Acum un an, regimul Ianukovici îşi trăia ultimele zile. Agonia puterii pro-ruse de la Kiev, încovoiată sub presiunea în creştere a Euro Maidanului însângerat, provoca deopotrivă speranţe şi îngrijorări. Un tsunami se apropia de Ucraina, dincolo de entuziasmul şi dorinţa eroică a tinerilor pro-europeni din centrul capitalei de a-l vedea pe încruntatul lider rusofil al ţării plecat cât mai repede de la putere.
Pe 23 februarie 2014, în ultima zi a Olimpiadei de la Soci (Crimeea nu fusese încă anexată şi, fireşte, nici războiul din Estul Ucrainei nu începuse), atrăgeam atenţia, în articolul „Un elicopter pentru Ianukovici! Criza Ucrainei şi preliminariile războiului la periferia Europei”, că, imediat după ce îşi va fi încheiat obligaţiile protocolare de gazdă faţă de oaspeţii prezenţi la Jocurile Olimpice, Putin „îşi va sufleca mânecile” şi se va răzbuna pe Ucraina, pentru ceea ce începuse deja să numească, ameninţător, „lovitura de stat fascistă de la Kiev, susţinută de serviciile secrete occidentale”.
Spuneam atunci: „Crede cineva că Rusia este dispusă să accepte că va rămâne fără Sevastopol, portul de la Marea Neagră unde flota rusă tocmai şi-a reînnoit acordul de staţionare până în 2042, fără Crimeea, fără Harkov sau Donetsk, fără capacităţile industriale comasate din estul Ucrainei, atât de utile economiei ruse? Că va accepta să vadă, peste câţiva ani, instalaţii NATO montate la Yalta, acolo unde Stalin împărţea cândva lumea de la egal la egal cu anglo-americanii, în cea mai teribilă înfrângere geostrategică pe care ar suferi-o Imperiul Rus? […] Plecarea lui Viktor Ianukovici de la putere, presupunând că ar fi rapidă şi fără alte convulsii ale sistemului (preşedintele pare, într-adevăr, părăsit de instituţiile de forţă ale statului, pe modelul Ceauşescu, dar s-ar putea să se mai zbată câteva zile, la încurajarea Moscovei) nu va rezolva nici pe departe multiplele crize ale societăţii ucrainene: de reprezentare politică, de sustenabilitate economică, de identitate etno-culturală, de opţiune strategică. Dimpotrivă, deşi ştiu că poate părea surprinzător ceea ce spun, eu cred că le va accentua! În fond, Ucraina nu are o istorie de stat naţional (decât foarte recentă), nu are experienţa unui proiect naţional suveran, nu are maturitatea unui stat modern, a unei democraţii funcţionale (nu a avut-o niciodată) şi toate problemele dormante pe vremea controlului sovietic sau, mai nou, a celui autocratic, vor izbucni cât de curând într-o Ucraină liberă şi anarhică”.
Din păcate, predicţiile din februarie anul trecut s-au adeverit. Crimeea a fost anexată de Vladimir Putin cu ceremonie oficială şi „Tratat” (ratificat de Duma de Stat a Rusiei) în mai puţin de trei săptămâni, în total dispreţ faţă de dreptul internaţional, fără să se fi tras un singur glonţ. Occidentul şi Rusia se confruntă astăzi în al doilea Război Rece, a cărui perspectivă o evocam limpede (vezi articolul din 1 martie 2014), în pofida vocilor formaliste ale establishmentului, care încercau să minimalizeze gravitatea tensiunilor.
Regiunea Donbas îşi duce traiul chinuit sub un asediu interminabil. Ucraina este în plin război cu Rusia, de aproape un an, aşa cum observă acum şi alţi comentatori occidentali. Nu e vorba acolo de niciun război civil, să fim înţeleşi, este literalmente agresiunea militară a Rusiei asupra Ucrainei, cu armament greu şi ofiţeri instruiţi, menită să decupeze flancul sud-estic al Ucrainei şi să asigure o legătură terestră Crimeei cu Rusia. Tot aşa cum anexarea Crimeei nu au înfăptuit-o localnicii din peninsulă, prin pseudo-referendumul lor, ci în mod evident celebrii „omuleţi verzi” fără însemne pe uniforme, din trupele speciale ale Federaţiei Ruse, infiltrate printr-o graniţă atât de vulnerabilă.
Democraţia ucraineană, la rândul ei, deşi a trecut relativ bine testul alegerilor prezidenţiale şi parlamentare anticipate (ce-i drept, cu câteva atentate în stil mafiot în timpul campaniei, în fond o marcă a spaţiului ex-sovietic), se confruntă cu mai toate problemele unui stat aflat abia la începutul reformelor: corupţie endemică, administraţie rigidă, netransparentă şi ineficientă, o economie aproape colapsată, dezacorduri societale grave, scăderea nivelului de viaţă al populaţiei, lipsa finanţării şi investiţiilor străine, teama de minorităţi naţionale, şi, ce e cel mai grav, lipsa unei perspective realiste privind integrarea europeană şi euro-atlantică.
În paranteză fie spus, lucrurile nu sunt deocamdată clare nici în privinţa avionului malaezian doborât, în iulie, în Estul Ucrainei, când 300 de civili au fost ucişi. După ce rezultatele preliminare ale anchetei derulate de procurorii olandezi au indicat că „fuselajul a fost străpuns de un număr mare de obiecte, având energie foarte mare” (bombă cu fragmentaţie sau proiectile trase din aer, din apropiere?), o tăcere poate prea lungă s-a lăsat peste acest teribil atentat. Sper cu toată buna credinţă să nu avem peste câţiva ani, dincolo de ipoteza iniţială cu racheta rusească sol-aer BUK trasă de separatişti, o enormă surpriză.
Răzoiul Estului este însă, dincolo de starea democraţiei ucrainene, provocarea cea mai dureroasă şi mai tragică pentru poporul vecin. Armistiţiile negociate anul trecut au eşuat, rând pe rând. Încrederea reciprocă este nulă. Luptele au reizbucnit recent în regiunea Donbas, cu o şi mai mare violenţă. Peste 4000 de oameni au murit, conform datelor oficiale, în conflictul militar din zona Doneţk şi în oraşele din apropiere. Deşi economia Rusiei a fost lovită dur în ultimele luni, de sancţiunile impuse şi de scăderea preţului petrolului, efectul în Ucraina a fost invers, separatiştii pro-ruşi au reluat practic ofensiva cu o forţă sporită, în urma recepţionării convoaielor „umanitare” din Rusia, la sfârşitul anului.
Nu e greu să observăm că separatiştii ruşi par mai grăbiţi ca oricând să-şi consolideze poziţiile pe teren. În opinia mea, semnalul transmis de Moscova este să ocupe repede tot ce mai pot ocupa, să lărgească pe cât posibil zona controlată, pentru că Rusia nu mai poate să-i susţină mult timp, sancţiunile au devenit extrem de costisitoare iar Putin va încerca în curând îngheţarea conflictului şi normalizarea relaţiilor cu Vestul. Continui să nu cred, aşa cum nu am crezut nici anul trecut, în ipoteza unei invazii generale a Ucrainei de către Rusia, ci mai degrabă în dorinţa lui Putin de a-şi maximiza şi consolida controlul asupra teritoriului cucerit în estul Ucrainei, apoi de a găsi un moment favorabil pentru o îngheţare a conflictului, care nu ar însemna decât conservarea poziţiilor câştigate.
