sâmbătă, aprilie 20, 2024

Război și pace: quo vadis comunitatea internațională?

Dacă soluția celor două state – israelian și palestinian – e îmbrățișată de o majoritate a statelor membre ONU, de ce nu reușim totuși să o vedem implementată? Un răspuns scurt ar fi pentru că părțile implicate și statele vecine, direct afectate de situația dificilă din Orientul Mijlociu, precum și comunitatea internațională nu reușesc, in continuare, să se pună de acord asupra implementării acestei idei. Întâlnirea publică (Townhall) organizată la Conferința de Securitate de la München de anul acesta (MSC2024) – Peace in Pieces: The Future of Israeli-Palestinian Relations – a repus sub microscop toate contradicțiile care caracterizează relațiile dintre palestinieni și israelieni. La discuție au participat din partea Israelului Tzipi Livni, fostă lideră a opoziției în Parlament și fostă Ministră de Afaceri Externe, miniștrii de externe iordanian, spaniol și canadian.

E cât se poate de revelator faptul că ministrul de externe al Statului Palestina – așa este numit în programul conferinței – a fost intervievat separat. Ministrul de externe iordanian a cerut o încetare a ‚ocupației’ israeliene, ministrul spaniol a subliniat că Spania este îngrijorată de soarta cetățenilor palestinieni din Gaza, iar Mélanie Joly, ministrul de externe canadian, a susținut ideea returnării ostaticilor israelieni. Un gest, a argumentat Joly, care ar putea conduce la o nouă încetare a focului, urmată de deschiderea granițelor pentru ajutoarele umanitare de care palestinienii din Gaza au nevoie disperată. Discuția însă a ilustrat din nou faptul că, în ciuda unui scop comun – încetarea conflictului – modul în care actorii politici se referă la conflictul în sine este diferit. Pentru ministrul de externe iordanian problema este una de lungă durată, iar masacrul din 7 octombrie e doar cea mai recentă ‚criză’ dintr-un șir mai lung. Pentru miniștrii canadian și spaniol conflictul are o dimensiune legală și umanitară. Pentru Tzipi Livni, care a declarat deschis că susține operațiunea militară israeliană în Gaza, e vorba de însăși supraviețuirea statului Israel. Va fi deci greu de implementat o soluție care are înțelesuri diferite  pentru actorii implicați în negocierea sa.

Mai există însă un alt răspuns, poate mai complex, la această întrebare. Pentru că încrederea și preferința pentru metode de diplomație clasice – negocierile – s-au uzat. Mai mult, consensul asupra unor principii și valori globale este atacat de cei care se simt, pe drept sau nu, dezavantajați de ordinea mondială curentă. Securitatea internațională ar trebui sa se refere la gestionarea conflictelor armate globale. Ar trebui, pentru ca în ultimele trei decenii ONU a demonstrat o ineficiență răsunătoare în implementarea propriului mandat: în anii ’90 au avut loc genocidul din Rwanda, războiul din fosta Iugoslavie și genocidul de la Srebrenica, iar la începutul anilor 2000 au proliferat atacurile teroriste care au provocat alte două războaie: Afghanistan (2001) și Iraq (2003). Mai mult, conflictele purtate de actori non-statali, de tipul grupărilor paramilitare africane sau a organizațiilor desemnate ca teroriste, au dovedit tot mai mult o incredibilă brutalitate contra populației neimplicate militar, adică civilii. Masacre, recrutarea copiilor-soldați, violul ca armă de război, sclavia modernă sunt câteva din ‘măsurile’ utilizate în războaiele post-1989. In mod ironic, una din aceste entități, Statul Islamic (2013-2019), chiar a aspirat în mod explicit la dobândirea unui alt statut, cel de stat.

Cu războiul din Ucraina și operațiunea militară israeliană din Gaza o alta linie roșie a Cartei a fost încălcată. Articolul 2(4) al Cartei ONU prevede explicit că: ‚Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.’ Prevederile documentului fondator al Organizației Națiunilor Unite, cea care reunește 193 din statele lumii și care a încercat să transforme războiul clasic într-un comportament ilegal din punct de vedere al dreptului internațional, se văd sfidate cu bună știință.

