main ideological ingredient of the ongoing revolution against bourgeois, liberal modernity.
*The author wishes to acknowledge the illuminating comments by the distinguished Israeli sociologist Samuel N. Eisenstadt on the essence of modern fundamentalism, religious and secular alike.
Vladimir Tismaneanu is professor of government and politics, University of Maryland at College Park.
SOURCES
Arendt, H., 1985, On Revolution (Harmondsworth and New York: Penguin Books).
Bauman, Z., 1995, Life in Fragments: Essays in Postmodern Morality (Oxford: Basil Blackwell).
Berlin, I., 1982, Against the Current: Essays in the History of Ideas (New York: Penguin Books).
Cassirer, E., 1946, The Myth of the State (New Haven: Yale University Press).
Dugger, C.W., 2001 ,”An Indian Novelist Turns Her Wrath on the U.S.,” in ” The New York Times,” 21 November.
„L’Express” (Paris), 2001.
Fukuyama, F., 1992, The End of History and the Last Man (London: H. Hamilton).
Hartocollis, A., 2001, „Campus Culture Wars Flare Anew Over Tenor of Debate After the Attacks,” in „The New York Times,” 30 September.
Hobsbawm, E., 1996, The Age of Extremes, 1914-1991 (New York: Vintage Books).
Hollander, P., 2001, „It’s a Crime That Some Don’t See This as Hate,” in „The Washington Post,” 28 October.
Huntington, S.P., 1991, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century (Norman and London: University of Oklahoma Press).
„Intellectuals and Social Change in Central and Eastern Europe,” 1992, in „Partisan Review,” (Fall, Special Issue), pp. 621-627.
Keppel, G., La revanche de Dieu: Chretiens, juifs et musulmans a la reconquete du monde (Paris: Editions du Seuil).
Kis, D., 1995, „The Gingerbread Heart, or Nationalism,” in Kis, D., Homo Poeticus: Essays and Interviews (New York: Farar, Straus, and Giroux), pp. 15-34.
Rangel, C., 1976, Du bon sauvage au bon revolutionnaire (Paris: Robert Laffont).
Rangel, C., 1982, L’Occident et le Tiers-Monde: de la fausse culpabilite aux vraies responsabilites (Paris: Robert Laffont).
Sciolino, E., 2001, „Who Hates the U.S. Who Loves It?” in „The New York Times,” 23 September.
Shafir, M., 2001, „Red, Pinks, Blacks and Blues: Radical Politics in Post-Communist East Central Europe,” in „Studia politica” (Bucharest), pp. 397-446.
Soros, G., 1998, The Crisis of Global Capitalism: Open Society Endangered (New York: Public affairs).
Tismaneanu, V., 1998, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe (Princeton: Princeton University Press).
Weber, M., 1957, From Max Weber: Essays in Sociology (Translated, Edited and with an Introduction by H.H. Gerth and C. Wright Mills) (London: Routlege and Kegan Paul).
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„oricat incerci sa clarifici conceptual unele lucruri, te izbesti de regretabile neintelegeri”
Credeți că merită efortul, dle Tismăneanu? Și nu e deloc o întrebare retorică. Experiența practică a ultimilor 21 de ani m-a-nvățat că „încercarea de-a clarifica conceptual” poate avea șanse de reușită doar atunci când interlocutorul e dispus la o discuție conceptuală. De cele mai multe ori, conceptualitatea argumentelor se va izbi de foarte puțin econceptualul „americanii sunt obezi, proști și asasini”. Cel mai probabil – ca să mă refer la dl Câmpeanu – doar cu 2-3% veți putea discuta conceptual.
P.S Când am întâlnit prima dată un american – inginer IT din LA, vreo 25 de ani, un tip excelent – l-am pipăit și-am luat o figură uimită: „Nu ești obez!”
Volo,
tu cu cine polemizezi aici?! N-am urmarit dezbaterea dar pot sa banuiesc si despre ce e vorba si despre nivelul la care se situeaza. E absurd ce faci. In astfel de cazuri, una din doua: Ori nu-i iei in seama, ori nu-i iei in serios – ca pe o parodie ce sunt. Dar sa te apuci sa le raspunzi ca si cum ar fi capabili sa urmareasca un argument, sa faca distinctii conceptuale, sa aiba vointa si concentrarea de a clarifica chestiuni pe baze principiale, mi se pare absurd. Iar a crede ca ai de a face cu oameni constienti de ce inseamna bibliografia unei teme, asa cum mi se pare ca te autoamagesti, mi se pare chiar amuzant.
Lasa-i incolo ca le trece. Ii vezi acum infierbantati, gata sa citeasca Razboi si Pace in original si sa emigreze la Vladivostok, dar in trei zile trec la alte probleme. Uita si de America si de Rusia si de Makinson si de mama lui Makinson….Se sparge vreo conducta la Calarasi, mai arata astia ceva la CNN din Libia, vine Shakira la Bucuresti… Au despre ce sa scrie. Lasa-i in pace ca ei au treaba si tu ii tii ocupati.
Acum chiar serios vorbind: Tu cu cine crezi ca polemizezi?
Dragos: Poate ca ai dreptate si ca imi pierd vremea incercand to state the obvious. Plec in cateva minute la Bloomington la o conferinta la Indiana U. despre tranzitiile post-comunista in lumina celor doua decenii de schimbari adeseori buimacitoare, in mod cert derutante, in orice caz benefice si decisive. Vor fi acolo istorici precum Ivan Berend, Padraic Kenney, Maria Bucur, Mark Kramer, spre a-i numi doar pe acestia. La o asemenea conferinta nu poti sa te duci improvizand voios, e nevoie de bibliografii bine-stapanite, de respect pentru surse, de capacitatea de a te integra in chip credibil comunitatii epistemice internationale. Un asemenea statut, nu tie trebuie sa ti-o spun, presupune temeinicie si rigoare, deci opusul exercitiului frivol al aflatului in treaba si al datului cu parerea despre toti si toate. Tema prezentarii mele: „Confruntarea cu trecutul traumatic in Romania post-comunista. Perspective comparative”.
Now, vorbind serios, cred ca subiectul mitului politic anti-american in lumea post-comunista (si nu doar acolo) merita examinat in chip onest si informat aici, pe aceasta excelenta platforma. Mizez pe cititorii de buna-credinta si sunt gata sa raspund, in masura timpului, la interventii care evita personalizari insidioase ori chiar agresive de genul „Tricolorul”.
ha, s-a dereglat sistemul. continuarea era ceva de genul: cand ati citat din ilf si petrov si kadare.
Are legatura cumva banuiala dvs cu postarea de mai jos?
http://www.dorintudoran.com/2011/03/31/un-mit-anti-american-teo-pete/
In orice caz insa, mi se pare grosolan si gratuit sa-i tavaliti pe toti in categoria iubitorilor de tabloide, incapabili sa urmareasca o idee. Eu cred ca merita clarificarile de mai sus, exact asa cum au fost scrise, ca o dovada ca dl. Tismaneanu isi respecta criticii si se respecta pe el insusi. De unde stiti ca nu citeste si nu intelege nimeni nimic? Ca sa nu mai spun ca articolul de mai sus nu-l vad destinat in niciun caz doar criticilor: antiamericanismul nu poate fi pentru nimeni un subiect care se epuizeaza intr-un articol si care sa nu merite dezvoltari, limpeziri, o bibliografie. Altminteri am avea de-a face cu aceeasi superficialitate presupusa la cititor, doar ca intoarsa – „eu stiu ca America e buna si antiamericanii sunt niste tampiti, nu-mi trebuie sa stiu mai mult, punct!”
Pentru “jj”
Nu am exagerat cu nimic cand am spus ca nu am urmarit dezbaterea. In masura in care exista o dezbatere reala si de substanta, sunt nevoit sa ma delimitez de cele scrise mai sus care vad ca lasa deschisa interpretarea potrivit careia as spune ca toti preopinentii d-lui Tismaneanu sunt o apa si un pamant. Nu sunt.
Pe de alta parte, recunoasteti si dv ca cel putin o parte a acestor preopinenti ar face un mare serviciu dezbaterii publice daca si-ar lua o pauza de la scris pentru a se dedica exclusiv efectuarii unui pelerinaj (pe jos) la Vladivostok.
PS
Am avut in sfarsit ragazul sa citesc linkul respectiv. Nu, nu la el ma refeream. Acum il citesc pentru prima data. Nici d-l Tismaneanu nu cred ca se referea la el.
Am inteles ca exista o mica industrie manufacturiera care afirma ca Tismaneanu, Campeanu, Tapalaga sau subsemnatul sustinem „ca orice critica a politicii dintr-un moment ori altul a Statelor Unite este aprioric o expresie a anti-americanismului”. Cum dupa stiinta mea niciunul dintre cei mai sus mentionati nu a afirmat vreodata enormitati de acest fel, o polemica pe aceasta tema mi se pare o pierdere de timp. La asta ma refeream. Si la faptul ca cei ce participa la dezbaterea publica atribuind, fie din stupiditate fie din rea vointa astfel de enormitati unuia sau altuia, rastalmacind totul in cele mai absurde moduri, au facut deja un obicei de care abuzeaza tot mai des. Iar d-l Tismaneanu a facut un obicei sa-i ia in serios ca si cum ar fi interlocutori legitimi.
Interlocutor legitim si de luat in serios poate sa fie in principiu oricine e suficient de motivat sa comenteze pe marginea unei teme, cu exceptia cazurilor cand respectivii nu sunt interesati de argumente, ci doar de „cine esti tu, ba, sa vorbesti?”. Ziceti ca o parte a preopinentilor ar face un serviciu dezbaterii publice daca s-ar duce la Celiabinsk; dar nu cred ca e cineva sa doreasca sincer ca regimul din Rusia (sau Cuba, Coreea, Iran) sa fie transplantat la noi, ca alternativa la „America”. Nu cred nici ca, asa cum spune persoana citata de Cristian Campeanu, doar 2-3% din populatie ar avea claritate morala si ca restul tanjesc dupa un regim comunist sau ii iubesc pe oligarhi. Ma enerveaza cumplit cand intalnesc un om de 20 de ani caruia altii i-au bagat in cap ca era mai bine inainte de 1989 si el repeta asta ca papagalul. Dar pentru fiecare din astia eu va spun ca exista alti zece oameni de 20 de ani care stiu ca asta e demagogie si ca nu acolo e solutia la problemele lor. Asta inseamna ca nu e vorba deloc de batalii pierdute si ca reactia corecta nu e sa taceti cu lehamite cand vedeti in spatiul public o confuzie sau o dovada de rea-vointa, ci sa vorbiti si mai mult. Altfel o sa vorbeasca in locul dvs. numai Vadim.
Care dezbatere nu aţi urmărit-o, domnule Algică, încât să reacţionaţi atât de jignitor (aş spune) la adresa celor care citesc pe aci? Aia la care nici măcar nu aţi catadicsit un mic comentariu, ceva la articolul de ieri, un răspuns la adresa comentatorilor care nu or fi chiar toţi fani trepanaţi ai „României Mari” şi „Tricolorul”?.
Mă refeream la articolul „Wikileaks: Rusia, SUA, Romania”.
Domnul Emil, In general raspund si eu cand am timp si cand pot. Scriu aici in timpul liber, in buna masura motivat de calitatea cititorilor pe care am privilegiul sa-i am aici, pe contributors.
La ce dezbatere vreti insa dv sa reactionez?! Spuneti-mi dumneavoastra in doua cuvinte despre ce este dezbaterea asta, ca vad ca pareti in tema, sa-mi fac si eu o idee, si uite, va promit ca reactionez.
Daca imi spuneti insa ca pe un site, pe nu stiu unde, e unul care vede scris pe contributors negru pe alb “Ana are mere” si el citeste “George are pere” si apoi se apuca sa bata campii pe tema livezii de visini, sa stiti ca eu nu am nici rabdarea d-lui Tismaneanu, nici toleranta, nici generozitatea domniei sale ca sa imi pierd timpul cu asta.
Cat despre ideea ca ar fi cititori jigniti: Nu e problema mea, sa stiti, daca cineva intra in categoria celor ce citesc “Ana are mere” si inteleg “George are pere si ma simt jignit”. Asta nu am cum sa controlez. Daca cineva se simte jignit, imi pare rau, nu a fost intentia mea.
Cu riscul de fi incadrat in categoria manelisti-tabloidizati si cu precizarea ca nu sunt anti-american in nici-un caz,am o intrebare pentru dvs. (cu Vladi Tismaneanu nu imi permit nici eu si nici dansul nu-mi permite!): ce sentimente ar putea sa induca intr-o parte a populatiei atitudinile unor ambasadori in Romania si a unor institutii americane in ultimii 20 de ani,care au sustinut partide(FSN si PD ) si personalitati de genul Iliescu sau Basescu ,ajutandu-le sa vina la Putere sau sa se mentina? Nu ar fi o explicatie pentru ceea ce numiti anti-americanism faptul ca acestia citati mai sus se amesteca partizan in politica interna a noastra. Asta fara a gandi in stilul neamestecului ceausist,dar totusi…
Mie ,cel putin,nu mi-a cazut de loc bine ca sa aflu ca in timp ce eu scandam in serile de mai-iunie 1990 ‘jos comunismul in piata Universitatii,sa aflu ca SUA-campionul democratiei occidentale era entuziasmat de „democratul” Ilici!Dar dvs.?
Sincer, cred ca merita!
Este nevoie de educatie, este nevoie de practica, este nevoie de exemple.
Este lucrul pe care l-am admirat si il apreciez in mod deosebit: documentarea, pregatirea, si profesionalismul raspunsului. Admir acest exercitiu, ma rusinez de fiecare data cand vad micimea mea si a altora, dar continui sa incerc sa ajung acolo unde unii au ajuns si altii nu au ajuns, si poate altii nici nu incearca si nici nu se straduiesc.
Documentarea, pregatirea si profesionalismul razbat din mai toate materialele/ prezentarile/ articolele pe care le-am vazut venite din USA. Este o diferenta semnificativa practica din USA nu numai in raport cu Romania, dar in raport cu Europa. Am observat toate acestea pentru ca am avut sansa participarii la diferite manifestari unde se „ciocneau” americani, europeni si, cateodata, romani.
Punctul de vedere al Dvs., domnule Aligica, pare intemeiat pana la un punct, dar vointa si mersul domnului Tismaneanu impun respect si se transforma in exemplu de cum trebuie sa arate profesionistul si care sunt standardele lui.
SI Dvs. si domnul Tismaneanu meritati aplaudati pentru contributiile dvs. aici. Cred ca merita sa continuati tot asa, pentru ca acestea sunt standardele Dvs. de lucru.
Nu este un timp pierdut pentru ca incercati sa ridicati stacheta acolo unde pare ca lumea nu prea apreciaza eforturile Dvs. Am spus: pare!!!
Va multumesc!
Domnule Arthur,
Nici d-l Tismaneanu, nici eu si nici un om cu capul pe umeri nu ar avea de ce sa va incadreze in categoria respectiva pentru simplul fapt ca aveti intrebari sau ridicati probleme. Simplul fapt ca va simtiti obligat sa prefatati o intrebare legitima cu precizarea respectiva e o problema insa.
Dupa ce niste neaveniti au repetat suficient de mult ca Tismaneanu, Campeanu, Tapalaga sau subsemnatul sustinem “ca orice critica a politicii dintr-un moment ori altul a Statelor Unite este aprioric o expresie a anti-americanismului” iata ca simtiti nevoia sa o faceti. QED.
Privitor la substanta intrebarii: Aveti semne de intrebare cu privire la o politica americana. Foarte bine. Si eu am, cu privire la zeci. Eram si eu in Piata Universitatii si imi aduc aminte ca ce le reprosam americanilor era tocmai neamestecul. Prin definitie, americanul nu iese bine niciodata: Daca se amesteca, nu e bine. Daca nu se amesteca, nici asa nu e bine.
In privinta sentimentelor populatiei: Rareori populatia are sentimente proprii relativ la actiuni si evenimente specifice de politica externa. Ele ii sunt in buna masura induse de formatorii nationali de opinie.
Domnule/Doamna Eu,
inteleg bine punctul dv de vedere si apreciez cuvintele dv generoase.
Excelent articol, Domnule Tismaneanu ! Felicitari !
Desi am nu trebuie sa caut in dictionar neologismele pe care le folositi (pentru ca le cunosc, nu pentru ca nu ar merita) si desi citesc si scriu fluent (si) in engleza, am totusi senzatia ca sunteti defensiv. Am acut senzatia (admit ca s-ar putea sa gresesc) ca va ascundeti in spatele neologismelor si a frazelor in limba engleza … Probabil (inconstient ?) doriti sa-i eliminati dintre cititori pe cei sub un anumit nivel.
Probabil ca o reactie a modului deosebit de elevat in care ati prezentat argumentarea, am sa ma arunc in simplism si am sa va spun cum simte un om pe care Dumneavoastra l-ati numi fara ezitare antiamerican.
Fara indoiala (tipic pentru un mediocru, nu-i asa) SUA este imperiul vremilor noastre. La fel care si alte vremelnice imperii dinaintea sa, America (pentru ca asa ii spunem noi, desi nu este foarte corect) a pacatuit in toate privintele in care au facut-o si celelalte imperii. Pe de alta parte, si tot la fel ca toate imperiile de dinainte, America a adus enorm culturii si stiintei. Probabil ca numai concentrarea de putere si bunastare poate genera asa ceva si probabil ca existenta imperiului este pretul pe care omenirea trebuie sa il plateasca pentru a evolua.
De ce sunt eu (si multi altii, care trebuie sa caute neologismele Dumneavoastra in dictionar) ceea ce ati numi Dumneavoastra un anti-american ? Cu siguranta motivul fundamental este reactia (normala, cred eu) la dispret. Dispretul „Americii” (dar cine este America ? ma veti intreba) transpare din majoritatea actiunilor sale: incep cu Wikileaks, continui cu crimele de razboi (care sunt rezultatul unui fel de „invatamant ideologic” in aceasta directie), trec repede peste cazul Teo Peter (care ne spune clar ca orice american este mai bun decat orice ne-american) si ajung la politica externa de agresiune a SUA.
Daca nu am de gand sa comentez toate cele de mai sus, nu pot sa ma abtin insa atunci cand este vorba despre manifestarea concreta a puterii Americii:
– Sarbii au fost bombardati fara o justificare reala. Un vorbitor de neologisme nu ar trebui sa aiba probleme in a cauta si punctul de vedere al „celorlalti”, al celor invinsi; desigur, cuvantul lor nu va ajunge in istorie, pentru ca istoria nu este scrisa de perdanti. Astazi a nega Srebrenica ar fi pentru multi inchinatori la corectitudinea politica aproape de un sacrilegiu a carui incriminare nu a fost (inca) votata. Exista totusi un punct de vedere, foarte bine argumentat, care spune altceva (indrazneste cineva sa citeasca ?). In februarie 1994 un obuz explodeaza in piata centrala din Sarajevo si omoara 66 de oameni, ranind alti 200; putini puneau la indoiala atunci vina sarbilor, dar azi se stie sigur (surse NATO) ca musulmanii au facut-o. Oricum, SUA au folosit pretextul pentru a ucide mult mai multi sarbi si pentru a trasa dupa dorinta harta Balcanilor.
– Despre Irak nu se mai vorbeste azi. Sunt minim 100.000 de victime, majoritatea civili, recunoscuti; alte surse vorbesc de peste un milion, iar SUA s-au opus explicit unui recensamant oficial. DE CE ?! Poate spune cineva de ce a recurs America la genocid ?! Cum altfel decat crima de razboi poate fi calificata actiunea aliatilor din Irak ? Oare exista un tribunal care ar indrazni sa judece un proces impotriva lui Bush jr ? ma indoiesc … Nici nu ma gandesc sa vorbesc despre toate tarile care au platit tribut de sange vanitatii Amnericii (Coreea, Vietnam, Afganistan, America de Sud si multi altii)
– Suportul neconditionat pentru politica si actiunile Israelului este un alt aspect care pune la indoiala moralitatea celor care azi stapanesc Lumea. Utilizarea dublului stnadard nu mai este demult motiv de jena sau impas logic pentru cei care nu vor sa vada adevarul. America nu greseste (gandesc ei) pentru ca ziarul si televizorul lor le-au spus ca este bine sa omori in numele unor concepte super-elastice si fara valoare tocmai pentru evanghelistii acestora.
Domnule Tismaneanu, apreciez sincer eruditia cu care faceti apologia Americii si deosebita abilitate de a ascunde padurea printre copaci. Din pacate, America nu este ceea ce ar fi putut fi, si anume primul imperiu democrat din istorie. America nu face decat sa isi joace rolul de imperiu, asa cum a a fost definit de istorie, cu bune si rele. Pacat …
Petronius,esti o dovada ca d-l Tismaneanu „arunca margaritare–-in cotet”! …ba mai si fabulezi…groaznic!
@jooo
Imi pare rau ca nu ati inteles ce am scris, desi m-am exprimat cu cuvinte simple. Totusi, acolo unde nu ati inteles, puteti intreba, sau si mai simplu va puteti documenta.
Aluzia Dumneavoastra ca eu as fi porc ma onoreaza; va las sa deduceti singur de ce.
Domnule Tismaneanu,
In primul rind, va multumesc pentru link-uri, mi-am notat citeva.
Totusi, confuz cum sint (confusion will be my epitaph) nu ma pot abtine sa nu va cer niste clarificari.
1. In opinia mea, in lumea actuala, postmoderna, ideologia este litera moarta. De aceea, clasificarile ambasadei americane de la Bucuresti in pro-moscova / pro-american mi se par cel putin trase de par, simpliste. Cred ca pragmatismul american domina relatia US-Romania (cinstit vorbind, cred ca si eu as face la fel, avind in vedere gloata de politicieni cu care au de a face, pigmei mentali (mental midgets), si deci nu vad de ce cineva trebuie sa-i acuze pentru asta).
Considerati ca distinctia ideologica de tip 1980 mai este valida? Nu e cumva un mit politic? Stiu ca this is how you earn your living, dar ati incercat o astfel de perspectiva?
2. Pragmatic vorbind, nu cred ca anti-americanismul trebuie pus in discutie in urma depeselor Wikileaks. Ci felul in care se cheltuie banii in Romania. Anume, in ultima vreme, vad ca vorbim de miliarde de euro de parca sint scobitori. Un miliard la EADS (beneficiari: europenii). Un miliard pe avioane F16 prafuite (beneficiar: US). Miliarde pe autostrazi care fac 1/3 sau nu se vor face niciodata, samd (beneficiar: US, EU,samd). Miliarde pe energie gratuita (beneficiar: Rusia).
Vin si intreb: o politica facuta in interesul meu ca roman se va face vreodata? In urma achizitiei de F16, sistem de securitate la frontiere (EADS), nave ruginite (EADS), etc, ramin cu ceva in buzunar? Care e return of investment ? ar intreba americanul. Care e perioada de amortizare? Cit trebuie sa platesc? Ce imi ramine in buzunar ?
Din cite stiu, in US, la orice investitie majora, acestea sint intrebarile imediate. Cum pune in Romania cineva o astfel de intrebare (legitima), cum e taxat ca anti-american. Well, this is wrong, IMHO.
Libertatea fara mincare pe masa e o teapa, dle Tismaneanu (si nu ma pling eu, cistig destul de bine). Din saracie apar o groaza de comportamente foarte urite.
Puteti lasa ideologia pentru un moment si sa comentati din perspectiva pragmatica „investitiile strategice” ale Romaniei? Merita pretul?
3. Am lucrat in State pentru o perioada destul de lunga (nu ca emigrant, ci trimis compania la care lucram in momentul respectiv). In mod similar, am lucrat in Franta (si in alte tari europene). Experiente destul de limitate, as putea zice, dar in acelasi timp edificatoare (cred eu).
Impresia mea este ca modelul social propus de americani este anxiogen. Pot fi categorisit pentru o astfel de afirmatie ca fiind anti-american?
„You can say it again”, draga it_s__not_news. Asa spunem, la noi la Celeabinsk, celor ale caror ganduri am fi vrut sa le rostim noi (sa-l includem aici si pe tovarasul nostru de idei, Petronius).
Lasind gluma de o parte, as spune si eu pe tonul cel mai serios de care sunt capabil, ca inrait anti-american si pro-comunist, deci calificat pro-rus: „Show me the money!” De ce trebuie eu sa accept sa fiu tzepuit de miliarde si miliarde de dolari sau euro, eu si copiii mei, doar pentru ca este vorba de „the wise guys”?
Si ca sa fiu „pe linie” cu DPA („n-ai cu cine, mai Vladimire…”), as recunoaste ca nu vreau sa intru in jocul artificial inventat de VT si sustinut de late comers usor confuzi si zelosi cum sunt DPA si DT: hidra anti-americana si comunista vs partizanii luminati ai liber-schimbismului. Daca VT avea ‘haz’ cand il ascultam in anii ’80 la EL initiindu-ne in subtilitatile bizantin cominterniste ale adversitatilor dintre Petre Borila si Alexandru Moghioros (ala cu piata!) si efectul lor asupra anemonelor, nu pot sa nu-l observ cu insatisfactie cum incearca acum din rasputeri sa se ‘reinventeze’ in mujahedin-ul ideologic (y compris, si conceptual) al americanismului. Cum asta nu se poate bineinteles intampla fara un adversar pe masura, iata-ne si pe noi, pro-rusii.
Si pentru ca toata tevatura asta asa zis ideologica are loc nu intamplator simultan cu ‘marea revelatie’ a cablogramelor diplomatice dinpre Tudor Arghezi colt cu Batistei catre US State Dept., si pentru ca pana la Hanna Arendt te mananca sfintii, i-as recomanda dragului Vladimir sa revada un film ‘delicios’ (scuze pentru ne-academism): „The Tailor of Panama”.
Si inca ceva, ca tot vorbeam de cablograme. Ca ‘diplomatii’ americani de la Bucuresti trebuiau si ei sa isi justifice pay check-urile si poate contaminati fiind si de de lecturile tabloidelor bucurestene, ii inundau pe cei de la Washington cu revelatii despre Becali si Voiculescu, Ponta si Blaga, Udrea si Chireac, si alti boieri Belivaca, este de inteles. Eu ma intreb insa ce faceau cu aceste ‘informatii’, cum le exploatau (oare le citea cineva?), cei de la ‘receiving end’. Ca un traitor de multa vreme pe celalt mal al garlei (Potomac), poate dragul nostru Vladimir (nici o ironie!) sa ne spuna ce minune de program informatic folosesc cei de la Departamentul de Stat pentru a gasi corelatii si a ajunge la concluzii din tot rahatul asta dintre ‘pro-americanii’ si ‘pro-rusii’ dela Athenee Palace?
„Apoi, ce intelegem prin critica a Statelor Unite?”: Un exemplu: Domnul acela (a carui nume imi scapa si nici nu doresc sa mi-l amintesc) fost ambasador al SUA la Moscova, care argumenta ca mineriada din Ianuarie 90 ( la care am asistat scarbit, alaturi de cativa buni prieteni) este doar o mica „scapare” si ca SUA ar trebui sa sprijine FSN in detrimentul „prea batranilor” din partidele istorice. Eu personal critic acea pozitie punctuala a unui functionar deloc marunt din cadrul aparatului birocratic american, aparat pe de alta parte fara de care nu am fi scapat de comunism. Ce e drept, pentru ca un stat sa functioneze este nevoie si de boi.
Insa lipsa de critica nu cred ca poate denota apreciere, ci exact opusul ei. Personal o vad ca pe o obedienta tampa, care nu ajuta nici America nici lumea in ansamblul ei. O complezenta calduta cu efecte la nivel personal pe termen scurt in cel mai bun caz.
Cred cu tarie ca fara SUA lumea ar ajunge o jungla dominata de razboaie – asa cum a mai fost de altfel- dar asta nu inseamna ca trebuie sa nu criticam. Critica nu inseamna antiamericanism.
..si totusi NU americanii l-au pus pe ilici in 1990 pe „tronul” Romaniei !
Oare?…
Pe masura trecerii timpului, cred ca se aduna tot mai multe semne ca de fapt americanii l-au „pus” pe Ion Iliescu in fruntea Romaniei in ’89 si dupa. Dar asta este alt subiect.
Nu e vorba de o repudiere a modernitatii burgheze si rationalismului occidental, ci de o repudiere a propagandei si a impunerii intereselor unui stat sub pretextul acelor valori.. Va recomand documentarele de pe History despre istoria CIA, facute chiar cu fosti lideri CIA, sa vedeti cum lucrau ei in numele „valorilor din Constitutie”. Chiar ei spun ca au rasturnat un regim din Costa Rica (parca) la dorinta unei corporatii americane care importa banane de acolo si isi vedea interesele amenintate. Deci unde gasim aici disputa de idei si concepte? Concluzia: mai usor cu propaganda, ca nu sintem toti nascuti ieri.
Si da, stiu ca sint de preferat rusilor, dar nu mai incercati sa ne faceti sa-i si iubim. Nu se poate.
În caz că ţi-a scăpat esenţa, ţi-o semnalez eu: documentarele „anti-americane” menţionate de tine sunt realizate de americani, cu americani, despre americani şi distribuite de un canal de televiziune american.
Ca pro-american, am apreciat întotdeauna asemenea documentare deoarece, tocmai prin anti-americanismul lor, ele evidenţiază o trăsătură unică a americanilor printre celelalte ţări: acutul spirit autocritic. Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai indica documentare similare anti-româneşti, anti-germane, anti-franceze, anti-ruse, anti-chinezeşi, anti-coreene, anti-irakiene realizate cu şi distribuite de, respectiv, români, germani, francezi, ruşi, chinezi, coreeni, irakieni. Mă-ndoiesc că vei putea.
Ca o paralelă – presupun c-ai văzut „Rambo”, dar nu sunt atât de sigur c-ai citit cartea şi-s chiar şi mai puţin sigur c-ai citit prefaţa. „Rambo” e cât se poate de pro-american, nu cred că încape îndoială. Dar etimologia numelui Rambo e „anti-americană”: Morell, autorul cărţii, profesor în SUA, l-a ales pentru că studenţii lui americani nu auziseră despre poetul francez Arthur Rimbaud iar dup-aia îl exasperau cu pronunţia – să-i zicem stîlcită – Rimbaud / Rambo.
@ampersand
Trimiterea Dumneavoastra la „autocritica nationala” nu este lipsita de sens. Totusi, nu cred ca romanii ar putea fi acuzati de lipsa de autocritica. Suntem oare mai buni daca ziarele noastre abunda de propaganda anti-romaneasca ?! ma indoiesc.
In ceea ce priveste America, si reportajele anti-americane despre care vorbiti, exista o diferenta. America este un imperiu, care nu recunoaste competenta Tribunalului International. In aceste conditii autocritica pe care Dumneavoastra o admirati este la fel ca si cu laudoresenia batausului clasei, care se lauda ca l-a umplut de sange pe unul sau altul dintre colegi.
In orice caz, America este tara care a facut cele mai multe victime nevinovate. Eu sunt doar un inginer si nu vreau sa pierd timpul calculand suma victimelor inocente incepand cu Coreea si continuand pana la Libia.
Admir cultura americana (cea de calitate, nu echivalentul manelelor) si admir rezultatele stiintifice care cu greu s-ar putea obtine azi altundeva. Stiu ca americanul de rand nu are nici o vina pentru politica tarii sale, la fel cum nici neamtul de rand nu poate fi invinovatit pentru crimele lui Hitler.
Ceea ce dispretuiesc insa este pozitia oamenilor culti, care inteleg ce se intampla si se uita in alta parte. Acesti inventatori de nou-vorba fug din realitate si refuza sa vada ca suportul lor moral este folosit in razboaie nedrepte cu justificari ilogice. Azi stim ca razboiul din Irak a fost inutil si s-a bazat pe minciuni; daca mult laudata Dumneavoastra autocritica americana ar avea fond si nu ar fi doar inca un aspect al dispretului, atunci Bush jr (si multi altii) ar trebui sa compara in fata unui tribunal pentru crime de razboi. Daca asa ceva ar fi (totusi) posibil, credeti ca ar avea vreo sansa ? Vorbind numai despre Irak: cum poate un om inteligent, care stie si intelege ce se intampla sa accepte asa ceva ?! Daca macar benzina ar fi devenit mai ieftina, as fi putut intelege (poate), dar pe masura ce firmele americane cotroleaza tot mai mult petrolul acesta devine tot mai scump; vi se pare acceptabil ?
Revenind la mult-laudata capacitate de auto-critica a Americii: cui foloseste ?! Faptul ca intelectuali de marca il arata pe imparat dezbracat are vreo finalitate ? Faptul ca ipocrizia si mercantilismul in relatiile internationale sunt spuse are vreun efect ? Teme de gandire …
„Ca o paralelă – presupun c-ai văzut “Rambo”, dar nu sunt atât de sigur c-ai citit cartea şi-s chiar şi mai puţin sigur c-ai citit prefaţa. “Rambo” e cât se poate de pro-american, nu cred că încape îndoială. Dar etimologia numelui Rambo e “anti-americană”: Morell, autorul cărţii, profesor în SUA, l-a ales pentru că studenţii lui americani nu auziseră despre poetul francez Arthur Rimbaud iar dup-aia îl exasperau cu pronunţia – să-i zicem stîlcită – Rimbaud / Rambo.”
Apropo de miturile anti-americane, „prostia şi incultura americanului obişnuit” au ajuns deja să fie considerate truisme. Şi dacă pentru mintea românului era între anumite limite de înţeles („americanul care nu ştie unde e România” era oarecum echivalentul „kokalarulu1 3l3ctron1k cu tr1kou rozz”), mai curios e că multe segmente ale publicului „de la ei” cred asta despre ei înşişi :)
Adevărul e că:
1. numele „Rambo” este de origine scandinavă („cel din Ramberget”);
2. numele era destul de cunoscut printre suedezo-americani, fiind purtat de câteva personaje istorice de renume:
– Peter Gunnarsson Rambo (1612–1698) – fermier, agronom şi funcţionar colonial;
– John Rambo (aproape exact acelaşi nume ca personajul nostru, 1661-1741, fiul primului) – politician şi judecător;
– David Rambo (1955-prezent) – actor şi scenarist;
– Ralph Rambo (1894-1990) – istoric şi artist plastic;
– N.J.”Dack” Rambo (1941 – 1994) – actor;
– etc
E mai uşor să spui „un american prost n-a auzit de Rimbaud” (nici 99% din populaţia României n-a auzit :D ).
~Nautilus
O remarca pur „neprofesionala”: culmea paradoxului este ca cea mai virulenta forma de antiamericanism departe de a se mai ivi din Europa, apare acum chiar din inima sistemului american. Adminstratia de la Casa Alba urmareste intru totul liniile marxismului in formele ei cele mai violente (in plus cu nunate rasiale, teologia liberarii) lucrul care face social-democratia occidentala sa para „republicana”. Nu cred ca a existat in mod real un anti-americanism solid in Europa Occidentala insa exista unul cat se poate de solid chiar in Statele Unite construit chiar din interiorul SUA de catre intelectuali americani.
In ce priveste Tea Party cred ca alaturarea cu extrema stanga e eronata, pentru simplu motiv ca Tea Party nu este „anti-sistem” asa cum argumentati aici ci impotriva unui stat etatist/socialist asa cum a devenit America din 2009 incoace dar in acelasi timp si impotriva unui sistem coporatist care desi privat actioneaza foarte asemenator cu Partidul Comunist (top-down decision). Tea Party apare ca o reactie, cred naturala, impotriva a doua partide politice corupte care imping America spre centralizare definitiva. Din punctul acesta de vedere cred ca alaturarea dintre republicani si democrati e net mai clara decat cea dintre Tea Party si extrema stanga (ca si cum ar exista cu adevarat o stanga ne-extrema”..) In mod curios singura tara din „lumea libera” oficial socialista este chiar SUA in timp ce Europa da semene serioase de „dreapta”.
Apropo de faptul ca stanga americana si nu numai ar avea relatii cu islamismul, o posibilitate vehement negata in Statele Unite, iata o conferinta (2010) la Paris unde cativa comunisti francezi recunosc relatiile cu Chavez, si Islamismul:
http://www.singer-polignac.org/en/missions/lettres-droit-et-arts/colloques?task=evenement&uid=689&type=1#courtois1
Este absolut comic sa ascultam minciunile Casei Albe din perspectiva europeana. Pacat insa ca americanii nu citesc presa internationala, cu adevarat Obama este ceea ce Tea Party sustine ca este.
Draga Vladimir Tismaneanu,
nu ma asteptam sa faceti referinta la situri si texte care sint scrise de ID-uri si in care numele „adversarilor” sint „schimonosite”,.. de dezinformatiile si injuraturile de acolo nu mai zic nimic. stiti bine la ce ma refer.
mai ales ca si dumneavoastra sinteti patit ….
pacat
dar mai speram
cu respect
Vasile Ernu
Domnule Ernu, nu stiu de ce dar imi aduc aminte de dvs. beat si cantand imnul Rusiei sovietice intr-un restaurant numit Banatul.
@mami
Informatia e corecta dar sint citeva inexactitati: nu era alool, ci prajitura cu mac; nu la Banat ci la Bucovina; nu la crisma ci la manastire; nu se cinta in rusa ci in poloneza; nu era imnul urss ci Varsoveanka… si atentie prin ce locuri mergeti si ce consumati ca sint unele lucruri care modifica nu doar perceptia vizuala, ci si pe cea auditiva.
Nu stiu pentru cine se osteneste d-l Tismaneanu sa scrie, probabil pentru un foarte mic procent din populatia prostita si manipulata succesiv de bolsevici si de TOATE partidele post 1989. Romanii sunt apatici, superficiali, zeflemisti ieftini si total imaturi dpdv.social, politic sau economic. Romanii nici macar nu au dorinta sa invete, sa se perfectioneze, vor doar ciupeli comode din titluri. In superficialitatea noastra, cautam simboluri simpliste fiind afectati de nenumarate prejudecati acumulate si sub influenta scenariilor hollywoodiene pe care le-au asimilat si deja le confundam cu realitatea. Lipsa de educatie (inclusiv cetateneasca), pripeala, bascalia de trei parale, admiratia pentru istetimea de mahala si lipsa cronica de modele intelectuale printre noi au dus la distorsionarea completa a vederilor geopolitice romanesti, si ne-au transformat in niste mahalagii incapabili sa discernam intre bine si rau, intre calitate si mizerie. La aceasta au contribuit si decimarea succesiva a elitelor academice si a intelectualitatii in general, Romania ramanand din pacate cu un numar foarte mic de oameni de valoare, ganditori in toate domeniile vietii sociale capabili sa ne propune alternative viabile.
O vina enorma o are si media romaneasca de toate felurile care a spalat mintile celor multi in conformitate cu interesele patronilor.
Pacat, d-le Tismaneanu. Prea putini va citesc. Mult mai putini au si capacitatea cerebrala de a va intelege. Trista tara.
Cu permisiunea Dumneavoastra, as adauga: Iar care va inteleg, se cutremura !
Nu vad nici o diferenta intre iubirea de Uniunea Sovietica si iubirea de Statele Unite. Sa fim seriosi si sa gandim fiecare cu mintea lui. SUA nu fac nimic dezinteresat pentru noi. Platim mult si din putinul saraciei noastre pentru a fi bine-placuti stapanilor acestei Lumi. Platim cu bani, cu resurse si cu sange, ca orice stat vasal. Pentru asta ni se asigura securitatea, ceea ce este absolut normal din partea Suveranului.
Cred ca ar trebui sa ni se lase cel putin decenta de a indura fara a ni se baga in cap ca ni se face nu stiu ce favoare. Si pe vremea Uniunii Sovietice ni se recitau versiuri cu „Armata Rosie eliberatoare” … Cine a crezut atunci ca rusii sunt buni si ne vor binele, va crede si acum ca americanii sunt buni si ne vor binele. Este evident pentru ganditorii in nou-vorba ca ma refer la politica tarilor respective fata de noi si nu la cetateanul de rand care habar n-are care este diferenta dintre Romania si Transilvania.
Dar ce ai dori draguta sa faca SUA pentru noi „neinteresat”? Amor? Face Romania ceva „neinteresat” pentru cineva??? De multe ori fostele guverne romanesti nu au facut nici macar ceea ce era obligate sa faca legal pentru cei care-i platesc, anume contribuabilii romani. Nu inteleg de ce doresti ceva „neinteresat” din partea SUA. Dimpotriva tocmai interesele construiesc prietenia. Daca insa doresti sa demasti demagogia unor politicieni americani atunci indica cine sunt acestia si ce anume este demagogic in ceea ce fac ei in loc sa zbieri ce face sau nu SUA asa in general. Uite eu sunt cetatean american si imi pierd vreme pe blogul asta nefiind platit sa scriu aici. Fac eu acum ceva „neinteresat” pentru Romania ca cetatean american (tin cont ca faptul de a fi locuit in Romania nu ma obliga in niciun fel sa fac ceva neinteresat pentru fost mea tara neinteresata de mine)?
Domnule Tismaneanu, poate ar trebuie scris un articol despre mitul „neinteresarii” la romani (i.e cum sa obtii banii gratuit in stil mexican/ilegal.
Ne consideram niste parteneri „de incredere”, dar de fapt suntem niste ipocriti care fata in fata isi lingusesc partenerii, iar din spate ii injunghie.
Ca americanii n-or fi ingerii pe pamant, nu-i o noutate pentru nimeni. Dar romanii? Ei sunt? Sau au fost vreodata?
In propaganda nationalista sau in cartile idealizate de istorie, cu siguranta. Dar in realitate romanii au fost … hoti, banditi si ucigasi, la fel cum au fost si alte popoare. Oare cati romani stiu despre masacrarea de catre inaintasii lor a sutelor de mii de evrei din Basarabia in 1941? Si multe altele…
Deci, daca nici americanii nici romanii nu sunt ingeri pe pamant, care este modul de abordare a unei relatii reciproc constructive dintre cele doua popoare?
Poate factorul cel mai important este interesul comun al celor doua tari. Ne-au primit in NATO, ne-au ajutat sa fim primiti in UE, ne-au ajutat… etc., in speranta ca vom fi niste parteneri de incredere care la randul lor isi vor onora responsabilitatile asumate din contract. Corect.
Dar daca in loc sa-ti onorezi partea ta din contract ii intorci spatele partenerului si recurgi la metode smechere folosindu-te de cartea demonizarii… inseamna ca esti un nesimtit si neserios, nedemn de nici un contract. Unul care face orice sa primeasca credit, dar cand vine timpul restituirii banilor imprumutati – in loc sa-si plateasca datoria, incepe sa dea vina pe politica bancii care l-a imprumutat.
Daca tu ai fi bancherul, oare i-ai mai acorda imprumut…?
Unii comentatori ai articolului domnului Tismaneanu se intreaba la ce bun sa se scrie despre. Ei bine, tocmai ca trebuie sa scrie si tocmai ca nu trebuie asumat asa cum fac unii comentatori ca cele spuses de Domnul Tismaneanu nu au efect. Dimpotriva! In final mi se pare periculos sa asumati asa fara prea multa grija ca „orcium nimic nu se schimba”. Foarte des se asuma in numele tuturor ca „ne consideram”, „noi nu”, „noi da”, „noi romanii”… Toate acestea sunt asumtii de tip socialist. Ar fi mai potrivit sa se foloseasca persona intai singular.”eu cred, eu nu cred” etc.
Excesul de teorie e cel ce produce neintelegeri. Chestia asta cu antiamericanismul in Europa o stiu de foarte tinar si sunt peste 50 de ani de atunci. Generatia mea a asteptat de la americani sa ne scape de o robie de care nu aveam cum sa scapam singuri.Deziluzia de dupa 89 ne-a aratat ca uneori soarta unei natii poate depinde de nasul Cleopatrei.Am cistigat cel putin posibilitatea de a ne incerca norocul in alta parte.O zi buna !
„The myth ignores the fact that for decades America has been the main source of humanitarian aid for the underprivileged nations”
Unde as putea gasi o referinta care sa sustina afirmatia de mai sus?? Pentru ca eu am gasit mai degraba:
„The U.S. scores a lowly 16th out of 23. (See the full rankings below).
Surprised at the findings? The index is less about total funding (although, per capita, the U.S. is no world leader by that measure either), and more about how well aid dollars reach their beneficiaries.[…]For the U.S., a mediocre ranking reflects mixed performance. While funding is allocated relatively well along international guidelines, much of the country’s aid is tightly earmarked for specific projects or comes as physical goods instead of cash.”
cf. http://www.time.com/time/world/article/0,8599,1689081,00.html
Multumesc….