Din această perspectivă, a apropierii momentului-cheie al unei relative şi parţiale „soluţionări” a conflictului, cel puţin în sensul încetării permanente a focului (dorită de toate părţile, dar în condiţii diferite) dacă nu a diferendului în sine şi a tensiunilor între cele două state asupra teritoriilor în cauză (tensiuni care vor mai dura o generaţie sau două), cred că perioada următoare va fi crucială în adoptarea unor decizii esenţiale în Războiul Estului, răspunzând următoarelor întrebări:
- Vor decide sau nu Statele Unite, în pofida reticenţei partenerilor europeni (în special a Germaniei), să livreze Ucrainei „ajutor letal” (armament defensiv), pentru a putea să-şi apere mai eficient teritoriul? Dacă răspunsul este da şi armele americane ajung în zonă, Ucraina va încerca să-şi recupereze pierderile teritoriale iar luptele vor continua. Dacă răspunsul este nu, Ucraina nu poate învinge forţa militară a Rusiei din regiunea ocupată, oricâte eforturi ar face;
- Vor accepta până la urmă Kievul şi Uniunea Europeană pierderea definitivă de către Ucraina a regiunii Donbas, aşa cum s-au resemnat şi cu Crimeea? Pentru Kiev, răspunsul politic şi moral este practic imposibil. Pentru Bruxelles şi capitalele europene, orice soluţie care aduce pacea în zonă şi restabileşte cât de cât relaţiile cu Rusia este mai bună decât războiul şi degradarea climatului de securitate în ţările care au semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană;
- Cum vede Berlinul soluţionarea conflictului, dacă nu susţine nici livrarea de armament Ucrainei, nici amplificarea sancţiunilor împotriva Moscovei, iar măsurile economice de până acum, deşi au rănit oarecum economia Rusiei, nu au potolit „bestia”? Va putea propune în acest an Angela Merkel, în calitate de principal lider european, un Plan de Pace credibil, care să satisfacă toate părţile interesate?;
- Va recunoaşte oficial Moscova (sau alt stat pro-rus, în afară de nerecunoscuta „Republică a Osetiei de Sud”) „Republicile Populare Doneţk şi Lugansk”? Dacă răspunsul va fi da, înseamnă că liderul de la Kremlin este dispus să joace până la capăt cartea sfidării Occidentului, arătând că nu se teme nici de Statele Unite, nici de Uniunea Europeană (că de ONU şi de dreptul internaţional nu se mai teme demult). Dacă răspunsul este nu, mai există şansa unor negocieri care să ducă cel mult la îngheţarea conflictului şi la autonomia consacrată a separatiştilor, ceea ce echivalează în fond tot cu pierderea controlului economic şi administrativ al Kievului asupra regiunii;
- Va mai dori Putin să destabilizeze şi Republica Moldova, după toate costurile pe care le are în urma crizei ucrainene? Aş spune mai degrabă că nu, cel puţin deocamdată, în condiţiile în care oricum Chişinăul pare să îşi tempereze singur elanul pro-occidental şi dă semne că face loc comuniştilor în noua majoritate (situaţia va deveni evidentă după respingerea previzibilă a guvernului Leancă, desemnat doar pentru a arăta că PLDM-PDM nu fac coaliţie parlamentară cu PCRM, după care va trece prin Parlament fără probleme noua nominalizare, agreată şi de Voronin – în fond, un truc banal);
- Cum şi când va dori Putin să pună capăt efectiv Războiului Estului? Va fi oare o negociere pe mai multe paliere cu Occidentul (căci părerea Kievului nu pare să îl intereseze prea mult) sau o „capitulare necondiţionată”, ultima variantă fiind greu de crezut în condiţiile în care Rusia păstrează superioritatea militară pe teren iar înăsprirea sancţiunilor, dincolo de o anumită limită, nu convine nici Germaniei?
Aceste întrebări şi deciziile punctuale prin care li se va răspunde (cred, cât de curând, până la sfârşitul acestui an), la Washington, Berlin, Bruxelles, Moscova şi Kiev vor defini, într-un fel sau altul, finalul Războiului Estului. Dar nu ne este indiferent cum şi în ce condiţii se va încheia acest război, respectiv dacă Pacea care va urma va relegitima sau nu Rusia ca mare putere globală (visul de ofiţer KGB frustrat al lui Putin, care a văzut URSS prăbuşindu-se), o putere care ar discuta de la egal la egal cu Statele Unite despre aranjamentele de securitate ale lumii, într-o „balanţă a puterii” pe care liderii ruşi o evocă, cu nostalgie dar şi cu insistenţă, ori de câte ori au ocazia.
încovoiată sub presiunea în creştere a Euro Maidanului însângerat, provoca deopotrivă
speranţe şi îngrijorări. Un tsunami se apropia de Ucraina, dincolo de entuziasmul şi dorinţa
eroică a tinerilor pro-europeni din centrul capitalei de a-l vedea pe încruntatul lider rusofil al
ţării plecat cât mai repede de la putere.
Pe 23 februarie 2014, în ultima zi a Olimpiadei de la Soci (Crimeea nu fusese încă
anexată şi, fireşte, nici războiul din Estul Ucrainei nu începuse), atrăgeam atenţia, în articolul
„Un elicopter pentru Ianukovici! Criza Ucrainei şi preliminariile războiului la periferia Europei”1,
că, imediat după ce îşi va fi încheiat obligaţiile protocolare de gazdă faţă de oaspeţii prezenţi la
Jocurile Olimpice, Putin „îşi va sufleca mânecile” şi se va răzbuna pe Ucraina, pentru ceea ce
începuse deja să numească, ameninţător, „lovitura de stat fascistă de la Kiev, susţinută de
serviciile secrete occidentale”.
Spuneam atunci: „Crede cineva că Rusia este dispusă să accepte că va rămâne fără
Sevastopol, portul de la Marea Neagră unde flota rusă tocmai şi-a reînnoit acordul de staţionare
până în 2042, fără Crimeea, fără Harkov sau Donetsk, fără capacităţile industriale comasate din
estul Ucrainei, atât de utile economiei ruse? Că va accepta să vadă, peste câţiva ani, instalaţii
NATO montate la Yalta, acolo unde Stalin împărţea cândva lumea de la egal la egal cu anglo-
americanii, în cea mai teribilă înfrângere geostrategică pe care ar suferi-o Imperiul Rus? […]
Plecarea lui Viktor Ianukovici de la putere, presupunând că ar fi rapidă şi fără alte convulsii ale
sistemului (preşedintele pare, într-adevăr, părăsit de instituţiile de forţă ale statului, pe modelul
Ceauşescu, dar s-ar putea să se mai zbată câteva zile, la încurajarea Moscovei) nu va rezolva nici
pe departe multiplele crize ale societăţii ucrainene: de reprezentare politică, de sustenabilitate
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
De mirare totusi ca astazi, in secolul XXI, Putin si Rusia nu reusesc sa inteleaga faptul ca dominatia si apararea statutului Rusiei nu se mai pot sustine prin forta armelor. Aerele de mare putere ii mai pot insufleti doar pe rusii nostalgici si inapoiati. Care nu sunt putini dar lumea evolueaza, nu ?
De mirare totusi ca Putin, traitor ani de zile in Germania si cunoscand realitatile n-a ales alta cale de dezvoltare pentru rusi. Practic Rusia nu este amenintata pe plan militar si dorintele de secesiune sau mai mare autonomie a Republicilor Autonome din Federatie nu pot fi asimilate cu o agresiune. In loc sa cheltuiasca sume uriase cu inarmarea,Rusia putea cheltui mai cu folos banii obtinuti din hidrocarburi. Educatie, infrastructura, dezvoltare. Nu numai la Moscova !
Se pare ca pana si Emiratele din Golf vad lucrurile altfel si par mai pregatite pentru epoca „post-petrol”.
Nu prea apare ipoteza in care Ukraina, nefiind un stat democratic, fara sa aiba institutiile statului functionale, disperata de vorbe fara continut ale partenerilor europeni si indelungata dezbatere din congresul sua privind livrarea armamentului letal, declara starea de razboi in regiunea donbas, porneste ofensiva militara cu ce mai are ea in teritoriile ocupate, si implicit, dupa ce se trezeste cu trupele ruse care vor intra deschis in ukraina, se va declara razboi rusiei. Aceasta ar fi cea mai stupida miscare a kievului, dar va arunca tot sud-estul europei in aer. Din pacate, la ce se intampla acum acolo, ukrainenii nu mai au ce pierde, la fel ca si putin.
Mai devreme sau mai târziu Rusiei va trebui sa i se ofere acest statut de mare putere globala dar cu condiția acceptării de către Rusia a valorilor occidentale. Rusii deocamdată sunt niste salbatici plini de vodca. Occidentul a ratat momentul favorabil, al anilor 90, de a forța implementarea acestor valori în Rusia. Încercările făcute au fost in general limitate si uneori lipsite de fair-play din partea Occidentului.
In privinta Ucrainei cred ca trebuia negociata din timp neutralitatea sa. Rusia nu va accepta niciodata NATO in Ucraina si este dispusa la un război pe fata in Ucraina dacă ar exista posibilitatea sa se întâmple acest lucru.
Cu Putin la butoane sunt sanse mari sa se intre intr-un nou razboi rece. Chiar in cazul ajungerii la un conflict inghetat, nu va fi liniste. Rusia va continua cursa inarmarilor si isi va sicana vecinii. Cursa inarmarii Rusiei va fi bineinteles finantata de Occident prin achizitii de gaze naturale si petrol.
In cazul Crimeii o iesire rezonabila cred ca ar fi acceptarea de către Ucraina a situației si primirea de despagubiri (sau compensatii,sau … etc) din partea Rusiei in schimbul acestui teritoriu.