În fața evidenței, niște întrebări se impun: În ciuda faptului că tehnologiile noastre avansează tot mai mult și suntem pe punctul de a vedea o formă de viață artificială dezvoltată pentru prima dată pe Pământ, am devenit noi, ca specie, mai brutali ca niciodată? E vorba oare de o recrudescență a unor instincte atavice care demonstrează, à la Thomas Hobbes, că viața în societățile neguvernate politic ar fi întotdeauna ‘nasty, brutish, short’? Sau, așa cum susțin neorealiștii, lumea multipolară în care noi trăim este deja structural mult mai instabilă decât una bipolară, așa cum a fost sistemul internațional în timpul Războiului Rece? În primul caz e vorba de un argument care identifică o cauză supremă a războiului în natura umană. Aici, nu prea sunt multe de făcut prin metode clasice de guvernare. Al doilea punct de vedere interpretează războiul ca rezultat al unor factori sistemici. Chiar dacă e foarte dificil să abordezi astfel de ‚cauze’, această viziune e una mai optimistă. Avem deja și inițiative globale, și o literatură științifică pe tema ‚război și pace’. Toate ne pot oferi niște răspunsuri.

În primul rând, trebuie însă să înțelegem că măsurile de securitate internațională sunt întotdeauna guvernate de limitele impuse membrilor prin Carta Națiunilor Unite. Răspunsurile ONU care antrenează utilizarea forței – de exemplu misiunile de pace, dar nu numai – se pot efectua exclusiv în cadrul prevederilor Capitolului VII al respectivei Carte – ‚Acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune’. Consiliul de Securitate (CS) este cel care ‚constată’ (Art. 39) existența unor astfel de situații, ia ‚măsuri provizorii’ (Art. 40), implementează sancțiuni, dar fără utilizarea forței armate (Art. 41) sau mobilizează forțele aeriene, armate și navale ale statelor membre (Art. 42) în vederea unui răspuns militar. CS nu poate însă să acționeze decât dacă cei 5 membri permanenți sunt de acord în unanimitate cu rezoluțiile sale. Blocajul actual al deciziilor politice se datorează unui Consiliu de Securitate care, deși este forul principal ONU, rămâne mult prea divizat politic. În ce privește războiul din Ucraina și conflictul israeliano-palestinian, CS nu reușește să întrunească criteriile trecerii unei rezoluții, adică 5 voturi ‚pentru’ ale membrilor permanenți Franța, Marea Britanie, China, Rusia și Statele Unite. Din păcate, se pare că organizația internațională construită special pentru protejarea generațiilor viitoare de ‘flagelul războiului’ nu ne mai protejează. Poate ca nu ne-a protejat niciodată, dar cel puțin a menținut iluzia unei ordini internaționale guvernabile.

Quo vadis așadar comunitatea internațională? ‚Reformă’ pare să fie în noul contextinternațional cuvântul cheie. Ar fi bine totuși de precizat că acest blocaj al deciziilor politice nu este nou. Nici în trecut Consiliul de Securitate nu a reușit să acționeze ferm și decisiv în conflictele în care unul sau mai mulți membri permanenți au fost implicați. Și totuși ONU și CS continuă să funcționeze. La cea mai mare întâlnire a statelor membre din istoria ONU din acel moment – Întâlnirea Globală din 2005 (UN World Summit 2005) – Secretarul General, Kofi Annan, susținea în raportul său, O libertate mai comprehensivă: spre dezvoltare, securitate și drepturile omului pentru toți (‘In larger freedom: towards development, security and human rights for all’) că nici o reformă ONU nu poate fi realizată fără o reformă a Consiliului de Securitate. CS trebuie să devină, spunea atunci Annan, mai reprezentativ față de balanța puterii în lumea actuală și mai democratic în deciziile sale. Noul CS ar fi urmat să aibă 24 de locuri, cu noi locuri permanente sau semi-permanente distribuite regional. În 2024, deci 19 ani mai târziu, invitații MSC2024 la discuția despre viitorul reformei CS concluzionau într-un spirit pozitiv că, până în 2030, o astfel de reformă, fie ea și graduală, va fi posibilă. Ce ar conține: creșterea numărului de locuri în Consiliu și eliminarea dreptului la Veto al membrilor permanenți.

E oare însă suficient să reformăm Consiliul de Securitate pentru a restabili pacea? Răspunsul nu poate fi decât unul ambiguu: și da, și nu. Situația actuală este una dintre cele mai dificile din istoria Organizației Națiunilor Unite. Dificultatea constă însă nu neapărat în numărul sau chiar intensitatea conflictelor. Ele au fost în trecutul nostru recent cât se poate de sângeroase și explozive. Multipolaritatea sistemului internațional și lipsa de consens asupra normelor internaționale agravează în acest moment toate confruntările armate. ONU trebuie să se reformeze și să devină o instituție a Secolului 21 credibilă. Actualul Consiliul de Securitate reprezintă o distribuție anacronică a puterii, cu membrii permanenți utilizându-și dreptul de veto nu pentru a susține pacea – scopul suprem al Cartei – ci pentru promovarea propriilor interese.

