Aud tot mai multă lume vorbind de coronavirus în termeni de comparație. De parcă existența lui, și implicit importanța lui, nu e justificată per se, ci numai dacă se află în competiție cu alte dezastre naturale ori cauzate de om. Și atunci, tendința e de a îl minimaliza, adică de a-l împinge în neglijență. Până acum, rata de deces în rândul celor infectați e apropiată mai degrabă de cea a malariei și a bolilor transmisibile prin apă, dar nu e chiar dublă față de cea a gripei sezoniere (371.287 vs 202.069, https://www.worldometers.info). E puțin mai mare decât o zecime din totalul deceselor în rândul copiilor sub 5 ani, și aproape jumătate din cele cauzate de HIV. Nu mai vorbim că zeci de mii de oameni mor de foame zilnic.
Prezența răului e de necontestat. Într-adevăr, din punctul de vedere al ratei deceselor, coronavirusul se află printre ultimele locuri. Dar trebuie să definim răul doar în termeni cantitativi, prin numărul vieților pierdute? Răul vine însoțit de suferință și tristețe, devastează vieți, deseori ne fragilizează. Refuzând să conștientizăm coronavirusul ca un rău existent, riscăm să-l devalorificăm, să împiedicăm orice acțiune în scopul eradicării lui. De ce e rău? Pentru că nu ne merge bine. Indiferent că ne axăm pe numărul spitalizărilor, spălatul și dezinfectarea compulsivă a mâinilor, ori pe evitarea celuilalt considerat ca posibil ‚centru de infecție,‘ normalitatea realității noastre a fost distorsionată. Sfântul Augustin (354-430) afirma că răul e privatio boni. Răul nu există ca entitate în sine, ci e absența binelui. La fel precum boala e lipsa sanătății. Cu cât evităm binele ori devenim indiferenți față de el, cu atât lăsăm loc răului.
Etimologic, cuvântul ‚rău‘ provine din latinescul reus („acuzat, vinovat“). Aduce o notă morală întregului context. De exemplu, tortura devine irelevantă dacă nu i se atribuie o semnificație morală. Responsabilitatea revine vinovatului ce trebuie condamnat, pedepsit. Ce ne facem însă când avem de-a face cu un rău natural, precum coronavirusul, unde atât intenția deliberată de a face rău cât și agentul moral sunt inexistente? Când victimele sunt singurele certitudini? Lăsând virusul să se propage nestingherit, nu devenim oare, în cuvintele profesorului de filozofie Paul Formosa, voyeuri sadici, adică părtași la suferința celor afectați de coronavirus?
Deseori răul natural, prin distrugerile și dezastrele pe care le provoacă, încurajează accesul nostru la un spațiu al reflecției și acțiunii morale. Răspunsurile la dilemele morale, care anterior erau rezervate domeniului teoretic, devin clare pentru mulți dintre noi, pentru că sunt aduse în realitate. Nu rare sunt cazurile când supraviețuirea unei persoane după un cutremur depinde de generozitatea unui donator străin, care înainte ar fi acționat altfel. Ori, dimpotrivă, când o persoană în vârstă afectată de demență e ignorată de cei dragi pe motiv că orișicum nu e conștientă de sine însăși. Conflictul dintre normele morale testează atât corectitudinea morală a fiecăruia dintre noi cât și compasul moral al societății.
Pentru Kant, capacitatea noastră de a face rău e strâns legată de voință. Răul începe în momentul în care preferăm să nu facem binele pentru că plăcerea proprie e prioritară, iar existența celuilalt un detaliu în fundal. Măsurile de restricționare a vieții publice și private cauzate de coronavirus sunt probabil agasante, pentru că ne forțează să ne confruntăm cu dorința contradictorie de a fi incluși în și de a fi excluși din societate. Confortul pe care ni-l asigură societatea doldora de libertăți se ciocnește cap în cap cu povara necesității responsabilității și preocupării noastre față de ceilalți. Truda morală e deseori intersectată cu apărarea libertății individuale, deoarece coeziunea socială e imposibilă când societatea însăși e vidată de restricții morale.
Generozitatea, compasiunea, prudența, cumpătarea, toate aceste virtuți există pentru că omul are libera voință de a alege între bine și rău. Libertatea de alegere e de netăgăduit, e unul din fundamentele democrației. Problema apare când ea se transformă în indiferența alegerii, pentru că atunci, dizolvarea responsabilității (morale) în domeniul public e mai mult ca sigură. Iar ideea societății ca întreg devine superfluă.
Comparatia sta la baza evaluarii care sta la baza alegerii.
Comparam un rau cu un alt rau si un un bine cu un alt bine.
Nu comparam un bine cu un rau.
Mie imi este usor sa indur suferinta altuia.
Femeile spun ca un empatie insa eu am constatat ca de obicei mamele sunt gata sa moara doar pentru proprii lor copii.
Realitatea romaneasca:
„Aşa e că până acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici aşa, nici aminteri” – ma face sa cred ca ar putea exista o a treia stare… care nu e nici bine, nici rau.
O punere fata in fata a RAULUI si BINELUI este in fapt o iluzie . O vorba ne spune- cum ca ceea ce este rau pentru unii poate fi bun pentru altii – sau alta ne zice -cum ca tot raul este spre bine , sau alta ne zice – Rău cu rău dar mai rău fără rău- .Nu putem uita nici cuvintele poetului nepereche :Ce e rău şi ce e bine. Tu te-ntreabă şi socoate: Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece .Exemplele ce ne arata cum binele unora este raul altora exista la nesfirsit .Cel mai recent exemplu ne spune cum Trianonul este perceput ca bine de catre noi romanii si ca rau de catre natiunea maghiara .A face diferenta dintre bine si rau este aproape imposibil , tot ceea ce la un moment dat ni se poate parea a fi bun se poate transforma instantaneu in rau si totul se limiteaza la cunoastere , la ceea ce noi stim intr-un moment dat, ca notiune numita adevar . Din aceasta contradictie a aparut in lume si necesitatea instituirii notiunii de drept ca veriga indispensabila in pedepsirea sau nepedepsirea unor presupuse fapte . Suferinta face parte din viata si omul nu poate evita oricit ar incerca partea fiecaruia de suferinta .
Sa relativizam, sa relativizam si sa ne salvam astfel de iresponsabilitate! smile
Buna si importanta concluzie la un articol care nu se lalaie plictisitor pe spatii editoriale generoase dar inutile: „Problema apare când ea se transformă în indiferența alegerii, pentru că atunci, dizolvarea responsabilității (morale) în domeniul public e mai mult ca sigură. Iar ideea societății ca întreg devine superfluă”
De fapt nu prea am vazut pe multi care sa puna sub semnul intrebarii raul coronavirusului, desi in modernitatea fundamentata pe secularismul materialist aici ar fi o prima intrebare legitima: de unde aceasta idee ca coronavirusul ar fi rau? Este un fenomen natural – din cate se pare – ca ploaia care se poate transforma in vijelie.
Dar ceea ce chestionam unii dintre noi este absolutismul moral practic unanim acceptat la nivelul decizional al intregii planete, si anume sub trei aspecte:
1) Necesitatea interventonismului: Statul are obligatia morala absoluta si nechestionabila de a interveni prin restrictii generale. Statul este agent moral. Ingradirea libertatii nu este un rau in sine care ar trebui pus in balanta. Nu sunt suficiente informarea, recomandarile si restrictiile punctuale acolo unde e cazul. Dar daca stam sa analizam acest curs al actiunii, aceasta asa-zis interventionism prin restrictii nu este decat o scuza pentru derogarea de la o reala interventie salutara in sprijinul sistemului sanitar si pentru a degreva cetatenii si agentii economici de responsabilitati. Interventionismul prin interdictii e de fapt pasivitate prin inghet total.
3) Imputarea raului. Transferul raului natural – cauzat de virus, in rau moral – cauzat de stat. Nu mai omoara virusul, omoara statul/Trump/guvernul suedez. Raul deceselor in caz de neinterventionism restrictiv e neaparat imputabil statului, cand statul alege libertatea in locul autoritarismului. Un exemplu elocvent e ceea ce se intampla cu Suedia, unde opozitia, tot felul de cercetatori si presa internationala creeaza animozitati impotriva guvernului pentru vina de a fi lasat cetatenilor libertatea de a (re)actiona in deplina libertate si cunostinta de cauza la pericolul pandemiei.
3) Rau prin actiune si rau prin omisiune. Nu cred ca mai neaga cineva ca avem un rau economic determinat de actiunile restrictive ale statului. Pe de alta parte, raul deceselor ar fi imputabil inactiunii statului. Raul permis prin inactiune e incomensurabil mai mare decat cel determinat prin actiune.
4) Numarul de decese zilnice e unitate de masura unica si absoluta a raului. Orice alte cuantificari palesc: posibile victime viitoare indirecte si colaterale, calitatea acelor vieti pierdute, costul salvarii acelor vieti, degradarea vietii celor ramasi
@AT _ „De fapt nu prea am vazut pe multi care sa puna sub semnul intrebarii raul coronavirusului…”
Într-adevăr, este un truism. Discuțiile în spațiul public au fost despre cum s-au raportat cetățenii și autoritățile la molimă și au fost evaluate drept bune sau rele acțiunile lor.
Natuara si fenomenele ei, vezi virusul, nu pot fi catalogate drept, rau.
Raul poate fi provocat numai de oameni drept consecinta oameni sunt cei care trebuie sa reactioneze in sensul reducerii acestui rau si a adaptarii lor cu natura si nu lupta impotriva ei decat acolo unde e posibil cu rezultate viabile, vezi vaccinuri, unde nu este posibil, incalzirea globala.
„Raul permis prin inactiune e incomensurabil mai mare decat cel determinat prin actiune.” Nu inteleg cum se poate afirma asta cata vreme nu e clar in ce va degenera criza economica?…
In alta ordine de idei, e contraproductiv sa ignoram cu vorbe mestesugite faptul ca raul vine in gradatii. Uneori esti nevoit sa alegi raul cel mai mic. Intrebarea e care este raul cel mai mic in cazul de fata. Parerea mea e ca raul cel mai mic este responsabilizarea cetatenilor. Insa, vai, ce politician de profesie ar risca asta?…
Se trece prea usor peste responsabilitatea individuala considerandu-se capacitatea de decizie individuala NULA si se delega intreaga capacitate decizionala aparatului de stat.
Infantilizarea cetatenilor de catre statul tatuc trebuie sa inceteze. Trebuie sa fim natiuni de cetateni sau vom fi mereu sclavi.
Autoarea manifesta prea multa incredere in stat, uitand ca in perspectiva istorica raul s-a manifestat in cele mai lugubre forme atunci cand s-a folosit de forta coercitiva a statului. Tin sa reamintesc ca statul nu sunt eu sau dvs., ci niste cetateni imperfecti care au si ei propriile interese.
“Raul permis prin inactiune e incomensurabil mai mare decat cel determinat prin actiune.” – este ceea ce vreau sa chestionez