In privinta estului Ucrainei este mai complicat. Rusii au acolo si interese economice nu numai militare…
Occidentul si Statele Unite ( in special ) au ratat, dupa 1945, absolut toate ocaziile favorabile de a-si mentine suprematia : Razboiul din Korea, Razboiul Suezului, , Vietnamul, Rasturnarea Sahului si ce mai mare ratare, Lumea de dupa 1989.., care le-a fost oferita pe tava ,
Cirpelile pe ici, pe colo, nu fac de cit sa mai dea un respire in cursa inexorabila spre dezastrul final.
Va di oare un final pasnic, o decadere cit de cit liniara , marcata numai de zvicniri marcata numai de razboaie locale, sau va fi un final gen Gotterdammerung , un conflict nuclear global ?
Numai Dumnezeu stie !
Sau, s-ar putea ca un analist de talia Dlui Naumescu sa nu se insele in aprecieri !
Să nu fim răi şi nici apocaliptici. Cea mai mare victorie a Occidentului şi a SUA (în special) este căderea comunismului în Europa de Est. SUA şi Occidentul au făcut şi ele multe rele dar să nu uităm că totuşi … ne dorim să trăim la nivel occidental. Diferenţa între soft power (SUA) şi hard power (Rusia) nu este numai de formă dar şi de fond. Amândouă sunt forme de dominare a lumii dar … una ne place şi alta nu.
Daca rusii nu vor fi pusi la punct indiferent daca economic si/sau militar de catre Occident, recidiva Rusiei va putea fi oricand si nici o tara vecina nu va mai trai in siguranta. Miscarile lui Putin si psihologia din spatele acestor hotarari seamana ca doua picaturi de apa cu ceea ce a facut Hitler in anii 30. Anexarea Austriei, apoi regiunea sudetilor, apoi toata Cehoslovacia, apoi atacarea Poloniei si restul se cunoaste. Daca vesticii slabesc stransoarea, va fi vai si jale. Ucrainenii trebuie inarmati masiv ca sa-i poata rupe dintii mujicului. Macar aia sunt determinati si har Domnului si-au dat in sfarsit seama cine le e dusmanul de moarte. In nici un caz Romania.
Din articol observ ca ati fost si, dupa toate probabilitatile, veti ramane prescient.
Legat de „dorinţa eroică a tinerilor pro-europeni din centrul capitalei de a-l vedea pe încruntatul lider rusofil al ţării plecat cât mai repede de la putere”:
– dupa 1989, eu am fost indoctrinat cu ideea ca de la putere se pleaca numai asa cum ai ajuns, adica, prin mijloace constitutionale, eventual, prin alegeri democratice, cum au fost cele 2010, de pilda, care nu fusesera contestate nici macar de ambasadorul cel mai solid de la Kiev, pe numele lui, John Tefft…
– pana 1989, invatasem ca de la putere se pleaca in stil Mossadegh 1953, sau Allende 1973, sau – de ce nu? – Dubcek 1968.
Cum o fi oare mai bine?
Imi permit sa sugerez, la modul cel mai modest, o cale binecunoscuta in Istorie, si anume: deschiderea mai multor fronturi, pentru a slàbi si a dispersa Mama Rusia in cat mai multe conflicte posibile!! Ce asteptam, noi in Europa plus America, sa alimentam opozitia din Bielorusia, pentru a aprinde si acolo un mic foculetz?! Sunt si alte exemple, tàrile din zona Caspicà, etc… Rusia nu poate lupta peste tot… Deci a o hàrtzui ar insemna a o slei nitzelush… Aviz diplomatilor…
Rusia nu mai joacă șah.
Ceea ce vedem pe harta Europei acestui început de Secol este o poziție din mult mai dificilul joc chinezesc GO.
Problema nu este dificultatea jocului ci una dintre regulile lui: dacă unul dintre oponenți este mai puternic el va avea dreptul să intre în joc doar dacă va acorda celui mai slab câteva mutări în avans dar numai în poziții stabilite cu precizie de cutuma jocului.
În jocul geopolitic de GO European pozițiile de handicap au fost deja ocupate de către cel ”mai slab” fără permisiunea oponentului său și acum amenință că, în funcție de evoluția mutărilor, își va permite să mai ocupe și alte poziții.
Poate tot atat de bine spus ar fi „Razboiul Vestului”, dus in Est, fireste. De acord, criza ucraineana se apropie de punctul critic, de la care se va putea spune care ii va fi soarta. Parerea mea este ca deja sunt doua Ucraine, cea din Est, in care „pro-rusii” sunt de fapt rusi, si cea din Vest, in care „pro-ucrainenii” sunt de fapt polonezi, romani, unguri… Noi, occidentalii, vrem, fireste, sa punem mana pe Est, dar nu va fi nicio sansa, acolo sunt banii si bazele Moscovei sovietice, intrebarile daca vor renunta sau nu sunt pur retorice. Mai mult, judecand dupa iminenta unei ofensive generale a rusilor, si chiar ar trebui luati in serios, se pricep cel mai bine la chestii de-astea, nu se stie daca vom putea pastra si Vestul. Ar fi o garantie NATO, care ar implica Polonia, Romania, Ungaria, dar mai vorbim…
Logica razboiului e totusi diferita de logica pacii.
In conditiile in care accesul la instalatiile militare din Crimeea a fost garantat pana in 2042, Rusia nu ar fi avut nevoia sa riste declansarea unui razboi cu Ucraina.
Motivul principal a agresiunii e optiunea Kievului de a lua un drum pro-european care – in viziunea Moscovei – exclude apartenenta Ucrainei la Uniunea Euroasiatica. Asta arata ca Moscova vede aceasta uniune ca fiind antagonistica UE si ca formarea noii uniuni nu exclude folosirea fortei. Moscova nu va incheia acest conflict pana cand o Ucraina slabita va cere integrarea in Uniunea Euroasiatica – altfel agresiunea nu are un obiectiv.
Foarte ingrijorator e logica folosirii razboiului in crearea unei noi „uniuni” care de fapt indica formarea unui imperiu. Aici nimeni nu e in siguranta – inclusiv Romania. Armata rusa e inferioara NATO ca numar si dotare. Pentru a-si atinge obiectivele la vest, Rusia ar putea recurge la un razboi nuclear limitat – exemplul capitularii Japoniei arata ca un asemenea razboi poate fi foarte efectiv.
vezi cum nu stii istorie….japonia nu a capitulat din cauza bombelor nucleare…hai pune mana si cauta si vei afla dc a capitulat…..iar ca tine sunt multi care vb tot felul de ineptii fara a cunoaste lucrurile in profunzime
„Pentru a-si atinge obiectivele la vest, Rusia ar putea recurge la un razboi nuclear limitat – exemplul capitularii Japoniei arata ca un asemenea razboi poate fi foarte efectiv.”
Nu stiu ce anume va conduce la aceasta concluzie. Cazul Japoniei este foarte particular: nu exista riscul unei riposte nucleare, Japonia un teritoriu insular nu punea in pericol extinderea influentei radioactive asupra unor tari avand frontiera comuna cum ar fi in cazul unui atac nuclear al Rusiei asupra unei tari Europene. Pe de-asupra, azi sunt multe tari posesoare de arme nucleare fara a considera Statele Unite, numai in Europa mai exista cel putin doua tari foarte puternice capabile de riposte consierabile – Anglia si Franta.
Pe de-alta parte, razboiul modern nu se mai decide pe uscat, in aer sau apa, se decide in spatiul extraterestru, respectiv de capacitatea flotei de sateliti, arme spatiale si atacul cibernetic asupra satelitilor adversarului. La ora actuala Statele Unite sunt decisiv lidere in toate privintele asa ca, odata cu distrugerea satelitilor rusesti, armata rusa va fi in pozitia de ratza, tintita fara posibilitate de riposta.
Parerea mea este ca Putin merge, cum a mers si URSS, la cacealma si conteaza pe opinia publica a democratiilor vestice nedoritoare de conflicte militare directe. In situatia in care, totusi, Putin se „entuziasmeaza” excesiv si intinde coarda rabdarii acestor popoare prea tare va fi pus la locul ce i se cuvine.
Foarte important de luat in calcul este reputatia de care se „bucura” acum Rusia. Nu cred ca in acest secol va mai urca macar pe aproape la nivelul de simpatie la care a urcat pe timpul lui Gorbaciov. Toti vor privi Rusia cu suspiciune si nimeni nu va incuraja o miscare de apropiere economica iar cum Rusia s-a dovedit din-totdeauna un prost administrator chiar cu propria tara, iar fata de tarile ocupate, un asupritor lacom si nemilos, nu este greu de ghicit cum vor reactiona in timp celelalte componente ale Uniunii Euro-Asiatice, cum va actiona China care are pretentii teritoriale directe fata de Rusia.
Prima intrebare aici e cum un razboi nuclear limitat poate duce la infrangerea atacatorului care conteaza, la urma urmei, pe suprimarea dorintei adversarului de a continua lupta. Aici eu cred ca asimetria marimi fortelor armate e importanta. Daca Rusia ar putea prefera sa foloseasca arsenalul ei nuclear in lovituri strategice impotriva populatiei civile – ca la rusi pamantul conteaza, oamenii sunt dispensabili – atunci o posibila riposta ar fi folosirea arsenalului nuclear in lovituri tactice si anihilarea capacitatii armatei ruse de a conduce razboiul. Totul suna ingrozitor, dar logica razboiului e diferita de logica pacii din pacate.
Continund pe tema asta, devine clar ca Romania este in centrul unui asemenea concept, iar o multime de actiuni devine corelate in acest fel.
E interesant ca Rusia a abandonat un parteneriat cu NATO care ar fi putut fi de ajutor la est, acolo unde Rusia e vulnerabila in fata Chinei. Asta arata ca planurile Rusiei nu se opresc la Ucraina, care a servit ca o zona tampon in ambele directii.
A doua corelare e in politica lui Victor Orban. In cazul unui conflict armat Rusia-NATO, Ungaria – care cheltuieste 0.8% PIB pentru nevoile militare – se va declara tara neutra. Ca urmare, NATO va fi impartita intr-un flanc vestic si unul estic cu Romania, Bulgaria, Grecia si Turcia la un loc. TInand cont de atitudinile filo-ruse din Bulgaria si Grecia, Romania ramane izolata in fata Rusiei cu un singur sustinator posibil: Turcia.
Turcia devine importanta in caderea flancului estic al NATO si vizita lui Putin acolo – fara a avea o importanta economica – dovedeste intentia Kremlinului de a manipula Turcia. Daca nu se opune expansiunii Rusiei, cu un flanc NATO dezactivat, Turcia poate deveni o putere regionala care sa domine Grecia si din nou in Orientul Mijlociu. Asta explica de ce pretul petrolului a scazut atat de mult cu acceptul tarilor arabe. O Rusie in expansiune spre vest, fara NATO pe flancul estic, face posibila o Turcie in expansiune spre sud.
In ceea ce priveste Ungaria, o Romanie neutralizata ii va permite in a lua Ardealul ca multumire din partea rusilor.
De asemenea, ultimele pozitii ale clasei politice din RM arata abandonarea drumului pro-european ca urmare a asteptatei extinderii Rusiei spre vest.
Romania trebuie sa coopereze militar cat mai mult posibil cu Ucraina pentru a intarzia sosirea trupelor rusesti la granita cu Romania in speranta ca o criza economica va da peste cap planurile militare ale Rusiei – asa cum sa intamplat cu Imperiul Tarist si Uniunea Sovietica.
Putin face tot ce îşi doreşte fiind suveran deoarece… Nimeni nu îl opreşte !?
doar cu titlu de observatie, Rusia a rejucat dupa 1991 o partida a lui Lenin:pacea de la Brest-Litovsk, cu cedari teritoriale pentru a castiga timp, urmata de refacerea militara, eliminarea opozitiei interne, si ofensiva spre vest. Suna familiar? Atunci rusii au fost opriti tocmai langa Varsovia, printr-o victorie militara a polonezilor, echipati de francezi si instruiti de o misiune militara franceza condusa de generalul Weygand, care se remarcase in primul razboi mondial. Solutia americana de a furniza armament este corecta, dar poate insuficienta. Ucrainienii mai trebuie si instruiti sa foloseasca acele arme, si nu cred ca rusii le vor da acel timp. Dar ce credeti de o tactica in oglinda fata de cea ruseasca? Ucraina accepta un armistitiu, care sa inghete conflictul; isi reface armata, la standarde inalte; dupa3-4 ani, eventual cand Rusia isi va concentra atentia in alta directie, armata ucrainiana ataca cu toata forta si viteza. Croatia asta a facut, cu succes
„Rusia a rejucat dupa 1991 o partida a lui Lenin:pacea de la Brest-Litovsk, cu cedari teritoriale pentru a castiga timp, urmata de refacerea militara, eliminarea opozitiei interne, si ofensiva spre vest” Asta este politica Rusiei din-totdeauna, dominata de psihologia unui popor migrator, capabil sa ocupe alte popoare, tari dar incapabila sa dezvolte o civilizatie sustenabila, pentru beneficiul propriului popor.
Ucraina nu are prea mult spatiu de joc, aici concluziile domnului profesor Naumescu mi se par juste. Rusia se grabeste din rasputeri sa ocupe o pozitie cat mai favorabila, in special crearea puntii terestre de legatura cu Crimeea. Dar, chiar daca isi atinge acest tel, la care sa presupunem teoretic ca Occidentul ar agrea de dragul evitarii de dureri de cap si obligatii costisitoare, Rusia nu se va multumi cu atat, va incerca iar, asa cum spuneati, dupa refacerea fortelor proprii si adormirea vigilentei Occidentului, sa avanseze teritorial si pe alte directii, inclusiv in tarile Baltice.
Din acest motiv, mi se pare cruciala capacitatea si tenacitatea poporului Ucrainean de a suporta aceasta lupta pe termen lung, de minim 2-3 ani. Tocmai un succes temporar al Rusiei de a ocupa Crimea si estul Ucrainei va putea ajuta Ucraina sa capete statutul de membru NATO si atunci Rusia va pierde rapid si definitiv.
– Din text : „fuselajul a fost străpuns de un număr mare de obiecte, având energie foarte mare” (bombă cu fragmentaţie sau proiectile trase din aer, din apropiere?)”
Un avion de vinatoare MIG 29 are in dotare cel mult 150 (100 la variantele mai moderne) proiectile pentru tunul calibru 30 mm. din dotare .
Imposibil de crezut ca un pilot epuizeaza intreaga munitie pentru a ciurui un avion civil + puterea acestor proiectile (reamintim , calibru 30 milimetri) ar trece prin avion ca prin branza dar si ar crea niste gauri de diametre ridicate .
E mai evident ca :
O racheta antiaeriana (oricare) dispune de focoase de proximitate . Care fac sa detoneze explozibilul rachetei la distanta optima fata de tinta pentru a provoca maxima distrugere . Care explozibil , pentru a crea efecte devastante , proiecteaza inainte ( sub forma geometrica a unui con ) sute sau mii de bile cu diametru mic . De otel sau tungstren ( pentru a perfora si eventualele blindaje a avioanelor/elicopterelor militare ).
Aceasta sumedenie de bile au avut si au mereu un efect catastrofal asupra aparatelor de zbor civile si care prin definitie nu sint blindate ( nu e misiunea lor sa zboare in zone cu ostilitati militare in curs)
„amprenta” acestor rachete sint exact sutele /miile de gauri (relativ mici ca diametru ) create in fuselajele avioanelor lovite .
– Adevarul ca Ucraina are o armata (pe hartie numeroasa ca personal/tehnica de lupta) foarte slab pregatita si catastrofal lasata in paragina in ultimii 25 de ani . :(
Ati omis un aspect:populatia Rusiei.S-au invatat sa calatoreasca, sa-si petreaca vacante in strainatate, sa respire aerul democratiei, sa doreasca un nivel de viata din ce in ce mai aproape de cel occidental.Acum, exulta de mandrie nationala si-l glorifica pe criminalul de la Kremlin.Dar daca:
1. Sprijinul militar eficient dat Armatei ucrainiene, in armament, echipament si instructori va deveni eficient;
2. Sanctiunile economice vor fi generalizate, dublate de izolare politica a Rusiei;
Atunci, il vor arunca pe Putin ca pe o masea stricata si vor renunta inclusiv la Crimeea, pentru a se racorda lumii civilizate.Lucrurile merg spre bine:Putin face aceeasi greseala care a dus la disparitia monstrului politic pe care incerca sa-l reinvie:inarmarea in competitie cu Occidentul.Ii doresc succes, sa nu se opreasca!
Polonia începe să aibă chef să menajeze Rusia:
http://www.euronews.com/2015/02/04/poland-cool-on-ukraine-military-aid/
The EU should hold back from sending military lethal aid to Ukraine, Polish Europe Minister Rafal Trzaskowski told euronews on Wednesday, amid calls in the US to send defensive weapons to Kyiv.
“We are not we taking any military solution into account because military solutions are completely off the table because we do not want to destabilise the situation any further,” Trzaskowski said in an interview
Cum ar trebui interpretat asta?