Și totuși, ONU rămâne în continuare singura organizație mondială care poate să asigure un cadru multilateral pentru negocieri. Și da, în ciuda inabilității aparente a unor actori politici de a asculta activ argumente neplăcute, utilizarea nesancționată și ilegală a forței nu va duce niciodată la o pace durabilă. Să nu uităm totuși că nu doar conflictele geopolitice ne pot amenința existența, ci și modul în care gestionăm sau nu gestionăm provocările climatice actuale, precum și pe cele generate de propriile noastre inovații tehnologice. Pe scurt, avem mult prea multe probleme comune pentru a refuza să vorbim unii cu alții. În mod profetic poate, noua întâlnire globală organizată sub egida ONU anul acesta se numește Întâlnirea Viitorului (‘UN Summit of the Future’). E o nouă șansă pentru discuții multilaterale și negocieri care, oricât ar putea părea de ineficiente, joacă un rol foarte important: pe lângă pregătirea unor propuneri noi pentru reforma instituțiilor securității internaționale, astfel de discuții ne oferă și un nou limbaj în care să înțelegem lumea din jurul nostru, un limbaj care va revitaliza normele internaționale absolut esențiale unei păci durabile.

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. Conflictul dintre palestinieni și evrei are cauze istorice, religioase și economice (săracii îi urăsc întotdeauna pe bogați). De aceea cred că soluția trebuie găsită prin negocieri directe între evrei și palestinieni, fără amestec extern.
    În legătură cu Noua Ordine Mondială, da este necesară una nouă, mai echitabilă și mai democratică, fără senatori cu drept de veto. Totuși, 24 de membri în Consiliul de Securitate mi se pare prea mult, cred că vreo 10-12 ar fi de ajuns. Chiar îmi permit să-mi dau cu părerea: SUA, China, UE, India, Commonwealth-ul, Japonia, Rusia, Brazilia, Liga Arabă, o țară musulmană, o țară africană.

    • Interesanta lista dvs. Schimbările sunt întotdeauna complicate cand intram in detalii. Indonezia ar avea si el pretentii ceea ce ar face dificil un loc rezervat ligii Arabe. La fel Nigeria contra Afrhxa de Sud. As adaugă că India esre cel mai important membru al Commonwealth-ului asta ar exclude această organizație. Altfel India ar avea doua voturi. Si colac peste pupaza cine sa reprezinte EU? Cu asta deja am aruncat în aer orice tentativa de schimbare.

      • Trebuie să fie structuri statale. În legătură cu Commonwealth-ul, mă gândeam la UK+Canada+Australia, toate având șef de stat pe regele Angliei. Deci, India rămâne.
        În legătură cu UE, se poate face un referendum cine să ne reprezinte (Germania, Franța, poate Polonia…)

    • @Lucifer
      Cu lista asta ati descris cele doua etaje/nivele suplimentare construite intre timp la infernul lui Dante!
      Nu degeaba aveti nick-name-ul Lucifer!
      :))

    • Nu cred ca saracii ii urasc intotdeauna pe bogati. Romanii ii iubesc pe americani, chiar si cand ne bombardau civilii din orase, voiau sa vina americanii. Si uite ca au venit…

  2. Un articol interesant. Intr-adevar este nevoie de o reformare a Consiliului de Securitate fiindca lumea a devenit mai diversa. In fosta lume bipolara erau doar cele doua tabere cu aliatii lor plus unele tari asa numit nealiniate dar care nu aveau multa putere. Nu sunt convins de eliminarea dreptului de veto. De exemplu acum cateva zile ar fi trecut foarte usor o rezolutie de incetare a focului in Gaza. Insa cum ar fi putut fi pusa in practica? Militar, SUA ar apara cu orice mijloace dreptul Israel de a actiona asa cum considera ca e necesar si nimeni nu ar actiona direct importiva SUA. La fel in conflictul din Ucraina, o rezolutie impotriva Rusiei nu ar putea fi pusa in practica prin forta. Nici impotriva Chinei restul tarilor nu vor avea putere. De aceea eliminarea dreptului de veto ar pune Consiliul in situatia de a nu isi putea exercita puterea. De altfel e foarte posibil ca actualul Consiliu de Securitate sau un eventual Consiliu reformat sa nu mai doreasca sa autorizeze folosirea fortei. Cum s-a ajuns aici? Pas cu pas. In Irak autorizarea folosirii fortei a fost obtinuta prin minciuna (vestitele arme de distrugere in masa pe care le-ar fi detinut Saddam), in Libia folosirea fortei a fost obtinuta prin tradare (in opinia mea Gaddafi era incomod pentru toata lumea si disparitia lui ajuta acum la reimpartirea Africii de nord si centrale). In plus foarte multa vreme folosirea fortei a fost facilitata de un fel de interzicere ca statul agresat sa fie ajutat cu arme de raspuns (antitanc, antiaeriene, antinava, mai nou drone, etc). Lucrul asta s-a erodat in timp. De exemplu multi ani Israel a avut libertatea de a ataca orice tinte pe teritoriul Siriei fara a fi impiedicat. In ultimele saptamani exista un raspuns comun ruso-sirian de a distruge o parte importanta din rachetele lansate de Israel. Eu cred ca tipul asta de sprijinire a oricarui stat agresat se va extinde in timp si va penaliza economic, politic, strategic orice forma de folosire a fortei. Stiu ca fluier in biserica dar eu cred ca reformarea Consiliului de Securitate si viitoarea arhitectura de securitate trebuie sa porneasca de la conceptul de securitate indivizibila.

  3. Contextul internațional actual probează relevanța pur simbolică a ONU și, respectiv, a Consiliului de Securitate. Aranjamentele bilaterale dintre state sunt cu mult mai importante. Reforma Consiliului de Securitate se va înfăptui doar dacă SUA, China, Rusia, Marea Britanie și Franța vor fi de acord, în unanimitate. Orice încercare unilaterală de schimbare va fi blocată de unul sau altul dintre cei cinci membri permanenți. Mai interesante, deși tot simbolice, în ultimă instanță sunt formatele G20 și G7. Un exemplu concret: se face mare caz de reducerea emisiilor poluante, dar cine va putea convinge China și India să nu mai ardă cărbune, adică să nu se mai dezvolte? Și așa mai departe.

  4. Ce consecinta ar atrage daca, in cazul conflictelor (sau situatiilor critice!!) in care sunt implicate state membre ale CS, dreptul de vot al acestora in CS sa fie suspendat – pentru cauzele in care sunt implicate?
    Cu o definire mai clara – ca de exemplu, daca ii spui operatiune speciala si nu-i spui razboi nu se aplica prevederile Cartei cu privire la razboi sau amenintare

  5. „tehnologiile noastre avansează tot mai mult și suntem pe punctul de a vedea o formă de viață artificială dezvoltată pentru prima dată pe Pământ”

    „astfel de discuții ne oferă și un nou limbaj în care să înțelegem lumea din jurul nostru, un limbaj care va revitaliza normele internaționale absolut esențiale unei păci durabile.”

    Este ca in povestea cu Turnul Babel. Le-a incurcat Dumnezeu limbile.
    Poti sa fii crestin sau ateu, dar povestea aia are substanta.
    Ne putem inchpui ce dialog al surzilor este pe la ONU daca unii vorbesc despre viata artificiala, altii vorbesc despre istoria milenara a Ucrainei si Rusiei.
    Unii privesc intr-un viitor idealizat, altii privesc intr-un trecut idealizat, dar nimeni nu priveste si nu mai intelege nimic din prezent.

  6. Nici o intrebare retorica.
    Rusia vrea sa ia ce are chef.
    Daca i se opun marile puteri, va rascoli toata lumea, si servicile lor secrete vor actiona in acest sens, stirnind toate focarele posibile si imposibile.
    Problema e una singura: i se face cheful sau nu. Stiind ca daca i se face cheful odata, va repeta schema la infinit.
    (Vezi Hitler sau copiii nesanctionati la timp.)
    In rest… aratam cat de isteti si cititi suntem.

  7. Da, e interesantă problematica.
    Aici https://youtu.be/takl4fei1pQ?si=ZubfsxQiiIb9Zekg Mearsheimer explică clar și pe înțelesul tuturor dificultatea fundamentală a chestiunii păcii și războiului și care sunt cauzele care generează tragedia războiului. Nu trebuie luat in absolut, dar mi se pare că explicațiile lui sunt f.greu de combătut.
    In siajul lui Mearsheimer adaug și eu ceva. Abordarea aceasta instituțională/a prevalenței dreptului internațional și ale principiilor lui va rezista atât timp cât divergențele nu sunt ireconciliabile. Dar dacă se ajunge acolo…..avem astăzi exemple din abundență.
    Consider că e o iluzie să credem că forța dreptului, principiile, normele recunoscute, ordinea internațională sunt imuabile. Nu sunt! Iar de-acum încolo instabilitatea are șanse să devină o prezență constantă. Să ne gândim că doar sporul demografic din diverse părți ale lumii adaugă, in mod inerent, noi și noi probleme, noi și noi interese în coliziune.
    Așa că, d.p.d.v. realist, e probabil să fi intrat deja în vremuri tulburi.
    Sincer, mi-aș dori să fiu in MARE eroare și singurul meu regret să fie acela că m-am dovedit unul dintre profeții mincinoși din lunga serie ce ne precede. It’s alright!

    • Greseala cuvintatorului respectiv este ca prezinta lumea multipolara ca pe o realitate care a aparut de la sine , inevitabil , aparitie neobservata la timp sau ignorata sau imposibil de stopat, lucru neadevarat. Lumea multipolara a fost creeata de hegemon cu buna-stiinta. Daca nu ai un inamic extern te indrepti impotriva propriilor autoritati. Problema fundamentala a oricarui hegemon este urmatoarea: tehnologiile actuale iti permit sa impiedici populimea de la orice. Ii poti obliga sa nu faca. Ii poti impiedica . Dar nu-i poti obliga sa faca. Cand populimea descopera ca nu se poate opune activ puterii, hegemonului , realizeaza ca singura solutie este sa nu faca nimic. Mahatma Gandhi.

      • @Osti
        Sigur ca putem explica orice in cheia „toate au legatura cu toate”, „nimic nu e intamplator”, „e o mana/sunt niste maini care fac si dreg”, „nimic nu misca fara Basescu” :-)) (ca sa-l citez pe un max.de indarjit anti-basist prieten de-al meu).
        E posibil sa aveti dreptate, dar e putin probabil….. Si aceasta deoarece eliminati vointa, stiinta, puterea si determinarea celorlalti actori de pe scena internationala. Exista o dovada in sensul celor spuse de mine si anume aceea ca in istoria umanitatii nu e prima oara cand se intampla unipolaritatea (la nivel regional suficient de larg desigur) dar este ceva f.,f.rar. Iar, de regula, sfarsitul ei au fost factorii externi coroborati cu decadenta generata de un nombrilism societal greu de explicat.

        Hegemonia despre care vorbiti nu poate fi o stare perpetua cum nici lumea nu este in imobilitate. Este firesc sa se ridice „concurenti la titlu” deoarece este ceva teribil de important.

        Din comentariul dvs.reiese ca in astfel de democratii liberale, ca cele in care traim noi (occident), un soi de plan secret/o conspiratie, dintr-acelea la care faceti referire, ar putea rezista timpului mai mult de 2 mandate politice. Ar fi ceva care s-ar putea perpetua suficient de mult pana la un rezultat scontat. O fi posibil, nu zic nu dar, in opinia mea, e f.putin plauzibila o astfel de ipoteza.
        Repet: nu e imposibila. Nu! Totusi necesita niste conditii f.speciale.
        Parerea mea e ca politicienii occidentali din ultimele decenii (cu f.putine exceptii) sunt doar niste gestionari de afaceri curente. Nothing else!

        „Daca nu ai un inamic extern te indrepti impotriva propriilor autoritati”. Pai este exact cazul nostru de minimum vreo 50 de ani. Chiar si in timpul razboiului rece miscarile f.contestatoare ale organizarii politice occidentale au fost frecvente si vehemente.
        Si „slava domnului” ca erau inamici externi more than enough.

        Poate mai ascultati o data si mai reflectati la ce spune Mearsheimer. Merita!

  8. Aș îndrăzni două observații în legătură cu textul…

    Prima este că, după 1989, România a intrat în lumea statelor democratice, în care libertatea de expresie este respectată atât timp cât opiniile sunt exprimate decent și argumentat.

    A doua, conflictul din Orientul Apropiat și cel din Ucraina sunt legate între ele, iar a ne preface că nu observăm acest lucru ne pune în pericol deopotrivă pe toți.

    Jurnaliști independenți, aflați la distanță de cele două conflicte exprimă opinii asemănătoare…
    https://www.abc.net.au/news/2023-12-13/netanyahu-putin-gaza-ukraine-ongoing-wars/103219452

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dana Trif
Dana Trifhttp://contributors
Dana S. Trif, Ph.D (Freie Universität Berlin) este cercetător în relații internaționale, afiliată Centrului pentru Studii Internaționale, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea Babeș-Bolyai. În 2017 a fost bursieră postdoctorală (Taiwan Fellowship) a Ministerului Afacerilor Externe al Republicii China (Taiwan). Printre temele ei de cercetare se numără analiza comparată a protestelor prodemocrație în Europa de Est și Asia de Est.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro