vineri, martie 29, 2024

Războiul care nu-mi dă pace

La sfârșitul lui 2013, s-a prăpădit Mikhail Khalashnikov, adulatul inventator și fabricant al celebrei arme care-i poartă numele cu fală și rafală de foc automat. Povestea zice că ideea inovatoare i-a venit rusului când acesta se afla pe un pat de spital și auzea camarazi de arme care deplângeau, postbelic, slaba dotare a Armatei Roșii. Era prin 1947, iar de atunci încoace se spune că industria militară sovietică a fabricat și răspândit în lume peste o sută de milioane de exemplare AK 47 (nu știu dacă în inventarul ăsta intră și armele plagiate prin lumea a cincea, dar asta contează mai puțin). Cu adevărat interesant este că celebra armă a fost nu soluția salvatoare în războiul cu naziștii, ci instrumentul prin care omenirea a tot celebrat, așa cum s-a priceput, cu intense focuri ca de artificii, aproape zi de zi, sfârșitul celei mai mari nenorociri mondiale.

Am citit relativ recent un interesant articol despre Mikhail Kalashnikov semnat de Robert Fisk, reputat și credibil analist care a avut și ocazia să-și întâlnească muza față în față (The Independent, 25 decembrie 2013). După ce amintește câteva momente memorabile din biografia medaliatului inventator sovietic și povestește întâlniri proprii cu acesta și cu fiul său, Robert Fisk se întreabă retoric dacă, după atâta sânge cât a curs din țevile kalașnikoavelor, marele Erou al Muncii Socialiste se află acum în rai sau în iad. Întreg articolul este interesant, însă un paragraf m-a mișcat în mod particular. Este acela în care jurnalistul britanic evocă fala lui Mikhail Kalashnikov și emoția cu care rusul povestea despre diversele recunoașteri și pupături istorice pe care le-a primit pe frunte: telefonul de la președintele Putin de ziua sa de naștere; statuia imensă și muzeul care-i poartă numele, ambele edificate în orașul lui natal; medaliile nenumărate și eroismul muncii socialiste; o discuție cu un ministru al apărării din Mozambic care-i mulțumea că imaginea armei sale fusese imprimată pe drapelul național; satisfacția sa că, după un război african regional, bebelușii băștinașilor învingători începuseră să primească numele Kalash. Toate aceste evocări i-au amintit lui Robert Fisk și că cei doi “l” ai cuvântului “Allah” din drapelul mișcării Hamas sunt o imagine stilizată a kalașnikovului. Iar mie, mândria celebrului rus, onorurile care i-au fost acordate și revelația lui Fisk, mi-au adus aminte de întrebări la care n-am răspuns.

Cu riscul de a fi sancționat ca naiv, o să încerc inventarierea câtorva.

1. Așadar, prima credulă curiozitate: cât de rău (și cât de necesar) este războiul? Având în minte toate atrocitățile cauzate de confruntările militare, toate crimele, mutilările, distrugerile, nenorocirile și haosul aferente, plus crizele postbelice, fiecare dintre noi am fi înclinați să zicem, fără ezitare, că războiul este cea mai mare pacoste care dezumanizează omenirea. Este motivul pentru care Kalașnikov, păcătosul, are un loc rezervat în iad, unde probabil șade lângă Stalin. Se vor auzi însă vocile unor mari înțelepți și luminați filozofi care vor pleda că măcelurile militarizate fac parte dintre legitățile funcționării planetei, că ele au rolul lor în ecosistemul mondial și că violența este inerentă naturii umane. Homo homini lupus, alea jacta est, les jeux sont faits. Ei vor accepta, concesiv, că războiul este un rău dar, dintr-o perspectivă stratosferică, vor susține că este exemplul absolut de rău necesar: războiul ca formă de exorcism, războiul ca șansă a învierii, războiul ca supremă expresie a selecției naturale. Nu țin să provoc o dezbatere în direcția asta, nu am înțelepciunea necesară, nu mă pricep. Dumnezeu știe… În ce mă privește însă, ca să pot să-mi duc dubiile lumești până la capăt, țin să mă mulțumesc cu prozaica premisă că, oricât o fi de necesar pentru zei, războiul rămâne, pentru muritorii de rând, un imens rău, o mare și teribilă catastrofă.

2. Dacă admitem că războiul este rău (chiar necesar să fie), cum de acceptăm cu atâta ușurință ca niște demenți să decidă că necesitatea asta este imediată și este subordonată intereselor lor meschine și umorilor lor de moment? Cum de tolerăm declanșarea unor conflicte militare cu încălcarea flagrantă a dreptului internațional, adică a normelor pe care comunitatea internațională le-a adoptat imediat după sfârșitul celei mai mari nenorociri mondiale tocmai în scopul de a preveni altele? (Descălecarea trupelor NATO în Irak și Afganistan în 2003 reprezintă, probabil, cel mai potrivit și recent exemplu, dar nu e singurul. Foarte discutabile din perspectiva normelor juridice sunt și intervențiile militare din ultimul deceniu ale Rusiei în Georgia, ale Franței în Mali, ale Israelului în Siria, bombardarea Libiei etc.) Mai departe, cum de acceptăm ca vinovații pentru crimele de război (da, se scrie cum se aude, “crime de război”) să rânjească pe ecranele televizoarelor fără urmă de regret autentic și de sinceră căință și fără ca cineva să fi îndrăznit măcar să-i tragă la răspundere. (Îmi amintesc de o audiere a lui Tony Blair într-o comisie care investiga legalitatea invaziei în Irak pe care am urmărit-o în ianuarie 2011 în direct la BBC. Blair, încărunțit de destin și de temerea că cineva îi va cere, într-o bună zi, socoteală, constata că socoteala pe care i-o pretindeau membrii comisiei de anchetă era destul de formală și amicală. Aceea însă pe care o reclamau privirile care-i străpungeau ca niște gloanțe ceafa încărunțită semăna cu un rechizitoriu ce-i refuza dreptul la orice apărare. Erau privirile asistenților la dezbateri care își pierduseră apropiații pe frontul deschis undeva departe de casa și de înțelegerea lor. Oameni care, în fața regretelor formale exprimate de Mr. Blair, n-aveau decât puterea unui singur strigăt de protest: “It’s too late!”) În continuare, în același registru al curiozităților retorice, cum se poate ca o revistă de prestigiul de care se bucură The Economist să vorbească despre potențialul “succes“al unui război împotriva Iranului (The Economist, “Bombing Iran”, 25 februarie 2012) (articol pe care l-am analizat în Dilema veche nr.423/2012) și cum de International Herald Tribune publică texte care încurajează intervenția militară în Siria pe motiv că, “deși ilegală, este legitimă” (Ian Hurd, “Bomb Syria, even if it is illegal”, International Herald Tribune, 29 august 2013) (a se vedea și contributors.ro, 20 septembrie 2013)? Cum de nu hohotește mapamondul de râs-plâns în fața apărărilor lui John Kerry care, încolțit pe tema unei potențiale intervenții americane unilaterale în Siria, anunțate ca certe, la vremea respectivă, de Casa Dalbă, s-a repliat în colțul clasei cu genunchii pe coji de nucă și a jurat că intervenția militară va fi “incredibil de mică” (“unbelievably small”). Cum adică, “unbelievably small”?!… Ne vor tăia doar urechile, nu și capul?!… Incredibil de bine, într-adevăr. Stați liniștiți, pagube colaterale vor fi doar femeile și copiii, no problem, sir, așa că trecem mai departe.

3. Mai departe, unde ne confruntăm cu altă naivă curiozitate: dacă admitem că războiul este rău (chiar necesar să fie), nu strigătoare la Dumnezeu sunt trilioanele și trilioanele alocate bugetelor militare în condițiile în care planeta suferă de sete și sărăcie? Conform statisticilor, peste jumătate din populația lumii trăiește cu mai puțin de doi dolari pe zi, în condițiile în care regimurile politice care și-ar putea ajuta propriii săraci se concentrază pe “înzestrare militară”. Ce cinică și expresia asta, bombele ca zestre…

4. În continuare, dacă admintem că războiul este rău (chiar necesar să fie), de ce este atât de glorificat și slăvit? Știu și admit că națiunile au nevoie și ele de mituri și modele eroice. Știu și admit că au existat războaie drepte, în slujba unor cauze juste și legitime (jus ad bellum, dreptul la război). Știu și admit, în fine, că eroii acelor războaie drepte merită cinstiți (recunosc că am rezerve față de mitizări și elogii idolatre). Da, cred că Churchill a fost un erou. Eroi or fi fost și alții care chiar s-au identificat cu cauza nobilă a neamului lor. Și totuși, acceptând toate astea, de ce eroismul este asociat și în zilele noastre, înainte de toate, cu cinicul și stupidul șablon “fapte de arme”? De ce, dacă și războaiele drepte aduc moarte și nenorociri, trebuie să le glorific pe prima pagină a manualului de istorie (e ca și cum eu mi-aș trece în c-v-ul personal că, în legitimă apărare fiind, i-am spart dinții agresorului și i-am scos ochii). De ce figurile grandioase ale istoriei scrise sunt mareșalii și generalii și nu scriitorii sau savanții? De ce imnurile naționale ale omenirii mileniului trei sunt marșuri de luptă, scandări războinice și apeluri la supt sângele dușmanilor (negreșit “barbari”)? De ce zilele naționale de la noi și de aiurea sunt aniversate prin parade de modă militară, cu defilarea pe War Fashion Avenue a ultimelor colecții de tancuri en vogue, a kalașnikoavelor haut cuture, a grațioaselor rachete cu rază de acțiune trendy și a noilor branduri de bombardiere de lux, toate laolaltă proaspăt sfințite de soborul de sfinți? Respect pentru tradiție, vor zice unii. Dacă de tradiție e vorba, niște călușari ori alte dansuri păgâne sau tribale n-ar fi fost mai potrivite?, mă întreb. Arc de triumf, glorios arc de triumf peste timp, vor replica alții. Aici aș rămâne fără răspuns pentru că m-aș încurca în definiția “gloriei” și a “triumfului” și m-aș bloca în fața clișeelor de plastic, pompoase și expirate. Despre asemenea șabloane, la întrebarea care urmează.

5. Dacă tot acceptăm că este rău (chiar necesar să fie), de ce atunci când ne referim la război vorbim un grai păsăresc, o limbă care întoarce înfiorată capul să nu vadă sângele de sub cuvintele ei? “Război sfânt” (ce oribil oximoron!), “eroism pe câmpul de luptă”, “căzut la datorie”, “erou care și-a dat viața pentru țară”,“căzut pe teatrul de operațiuni”, “răpus în ostilități”, “jertfit pentru un viitor mai bun”… Ce să mai zic, pe cât de atroce sunt efectele războiului, pe atât de atroce este limba inventată pentru descrierea lor, o limbă trecută, și ea, prin foc și sabie, o gogoașă umflată de drojdie bombastică și de lemn. Când o aud, mă înfior. Și stau să mă întreb care era glorioasa datorie patriotică a bietului june sfârtecat de un obuz pe câmpul de moarte din Irak? Cumva să caute printre gunoaie și ruine niscai arme de distrugere în masă inventate de ticăloșii care l-au trimis acolo? Să se distreze patriotic ucigând sărmani cu savoarea cu care, acasă, își nimicea adversarii în jocurile de pe calculator? Să-și blesteme vitejește zilele, secundă de secundă, în așteptarea confortului din spitalul de psihiatrie? Sau cumva să țopăie de eroică fericire la gândul că la întoarcerea acasă va fi înfășurat în gloriosul steag al țării sale și în sfinte salve de tun?

6. Și-aș mai avea o ultimă curiozitate absolut retorică: cum se scrie, de fapt, istoria? Ce vor afla strănepoții noștri despre anii trăiți de noi? Ce vor învăța ei din și despre Revoluția română și despre războiul din Irak, de exemplu? Din păcate pentru mine, habar nu am. Ce mi-aș dori însă este ca, dacă istoria se va scrie tot în termeni de eroism, glorie și măreție, locurile centrale ale lui Alexandru cel Mare și Napoleon să fie cedate lui Enstein și Mozart, iar cel al lui Mihai Viteazul, lui Brâncuși. Iar imensa statuie a lui Kalashnikov să fie topită și din ea fabricate milioane de portrete dedicate eroilor dumneavoastră, eroi necunoscuți și fără baionetă. În ceea ce mă privește, eroul necunoscut întruchipat de mica mea statuetă, erou cunoscut de mine, dar nerecunoscut de nimeni, este dragul meu învățător, trecut, fără baionetă, în istorie.

(articol publicat în revista “22”)

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. Războiul exista și înainte de Mikhail Kalashnikov, nu l-a inventat el. Și nici pistolul-mitralieră nu l-a inventat el. Ceea ce a inventat el a fost o armă foarte fiabilă, raportat la posibilitățile industriei din lumea a treia. AK-47 nu necesită repere de mare finețe, componentele au toleranțe mari și e o armă care se blochează rar și se defectează și mai rar. Poți să tragi cu ea sub apă sau poți să o scapi în mâl și să tragi cu ea imediat ce ai ridicat-o de jos, fără să o cureți, ceea ce nu multe arme pot face. În asta constă meritul lui Kalashnikov, nu în a fi inventat ceva nemaivăzut.

    Cât despre război, trebuie să ne aducem aminte că înainte de 1945 Germania își invada vecinii în fiecare generație, băieții abia așteptau să crească pentru a merge la un nou război, ”al lor”, astfel încât să se dovedească la înălțimea generației precedente. A fost nevoie de 3 generații de ocupație americană pentru ca Germania să nu-și mai invadeze vecinii și exact de asta sunt astăzi necesare diverse intervenții: ca să nu fie nevoie mai târziu de un nou război mondial full-scale.

    • Concluzii bizare despre cauzele WWII. Resorturile psihologico/educationale sint niste piste false in speta si nimic nu le justifica.
      Realitatile istorice sint cu totul diferite si arata cu totul alte cauze decit cele mentionate de dvs. Un raspuns definitiv este greu de dat si f.usor de contestat din cauza complexitatii extraordinare a subiectului. Dar teoria generatiilor crescute in spiritul razboiului, necesar fiecareia dintre ele, nu are nici o baza.

  2. Excelent!
    Razboaiele sunt puse la cale in mare masura din motive economice. Limbjul de lemn si falsa poleiala de glorie in care sunt imbracate faptele de „vitejie” sunt de fapt o atent si indelung elaborata spalare pe creier si indobitocire care foloseste instinctele primare, de gloata pe care le cam avem cu totii.
    E si o imensa fractura logica, marile democratii infiereaza si pedepsesc aspru crima la nivel de individ dar o sustin la nivel macro, in razboi . Pentru ca razboaiele sunt crime in masa.

    • Oare astea sa fie si motivele intrarii in razboi a Ro.in primul razboi mondial sau in 1877 in Razboiul Ruso-turc?!? Hmmm….
      Glorificarea poetica a lui Penes Curcanul e chiar asa un limbaj de lemn, o falsa poleiala, o manipulare?!??

  3. Winston Churchill catre americani in 1936:

    America should have minded her own business and stayed out of the World War. If you hadn’t entered the war the Allies would have made peace with Germany in the Spring of 1917. Had we made peace then there would have been no collapse in Russia followed by Communism, no breakdown in Italy followed by Fascism, and Germany would not have signed the Versailles Treaty, which has enthroned Nazism in Germany. If America had stayed out of the war, all these `isms’ wouldn’t today be sweeping the continent of Europe and breaking down parliamentary government – and if England had made peace early in 1917, it would have saved over one million British, French, American, and other lives.

    – Winston Churchill 1936 interview, the New York Enquirer

    http://www.lewrockwell.com/lrc-blog/world-war-i/

    • Aceste afirmaţii ale lui WC demonstrează, la fel ca şi orice alt mod ipotetic de a vedea lucrurile, un singur lucru, şi anume că acolo unde-i multă minte e şi multă prostie.

  4. O minciuna repetata suficient de des devine realitate!

    Patriotismul infloreste la cote maxime exact in tarile formate prin imigratie (vezi SUA). Cine stie, poate unde nu exista o cultura comuna, un punct de referinta sau valori asimilate de secole acestea vor fi inlocuite prin „valorile” temporare impuse de propaganda – a se vedea respectul aratat soldatilor cazuti „la datorie” in Irak (unde fusesera trimisi sa cucereasca o tara care, dupa cum bine spuneati, nu a detinut vreodata arme de distrugere in masa) si filmele propagandistice care ridica in slavi indobitocirea tinerilor din trupele „de elita” si transformarea lor in simple masini de ucis.
    O simpla examinare a procesului de „selectie” pentru trupele combatante ale USA va arata ca singurii dispusi sa-si riste viata sunt cei fara perspective, eventual posesori ai unui cazier care va fi in mod convenabil „curatat” de participarea la razboiul de prospectare a bogatiilor subsolului afgan (scuzati, vorbea de lupta impotriva terorismului).

    Mi-aduce aminte de Legiunea Straina, doar ca organizata si sustinuta la nivel de stat… Si da, singura lor consolare este inmormantarea cu „onoruri militare” si pensia lasata familiei.

    Desigur insa, unii „se distreaza” prin locatii de trista faima (Abu Ghraid), aratandu-si veleitatile de Rambo in deplina impunitate, dar psihopati au fost, sunt si vor exista atat cat va dainui rasa umana. Ramane la latitudinea noastra sa-i tratam ca atare sau sa-i omagiem ca eroi de razboi, ca doar si-au servit patria.

    P.S. Pentru cei gata sa ma injure (sunt sigur ca nu lipsesc), sunt gata sa va relatez experientele unei rude – medic traumatolog specializat in tehnici reconstructive – in inchisoarea-lagar de la Abu Ghraib. Sper ca ficatul va permite…

    • Mai uşor cu propaganda pe scări, domnu’ IosiP.
      „…in Irak ….. o tara care, dupa cum bine spuneati, nu a detinut vreodata arme de distrugere in masa”. De Halabja aţi auzit?

      • Şi da, suntem dispuși să ne împărtășiți experientele rudei dvs la Abu Ghraib, medicul traumatolog specializat in tehnici reconstructive.

        • Urechi taiate, dinti scosi, unghii smulse, arsuri de tigara, degete strivite, muscaturi de caini, testicole intepate… O lista intreaga de rani care nu puteau fi capatate pe campul de lupta dar care se puteau „explica” (strict din punct de vedere medical, desigur) prin tortura.
          Si asta ca sa nu mai pomenesc de „maruntisuri” precum psihozele induse prin privare de somn sau tulburarile metabolice cauzate de deshidratare.

          De Conventia de la Geneva ati auzit? Ca despre faptul ca acei prizonieri fusesera, in marea lor majoritate, militari care si-au aparat tara in fata unui invadator strain sunt convins ca nu va pasa.

          Cat despre propaganda, mai scutiti-ma: se pare ca pentru unii orice fac cei din Washington este superb – sau cel putin justificabil – de la razboaie declansate din motive economice la interceptari in masa (si trecand, desigur, prin incalcarile drepturilor omului legiferate prin Patriot Act).

            • Adică? Ce-i cu Halabaja? Cred că mai degrabă d-vs. datoraţi un comentariu explicativ, d-le Emil.
              Vă citez:
              „Până atunci, sau în lipsa lui _ _ _ _ Off!”

            • http://en.wikipedia.org/wiki/Iraq_and_weapons_of_mass_destruction

              Si cateva citate:

              „In June, 1999, Ritter responded to an interviewer, saying: „When you ask the question, ‘Does Iraq possess militarily viable biological or chemical weapons?’ the answer is no! It is a resounding NO. Can Iraq produce today chemical weapons on a meaningful scale? No! Can Iraq produce biological weapons on a meaningful scale? No! Ballistic missiles? No! It is ‘no’ across the board. So from a qualitative standpoint, Iraq has been disarmed. Iraq today possesses no meaningful weapons of mass destruction capability.”

              „In late 2002 Saddam Hussein, in a letter to Hans Blix, invited UN weapons inspectors back into the country. Subsequently the Security Council issued resolution 1441 authorizing new inspections in Iraq. The carefully worded UN resolution put the burden on Iraq, not UN inspectors, to prove that they no longer had weapons of mass destruction. The United States claimed that Iraq’s latest weapons declaration left materials and munitions unaccounted for; the Iraqis claimed that all such material had been destroyed, something which had been stated years earlier by Iraq’s highest ranking defector, Hussein Kamel al-Majid.”

              „In January 2003, United Nations weapons inspectors reported that they had found no indication that Iraq possessed nuclear weapons or an active program. Some former UNSCOM inspectors disagree about whether the United States could know for certain whether or not Iraq had renewed production of weapons of mass destruction. Robert Gallucci said, „If Iraq had [uranium or plutonium], a fair assessment would be they could fabricate a nuclear weapon, and there’s no reason for us to assume we’d find out if they had.”

              Iar restul e istorie…

            • “…in Irak ….. o tara care, dupa cum bine spuneati, nu a detinut vreodata arme de distrugere in masa”. Citatul de mai sus vă aparţine, domnul meu. NU facem exerciţii de semantică aici şi nu confundăm „uneori”, cu „vreodată” şi „niciodată” cu citate din english wikipedia. E plină România de specialişti în orice, mai puţin în ce trebuie. Dvs. de exemplu…. Ca să reiau ce am spus mai sus, F_ _ k Off!

            • Din discuţie a reieşit foarte clar faptul că afirmaţia incriminată se referea ÎN SPECIAL la perioada de după războiul irano-irakian. Iar ca un motiv pentru a declanşa cel de-al doilea atac împotriva Irakului, (şi asta era, de fapt, chintesenţa argumentului), armele de exterminare în masă s-au dovedit un mit.
              Nu cred că sunt mulţi români care îi preferă pe ruşi sau pe chinezi americanilor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-i considerăm pe aceştia din urmă îngeraşi.
              Mai bine un citat în limba engleză din wikipedia, decât un citat în aceeaşi limbă din comentariul d-vs., d-le Emil. Vă descalificaţi singur.

            • „Ca să reiau ce am spus mai sus, F_ _ k Off!”

              Nivelul tipic de comentaru al „pro-americanilor inconditionali”.
              Va multumesc, ati demonstrat cu prisosinta ceea ce trebuia demonstrat :)

            • Halabja, pentru cei care nu stiu să caute pe goagăl, este un orășel kurd, anihilat / distrus de regimul lui Saddam, în cadrul campaniei Al Anfal, de pedepsire a kurzilor din anii 80 şi. Folosind armele chimice ale regimului, care, ca să citez din domnul IosiP care la randul lui răstălmăcea cele spuse de autor, „….o tara care, dupa cum bine spuneati, nu a detinut vreodata arme de distrugere in masa”. „Vreodată” ăla nu avea nimic de-a face cu nu ştiu ce contexte post primul război din Golf. Poate avea legătură, în cel mai fericit caz, dogmatismul de stânga……..

            • Halabja, pentru cei care stiu sa caute, a fost atacat inainte ca Irakul sa-si distruga armele chimice, care nu mai existau atunci cand SUA au hotarat invazia. Despre acel „vreodata”, mea culpa!

              In rest, neam de neamul meu nu a fost de stanga, dar nici pupindosisti ai lui Big Brother n-am fost! Ca veni vorba, am avut un unchi care a luptat in munti impotriva comunistilor, tot asteptand sa „vina americanii”… Dar na, ca aia ne cedasera ca la divort: ia tu casa de la tara da’ lasa-mi Merztanu!

              Iar la al dumneavoastra cosmopolit „F_ _ k Off!” raspund cu un neaos ‘ai sictir!

    • @iosiP: sunt convins ca sunteti sincer in ce spuneti si va dau dreptate in mare parte. singura problema pe care o sesizez eu, dupa umila mea parere, e ca nu vedeti/auziti si despre acelasi tip de fapte josnice din Cecenia, Daghestan, Transnistria, Burma, Tibet, regiunea uigurilor, multe locuri din Africa. Din pacate, toate marile puteri isi fac de cap in lumea asta mica, dar ma doare ca numai unii sunt aratati cu degetul, iar tocmai cei din cauza carora suferim noi sunt linsi in dos

      (Draga Adminule, m-am gandit cateva secunde cum sa reformulez, dar totusi trebuie sa spunem lucrurilor pe nume)

      • @val, va rog sa ma credeti ca aud/vad si faptele josnice din alte parti ale lumii (in masura in care ele sunt facute publice, desigur). Motivul pentru care i-am „aratat cu degetul” pe americani este acela ca sunt (aproape) singurii care isi trateaza mercenarii – trimisi sa impuna cu arma in mana interesele politico-economice ale statului – ca pe eroi, de parca ar fi cazut la datorie aparand pamantul sfant al patriei… in timp ce realitatea este cea descrisa in prima parte a comentariului lui r2.

        • mare atentie la pasajul ala cu „acolo unde sunt publice”. virulenta criticilor pare sa fie direct proportionala cu cantitatea informatii disponibile, adica un fel de „availability bias” masiv. tarile unde dezvaluirile si incercarile de dezbatere publica sfarsesc repede in puscarie (sau mai rau) sunt mai putin vizibile si mai putin prezente pe radarele moralistilor, care prefera sa se agate de cazuri gen snowden, pentru ca acolo ai o gramada detalii disponibile publicului de care te poti lega. ce conteaza ca se refugiaza tocmai la rusi. e ca in povestea aia cu nastratin hogea care desi pierduse cheia in casa, o cauta pe afara, pentru ca afara era mai multa lumina.

          • 1. Nu pot vorbi despre ceea ce nu cunosc (ceea ce nu inseamna, desigur, ca ceea ce nu cunosc nu exista). Si evident, cu atat mai putin ca ceea ce cunosc poate fi trecut cu vederea.

            2. O parte importanta a comentariului meu s-a referit nu la faptele in sine ci la ipocrizia cu care acestea sunt manipulate. Daca aveti cunostinta despre discursuri ale lui Putin privind eroismul soldatilor cazuti la datorie aparand Mama Rusie… in Cecenia, va rog sa-mi indicati sursa.

            3. Nu pot sa nu remarc (pentru a nu stiu cata oara) felul in care unii interlocutori isi structureaza argumentele: atunci cand vorbesti de X, ei iti reproseaza ca nu i-ai „vazut” sau „auzit” pe Y sau Z… de parca existenta acestora ar face actiunile lui X mai tolerabile!

            N.B. Nu ma refer doar la subiectul de fata: incercati sa afirmati ca X (dintr-un anumit partid) este corupt – vi se va raspunde ca si Y (din alt partid, desigur) este corupt, si ca „pe ala nu-l vedeti?”.
            Sau incercati sa criticati (sau sa sustineti) problema/actiunea A – vi se va raspunde ca exista si alte probleme (B, C etc.) care sunt mult mai importante, cu intrebarea „de ce nu le criticati/sustineti pe acelea?’ Nu inteleg ce asteapta acesti „interlocutori”, sa transforme comentariile in antologii ale subiectelor discutate?
            Dar nu ma mira, este o manifestare tipica a mentalitatii autohtone: oricine greseste (cu voie sau fara de voie) se justifica prin aceea ca exista si altii care fac la fel, iar daca are fi sa fie pedepsit macar atunci sa fie (cu voia dumneavoastra) ultimul pe lista!

            • va propun urmatoarea rezolvare. termenii de comparatie conteaza, dar asta nu inseamna ca fiecare e liber sa si-i aleaga asa cum ii convine. problemele astea nu pot fi rezolvate la nivel de enunturi simple si principii pe care sa le aplici no matter what, nu de alta dar de la un punct incolo o sa intre in conflict cu alte principii simple si usor de enuntat care suna bine si alea. nu dezvolt ideea, poate alta data.
              discurs de-al lui putin n-am sa va dau, din pacate, la fel cum nu pot nici sa va explic in ce consta activitatea de chirurgie reconstructiva in cazul suspectilor de terorism din rusia, china sau alte puteri. care puteri, dupa cum putem observa, nu mai pot de grija dreptului cetatenilor americani de a nu fi interceptati de serviciile secrete. cand e vorba sa critice america, a dat idealismul in toti. simplul fapt ca in america exista medici traumatologi care le dau asistenta de acest gen la un moment dat si pot vorbi liber despre asta este interesant in sine. in rusia nu stiu daca medicii traumatologi specializati in chirurgie reconstructiva sunt chemati cand e nevoie, sau daca mai au mare lucru de reconstruit.

            • „simplul fapt ca in america exista medici traumatologi care le dau asistenta de acest gen la un moment dat si pot vorbi liber despre asta este interesant in sine”

              Persoana mentionata facea parte dintr-o echipa a „Medecins sans Frontieres”, acceptata (dupa multe tergiversari) in lagarul de la Abu Ghraib, si asta exclusiv ca urmare a unor dezvaluiri pe care sunt convins ca le cunoasteti. Si nu, persoana nu poate „vorbi liber” (adica public) despre ceea a vazut acolo, este una dintre conditiile care fac ca echipele Medicins sans Frontieres sa fie acceptate in zonele de conflict.

              In rest, recunosc ca nu am inteles prima parte a comentariului, poate reformulati?!

  5. Razboiul e o simpla problema de profit si putere. Pentru ca niste descreierati sa-si conserve locurile la putere si alti descreierati care-i platesc pe primii sa faca profituri uriase, au fost si sunt condamnate la razboi populatii intregi considerate carne de tun, sau nici macar atat…pierderi colaterale… dar ce vreti… razboiul e considerat motorul evolutiei umane… In cateva mii de ani, oamenii au progresat imens, tehnologic si stiintific… Spiritual si moral insa, ma tem ca in cel mai fericit caz, au stagnat…

  6. Raspunsurile/Solutiile le puteti gasi intr-un text din 1971:

    Imagine there is no heaven
    It’s easy if you try
    No hell below us
    Above us only sky

    Imagine all the people
    Living for today

    Imagine there’s no countries
    It isn’t hard to do
    Nothing to kill or die for
    And no religion, too

    Imagine all the people
    Living life in peace

    You, you may say I’m a dreamer
    But I’m not the only one
    I hope someday you will join us
    And the world will be as one

    Imagine no possessions
    I wonder if you can
    No need for greed or hunger
    A brotherhood of man

    Imagine all the people
    Sharing all the world

    You, you may say I’m a dreamer
    But I’m not the only one
    I hope someday you will join us
    And the world will live as one

    John Lennon

  7. Viata fara moarte nu se poate. Implicit nici progres, evolutie. Doar leul cel mai puternic are urmasi. Sau iepurele cel mai iute. Extrapoland, specia sau subspecia castigatoare este cea care reuseste sa se reproduca, sa-si pastreze pentru sine un areal in care sa supravietuiasca. Mai ales in dauna celor mai apropiati semeni. Iar, pana la urma, asta e si scopul nostru, al sapiensilor. Suntem animale!
    Nu pot filozofa prea adanc pe tema asta in pauza de pranz, asa ca nu pot afirma decat ca razboiul e necesar, fiind inca singurul instrument de impunere a vointei si de satisfacere a necesitatii, dar nicidecum ca ar fi rau sau bun. Face parte din noi, asa cum suntem. Trei ochi n-ar fi mai buni? Rezulta ca doar doi sunt rai?! Cand exista, razboiul e „rau”, daca ar lipsi probabil sa fie si mai rau.
    Si atunci pare destul de firesc ca „faptele de arme”, si mai ales cele de cucerire, sa fie onorate in mod deosebit. O facem instinctiv, cred, tributari unui cod genetic ce nu-l putem schimba decat cu riscul de a nu mai fi ce suntem. Trebuie mai intai sa vrem asta, dar cred ca majoritatea ar spune nu.

    PS. Poate de asta a fost declarat Ghinghiz-Han omul mileniului II, n-asa?!

    • Interesant rationament, ma intreb insa de ce nu il duceti pana la capat: daca razboiul este acceptabil ca mijloc de a asigura suprematia unui stat fata de altul, de ce nu acceptati violenta (si eventual crima) ca mijloc de a asigura suprematia unei persoane fata de alta?

      In fond, instinctul de conservare si supravietuire a celui mai puternic se manifesta in primul rand la nivel individual, apoi la nivel de familie (consangvin) si este puternic diluat la nivelul unei intregi populatii.

      • „… instinctul de conservare si supravietuire a celui mai puternic” – Fals, a celui mai adaptat. In evolutionism extremele nu au prea multe sanse, iar daca razbesc, nu dureaza.

        „Animalul este sclavul sistemului nervos, dar sclav al acestuia este masi ales omul, care se lasa chinuit de constructii complexe ale inteligentei sale.Animalul este alcatuit imperfect in vederea adaptarii la mediu si a perpetuarii speciei, acestea observandu-se in intocmirea si distributia organelor sale. Inteligenta omului, slujita de organe, este superoara lor.
        Simturile ajuta sau se substituie unul pe altul.”
        Remy Gourmont .

        „Trebuie sa stim ca sunt doua feluri de a lupta:unul bazat pe legi, iar celalalt pe forta; cel dintai este propriu oamenilor, celalalt apartine animalelor, dar, intrucat primul nu este de multe ori suficient, trebuie sa recurgem la al doilea … . Este necesar sa fii si animal si om, caci unul fara celalalt nu poate sa dureze”. Principele tradus de Nina Facon
        Conflictul, este in natura omului, si s-a manifestat din comuna primitiva, pana in prezent. Cand a fost vorba de 2 sau de mai multi, intotdeauna unul a trebuit sa elimine si sa domine.

        PS Cred ca la un moment dat a fost vizibil un comentariu cu indicatii si citate din Carl Philippe Gotlieb von Clausewitz, despre filozofia razboiului. Nu justifica, dar il explica. Ca si obiectiv, ca si ratiune, ca si principii … .
        Tratatul de la Geneva, reglementa modul in care te bateai si tratai prizonierii, in cazul in care totusi diplomatia era ineficienta, ineficace, urmand calea razboiului. De mult, de foartte mult timp nu se mai respecta …

        Cititnd articolul si comentariile, e ca si cand ma intreb de ce mai exista vanatoare si pescuit, daca nu mori hranindu-te doar cu apa radacini si frunze?

  8. as vrea sa incep prin a va povesti o intamplare. in timpul celui de al doilea razboi din golf eram student. undeva in campus exista o sala cu o masa de biliard unde ne mai adunam sa mai schimbam o vorba si sa mai pierdem timpul. tot acolo era un televizor dat in permanenta pe CNN. stand pe acolo am avut ocazia sa urmaresc tot felul de reportaje ciudate despre razboi pe care altfel nu le-as fi vazut altfel, ca nu ma uit la televiziuni de stiri (sau de orice fel). unul din reportaje mi-a ramas in minte. reportera lua in direct un interviu unui ofiter american de tancuri. tocmai avusese loc o batalie in care tancurile americane le facusera praf pe alea irakiene. ofiterul american, aflat in culmea extazului, incerca sa explice aproape poetic, cu lacrimi in ochi, ca si-a trait visul de-o viata, si nu doar al lui, avusese sansa sa traiasca visul oricarui tanchist, acela de a se lupta cu inamicul intr-o glorioasa inclestare si de a invinge etc. nici nu putea sta pe loc de bucurie si emotie.

    omul tocmai casapise niste amarati de soldati dotati cu armament net inferior. si soldatii aia sunt oameni, au si ei familii, parinti, frati, prieteni, si in plus isi aparasera tara de un invadator strain, for all they knew. asa de eroica fusese „inclestarea” ca irakienii nici macar nu apucasera sa vada bine ce se intampla. tanchistul nostru nu dadea semne ca l-ar fi preocupat faptul ca a omorat niste oameni cu care ar fi putut fi prieten in alte conditii. el jubila si se si vedea mare erou de razboi. astfel de momente sunt prea jenante pentru a fi prezentate unui public international, dar asta a fost in direct. ma intreb ce trebuie sa fi fost in mitnea colegilor mei, unii dintre ei musulmani, sa vada un american cam burtos pentru un ofiter si cu mutra de redus mintal, extaziat in lumea lui ingusta de faptul ca a casapit niste amarati. mi s-a intors mie stomacul pe dos, care sunt pro-american.

    cred ca inteleg ce vreti sa spuneti in articol. nu vad nimic in glorificarea razboiului de dragul razboilui, nimic altceva decat prostie. dar nu putem spune ca razboiul in sine nu este necesar, din pacate. explicatia poate fi redusa la „dilema prizonierului”. folosirea fortei trebuie sa existe ca ultim resort, pentru ca, daca nu exista, o va folosi celalalt. iar daca admitem ca razboiul este uneori necesar, atunci ne putem pune si intrebarea urmatoare: atunci cand razboiul devine necesar, cine este mai potrivit pentru rolul de comandant de tanc, unul ca burtosul din exemplul meu, sau unul mai educat si mai sensibil la drama pe care o traieste inamicul? mergand mai departe, ne putem gandi cine este mai potrivit pentru functia de general, cel care e cinstit cu soldatii si care le spune la ce procent de victime se asteapta pentru asaltul de maine, sau cel care pastreaza calculele pentru el si le spune soldatilor sa nu-si faca probleme, sa mearga cu curaj inainte ca adversarul e deja pe fuga? si asa mai departe. ne place sau nu, s-ar putea ca lumea sa aiba nevoie de astfel de oameni insensibili la suferinta altora (pana la psihopati) in anumite roluri, pentru ca un om normal ar fi zdrobit daca ar fi pus in fata unor astfel de alegeri. bine ca nu suntem chemati sa luam noi astfel de decizii, dar sa ne fie clar ca cineva trebuie sa le ia. iar faptul ca nu suntem noi cei chemati nu ne face automat nici mai buni, nici mai morali. tocmai pentru ca cineva a luat decizii greu de luat candva in istorie avem astazi, pe ansamblu, o lume mai buna decat am fi putut avea.

    nu mai lungesc vorba, va recomand, daca nu ati citit deja, o carte (The Better Angels of Our Nature) si un documentar (Fog of War, interviu cu Robert McNamara). cartea trateaza istoria violentei in general, cu sau fara razboaie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Florentin Tuca
Florentin Tuca
Florentin Ţuca este Managing Partner al Ţuca Zbârcea & Asociaţii. Cu o experienţă de 19 ani, el este specializat în drept societar, concesiuni şi PPP, precum şi fuziuni şi achiziţii. De asemenea, el deţine o bogată activitate de reprezentare în proceduri de arbitraj intern şi internaţional, cu deosebire speţe rezultând din încălcarea diverselor tratate bilaterale privind protecţia reciprocă a investiţiilor. În calitate de consultant/expert, el a fost implicat în procese de elaborare a unor proiecte legislative în diverse domenii (privatizări, concesiuni, sectorul bancar etc). În 2011, Florentin Ţuca a făcut parte din echipa de avocaţi selectată de Ministerul de Justiţie în cadrul proiectului finanţat de Banca Mondială privind „Pregătirea punerii în aplicare a Codului Civil, Codului Penal, Codului de Procedură Civilă şi Codului de Procedură Penală”. Florentin Ţuca este Doctor Magna cum laude, în Parteneriat Public-Privat.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro