Mărturii din timpul şedinţei plenare a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964) (I)
Redeşteptarea sentimentului naţional al poporului român după anul 1958 a fost realizată cu paşi mici, astfel încât autorităţile comuniste de la Bucureşti să nu fie învinuite că adoptă o atitudine antisovietică. Fiind conştient de faptul că o dispută deschisă cu Nikita Hruşciov nu l-ar fi avantajat deloc, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a protestat oficial faţă de atitudinea pe care au avut-o sovieticii în cursul crizei rachetelor din Cuba. Însă doi ani mai târziu, în aprilie 1964, liderul politic român a utilizat Declaraţia Plenarei lărgite a Comitetului Central al P.M.R. pentru a se proteja de posibilele ingerinţe sovietice în România. În cursul reuniunii respective, Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat astfel: „Ca să vedeţi ce mentalitate. Trebuie să fie generali care să-i poată conduce acolo. Uite, Forţele Armate ale R.P.R. sunt sub ordinea guvernului R.P.R., care au un ministru membru al Biroului Politic. Este adevărat că facem parte din [Organizaţia] Tratatul[ui] de la Varşovia, ne unim forţele împotriva imperialismului, dar aşa ceva nu se poate. Aceasta ar vrea să se schimbe, să-i transforme pe toţi în subalterni. Cum spunea Hruşciov odată: ei, ce este [mareşalul Andrei A.] Greciko, este comandantul suprem al forţelor aliate, însă eu sunt mai mare în timp de război, în timp de război eu sunt generalissim. Noi nu putem să fim de acord cu aşa ceva. Comandantul suprem al forţelor noastre armate este partidul nostru, Comitetul nostru Central. Aceasta este forţa de care trebuie să ţinem seama. (Pag. 65, aliniatul ultim). [Mareşalul Andrei A.] Greciko este foarte bun, însă sunt foarte proaste tendinţele care se manifestă în problemele de relaţii conform cărora acestuia să-i revină astfel de atribuţiuni încât să poată comanda forţele armate ale Republicii Populare Române. Ordin nu poate să dea decât guvernul, autorităţile locale, în baza unei înţelegeri”.
La câteva zile după încheierea dezbaterilor în Plenara C.C. al P.M.R din 15-22 aprilie 1964 a avut loc o şedinţă plenară a activului de comandă şi de partid al Forţelor Armate ale R.P.R. (Bucureşti, 6 mai 1964). Generalii Leontin Sălăjan şi Ion Tutoveanu au criticat atunci ingerinţele săvârşite de sovietici în armata română, referindu-se în mod special la criza rachetelor nucleare sovietice instalate în secret în Cuba – deşi tot ei s-au aflat la conducerea armatei române în octombrie 1962.
Este posibil ca ministrul Forţelor Armate şi primul său adjunct să fi uitat faptul că au participat la o adunare desfăşurată la Teatrul Casei Centrale a Sindicatelor din Bucureşti (24 octombrie 1962), cu prilejul sărbătoririi Zilei Forţelor Armate. Prezidând acea reuniune, generalul Leontin Sălăjan a girat cuvântarea rostită de către generalul-locotenent Ion Ioniţă, chiar în timpul desfăşurării crizei rachetelor nucleare sovietice aflate în Cuba. Comandantul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (şi viitor ministru al Forţelor Armate) a declarat cu acel prilej astfel: „Faptele dovedesc că imperialismul american pregăteşte intens o nouă agresiune armată împotriva eroicului popor cuban. Recent preşedintele Kennedy, prin declaraţia făcută a anunţat constituirea unui embargou sever asupra tuturor categoriilor de armament care se transportă în Cuba, dispunerea de a se efectua o supraveghere minuţioasă continuă asupra teritoriului Cubei şi a creşterii potenţialului ei militar, trimiterea de întăriri la baza militară americană [de la] Guantanamo, precum şi ordinul dat forţelor armate ale SUA „să fie gata” pentru orice eventualitate!
Acestea sunt acţiuni agresive fără precedent, ele reprezintă o încălcare brutală a Cartei ONU şi a legalităţii internaţionale, un act de agravare a încordării, o încercare de a înăbuşi libertatea şi dreptul poporului cuban de a decide soarta sa. Guvernul Uniunii Sovietice, Ministerul Apărării al URSS, Comandamentul Suprem al Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia, au luat măsurile necesare menite să ducă la ridicarea capacităţii de luptă a forţelor armate, pentru a fi gata oricând să zădărnicească planurile agresive ale cercurilor imperialiste din SUA, pentru a da un răspuns demn agresorului.
Poporul nostru, unindu-şi glasul cu cel al tuturor popoarelor iubitoare de pace, ridică protestul său energic faţă de acţiunile agresive ale SUA, îşi manifestă aprobarea faţă de Declaraţia Guvernului Sovietic şi deplina solidaritate cu poporul cuban prieten, îşi exprimă hotărârea neclintită de a face şi pe mai departe tot ce depinde de el pentru zădărnicirea uneltirilor agresive ale cercurilor imperialiste, pentru menţinerea şi întărirea păcii în lume (subl.n.)”.
Revenind la reuniunea activului de comandă şi de partid al Forţelor Armate ale R.P.R. (Bucureşti, 6 mai 1964), se cuvine să menţionăm şi amintirile generalilor Leontin Sălăjan şi Ion Tutoveanu privind criza din Marea Caraibilor din toamna anului 1962, marcate de ipocrizie şi greşeli de exprimare în limba română. De exemplu, Leontin Sălăjan a declarat în felul următor: „Şi în afară de problemele acestea de imixtiuni modul de activitate s-a vorbit aici. Cum era cu prilejul evenimentelor din Cuba-Marea Caraibilor – s-a arătat şi ăsta e un moment foarte important care l-am şi spus, tov. Gheorghiu i-a relatat tov. Hruşciov, dar cum e posibil, ne pui în pragul războiului, eram la un pas, într-adevăr aveai impresia că aici începe o încăierare şi nu ştii, ba chiar când tov. Gheorghiu venea din Asia, se opreşte la Moscova îi spune, noi nu lăsăm, facem acuma o demonstraţie de forţă, le arătăm noi, ce crede ei că aşa şi pe dincolo, până ajunge acasă, auzim că s-a mai schimbat şi noi socotim suntem de acord, partidul nostru e de acord, am şi comentat în presă; hotărârea a fost justă, în ultimă instanţă totuşi trebuia apărată pacea. Ca să începi o catastrofă mondială, să ne atragă pe toţi, nu face, mai mult pierzi decât toată Cuba, tovarăşi. Ce rost avea? Şi nici nu era necesar, nu era necesară toată învălmăşeala aia care au făcut-o ei acolo (subl.n.)”.
La rândul său, prim-adjunctul ministrului Forţelor Armate şi şef al Marelui Stat Major a prezentat cu aceeaşi ocazie punctul său de vedere privind situaţia în care s-a aflat armata română în timpul crizei respective: „Amestecurile în treburile noastre interne şi o manifestare de şovinism de mare putere a Uniunii Sovietice s-a dovedit cu ocazia conflictului din Marea Caraibilor. Cu această ocazie am fost puşi în acelaşi timp în faţa unui fapt împlinit. Va să zică peste capul nostru s-au rezolvat o serie întreagă de probleme sau o serie întreagă de hotărâri în necunoştinţă de cauză […] Comandamentul Forţelor Armate Unite a ordonat ridicarea capacităţii de luptă a forţelor noastre armate cu ocazia evenimentelor din Marea Caraibilor, fără o prealabilă consultare a guvernelor respective. S-a încălcat prevederile Tratatului de la Varşovia, care arată în mod expres obligativitatea consultărilor şi acordului guvernului respectiv în problema păcii şi în problema războiului. Este un articol clar, precis, care prevede această stipulaţie în tratat. Ori acest lucru nu a avut loc şi s-au dat dispoziţiuni şi ordine fără ca să fim consultaţi în nici una din aceste probleme […] Deci încă de atunci de când s-au dus rachetele, s-au luat o serie întreagă de măsuri militare în Cuba, nu a fost consultată conducerea noastră de partid şi stat. Însă atunci probabil că ei s-au gândit la o, conducerea sovietică, la un oarecare conflict care ar putea şi au gândit şi la anumite măsuri, măsuri care până la urmă au fost comunicate nouă pentru a le lua. Dar însăşi problema iniţială, în problema iniţială, de la început noi nu am fost consultaţi. Aceasta este o încălcare flagrantă şi noi cu acest lucru nu suntem de acord şi sigur că fără îndoială măsurile corespunzătoare se vor lua […] E unul dintre elementele foarte importante, într-adevăr care a arătat recent acuma. Că am putea să luăm de-a lungul, multe aşa amănunte în ultimii ani, dar ce-a făcut mai recent, cazul acesta. Ca pe urmă să primim un telefon de la [mareşalul A. A.] Greciko că tov. Hruşciov a hotărât să ridicăm capacitatea de luptă […] Ca pe urmă să-i mai dea încă un ordin reprezentanţilor [sovietici] de aci, care sunt câţiva la număr; la generalul ăsta care e aici, îi dă: Verifică dacă ministru a luat măsuri (subl.n.)”.
Discursul generalului Ion Tutoveanu a fost întrerupt de Leontin Sălăjan, care a dorit să sublinieze astfel: „Bineînţeles că noi ne-am dat seama de toate problemele acestea, cum se petrec şi nu ne-am prea omorât cu executarea ordinelor lor. Am raportat la partid. Ba mai era … să începem nişte mişcări de trupe de la Dorohoi la Fălticeni, de la Fălticeni la Oradea, să fie mişcare, să nu stai pe loc. Bineînţeles că măsuri de acestea nu puteau să fie executate, căci nici nu le-am executat, aveam alte treburi. Dar iată-le amestecul tovarăşi, iată sigur despre comandantul său o să vă mai spunem noi câteva lucruri, se găsesc multe; că nu-i nici un comandament unit (Comandamentul Forţelor Armate Unite – n.n.), numai unit nu e pentru că în fond o organizaţie în mâna unui stat care să te ţină pe tine mână cum s-ar zice aşa. Asta-i toată socoteala (subl.n.)”.
În opinia noastră, Declaraţia Plenarei lărgite a Comitetului Central al P.M.R. din aprilie 1964 a constituit un corolar al noii poziţii adoptate de regimul de la Bucureşti faţă de Uniunea Sovietică. Fără să se dezică de preceptele sistemului de conducere totalitar, politicienii comunişti români şi-au afirmat ideile naţionale, deşi relaţiile politice, economice, militare şi diplomatice din această parte a Europei erau dominate în mod evident de hotărârile liderilor politici şi militari de la Kremlin. Hotărârile adoptate în plenara din aprilie 1964 au aparţinut unui for lărgit al comuniştilor români şi liderul acestora nu avea cum să fie învinuit de către sovietici că ar fi hotărât singur într-o problemă aşa de importantă. Folosindu-se din plin expresiile stufoase, cei care au redactat Declaraţia respectivă au făcut o serie de referiri critice destul de străvezii la adresa Moscovei, dar s-au ferit în acelaşi timp de „fracţionism”, care ar fi condus la o posibilă excomunicare din lagărul sovietic. În acelaşi timp, linia politică, economică, militară şi diplomatică pe care o urma regimul de la Bucureşti era în continuare incompatibilă cu revenirea la economia de piaţă şi la capitalism. Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat în aprilie 1964 să obţină o autonomie sporită în lagărul sovietic, concomitent cu menţinerea sistemului comunist în România.
(Va urma)
Bibliografie:
Serviciul Istoric al Armatei, fond 3226;
Idem, fond Direcţia Superioară Politică a Armatei;
Idem, fond Microfilme;
Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova. România şi conflictul sovieto-chinez, 1957-1965, volumul 1, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2004.
„În acelaşi timp, linia politică, economică, militară şi diplomatică pe care o urma regimul de la Bucureşti era în continuare incompatibilă cu revenirea la economia de piaţă şi la capitalism.”
Mi-ar placea tare mult sa aflu, in ce mod, cu ce mijloace, cu ce riscuri, cu ce sprijin de dincolo de Cortina de Fier, si, mai ales, cu ce rezultate, ar fi putut Romania anului 1964 sa revina la economia de piata si la capitalism. Si – de ce nu? – la retragerea din Tratatul de la Varsovia, aderarea la CECO, EURATOM si CEE, si, woow!!!, intrarea in NATO.
@ Horatiu,
pentru ultimul paragraf: vezi ce s-a intimplat in Cehoslovacia in august 1968 si vei avea un raspuns.
stiu
intrebam retoric
E socant sa constati sau sa-ti reamintesti ce caricaturi de politicieni si militari compuneau „activul de comanda si de partid” si hotarau soarta a milioane de oameni in Romania.
Niste ciobani ajunsi in pozitie de decizie.
Probabil nici cei de la Moscova nu erau prea diferiti de astia de la Bucuresti si rusii se jucau cu soarta unor tari … . Trist …
asha ca s a evoluat in aceasta privintza ?
În ce privește criza rachetelor din Cuba, s-a aflat mai mult abia în ultimii ani- o bună parte din rezolvarea ei a constat în convorbiri directe Kennedy-Hrușciov, la care nu au avut acces nici măcar membri celulei de criză de la Washington. Detalii ale acelei înțelegeri au fost ținute secrete atunci așa că perspectiva a 50 de ani și mai bine oferă o analiză un pic mai echilibrată. Nu sînt adeptul teoriilor conspirațiilor dar nu demult am citit un scenariu care mi s-a părut plauzibil :
– Facțiunea anti-Hrușciov de la Kremlin, KGB-ul și complexul militaro-industrial hotărăsc să-l debarce.
– E convins că trebuie plasate rachete nucleare în Cuba.
– Informația e distribuită în Occident, prin colonelul Penkovski, care nu e un trădător al URSS ci lucrează direct pentru acest plan la care participă și GRU. Execuția lui ar fi fost doar de ochii lumii.
– În urma crizei, Hrușciov retrage rachetele din Cuba, „pierde față”, și în cele din urmă e debarcat.
– Prin înțelegerea dintre el și Kennedy, rachetele americane Jupiter sînt retrase din Turcia, fără prea multă publicitate.
– Una din condițiile cerute de Hrușciov pentru retragerea rachetelor a fost o promisiune a lui Kennedy de a nu invada Cuba- lucru care s-a respectat până azi.
Privit astăzi prin prisma a ceea ce s-a dat publicității, rezultatul pare mai puțin catastrofal pentru sovieți decât în toamna lui 1962.
Bine spus în comentariul lui Lucian de mai sus, „caricaturi”. Asta erau, caricaturi, nu lideri. Golim de conținut termenul „lider” când îl atribuim unor trădători precum Sălăjan sau Tutoveanu. Sau unor proletari precum Gheorghe Ion, care s-a trezit general la 30 de ani, ca şi Ceaşcă cu doar câţiva ani înainte.
Povestea rachetelor nucleare sovietice trimise în Cuba are un „caz” anterior mai puţin cunoscut. La consfătuirea de la Praga a miniştrilor Apărării ai ţărilor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (30 ianuarie-1 februarie 1962), mareşalul Andrei Greciko, comandantul Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia, l-a informat pe ministrul român al Forţelor Armate, generalul Leontin Sălăjan, că „intenţionează să propună Guvernului U.R.S.S. să fie de acord să predea ţărilor Tratatului de la Varşovia capul atomic pentru rachetele care sunt în înzestrarea acestora [sublinerea aparţine lui Gh. Gheorghiu-Dej – n.a.]“. Ministrul român al Forţelor Armate a menţionat în raportul său din 6 februarie 1962 faptul că mareşalul Greciko preconiza că focoasele rachetelor nucleare comandate de autorităţile române urmau să ajungă în România începând din anul 1963.
Din fericire pentru România, intenţia comandantului suprem al Forţelor Armate Unite nu s-a mai concretizat, focoasele nucleare ale rachetelor cumpărate de autorităţile române începând din anul 1961 rămânând permanent pe teritoriul U.R.S.S., până la sfârşitul Războiului Rece. În opinia mea, una dintre posibilele cauze care l-au determinat pe mareşalul Andrei Greciko să renunţe la intenţia sa poate avea legătură cu eşecul înregistrat de autorităţile sovietice în toamna anului 1962, în momentul declanşării crizei rachetelor nucleare sovietice instalate în Cuba.
În privinţa caricaturilor despre care menţionaţi, vă pot spune doar atât: acesta este primul episod. Celelalte cinci aşteaptă deja să fie publicate, respectând regulile editoriale.
Nu putem vorbi de lideri în acea epocă, erau doar niște arendași ai României in slujba USSR, inși fără conștiință care s-au pretat să joace rolul de cozi de topor în mâna ocupantului de atunci. Apariția unui Ceaușescu și a camarilei lui i-a amețit pe românii cu naționalismul vânturat de aceștia, efect amplificat și de interesul internațional pentru un rebel al blocului răsăritean arătat de Occident. Asta a ținut până în momentul în care câștigurile naționalismului și prestigiului international au fost copleșite de pierderile politicii de dictat personal a sublimului cârmaci de la București. Și a început prăbușirea…
Domnule doctor, am câteva întrebări pentru dumneavoastră :
– În vara lui 1968 mi se pare că au existat niște mișcări de trupe sovietice la granița de nord-est a României. În măsura în care documente sovietice de arhivă ar fi putut fi accesate de cercetători, se știe cât anume era o demonstrație de intimidare și cât „clear and present danger” ?
– Ideea unei intervenții a Pactului de la Varșovia în România implica o lungime de front colosală, cu excepția Iugoslaviei. În măsura în care e permis, puteți să spuneți cam care era strategia pusă la punct de Marele Stat Major pentru acea perioadă ?
– Ceaușescu a ținut să se dezvolte industria locală de armament, din multe motive și nu doar cel legat de reducerea dependenței față de URSS. Un program pe care eu îl știu este producerea unui tun anti-car românesc. Mai există și altele pe care le puteți face publice ?
– Din punct de vedere al dotării tehnice, armata română a trebuit să migreze începând cu 1945 către echipament sovietic. Ce ne puteți spune despre această perioadă ? Nu era 100% sovietic- eu de exemplu am mai prins venerabile obuziere Skoda.
– Epurarea armatei române de ofițerii de carieră duce la înlocuirea lor cu persoane cu „dosar sănătos”. Dar nu este posibil ca peste noapte să faci din astfel de material un ofițer de stat major. Sovieticii știau asta mai bine decât nimeni altul, data fiind experiența lor catastrofală din 1939 și până în 1942. Deci, în cazul unui conflict major, care ar fi fost așteptările lor în ce privește noua „armată populară” ?
Bună seara,
Încerc să vă răspund, deşi este destul de dificil din cauza faptului că nu am fost niciodată la Moscova pentru a vedea documente sovietice:
1. Până în prezent nu am văzut nici un document din arhive sau studiu ştiinţific (indiferent de limba în care au fost redactate) în care să fie prezentate în detaliu poziţiile tuturor unităţilor sovietice, ungare şi bulgare care se „mişcau” în prejma graniţei României în vara anului 1968. Există o situaţie întocmită de Securitate la 9 august 1968, însă nu au fost prezentate elementele despre care întrebaţi (A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar 129/1968);
2. Nu am văzut nici un document românesc în care să fie prezentată strategia Marelui Stat Major român din vara anului 1968;
3. Proiectele respective sunt deja publice: aruncătoare de bombe cal 82 şi 120 mm; tun-obuzier cal. 152 mm (md. 1985); tun cal. 130 mm (md. 1982); obuzierul cal. 152 mm (md. 1981), tunul de munte cal. 76 mm, aruncătoarele de proiectile reactive (licenţă sovietică după instalaţia GRAD) montate pe DAC 665. O carte care v-ar putea ajuta a fost publicată în anul 2010 şi se poate descărca de pe net: Adrian Stroea, lt.col. Gheorghe Băjenaru, Artileria română în date şi imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010.
4. Nu au existat doar piese de artilerie sovietice în armata română. Cu obuzierul Skoda cal. 100 mm, model 1930/1933 am executat trageri în poligonul de la Cincu în anii 1989 şi 1990.
5. Nu am citit nici o explicaţie sovietică serioasă (în afară de propaganda ideologică, bineînţeles) privind rostul distrugerii elitei militare române imediat după cel de-al doilea război mondial, dar se poate intui de ce au procedat astfel – nu numai în România, ci şi în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Albania.
Despre rolul armatei române în cazul unui conflict major, A. I. Lavrentiev (ambasadorul URSS la Bucureşti) a menţionat în iulie 1953, într-un document trimis superiorilor săi, faptul că „potrivit datelor de care dispune ambasada pe baza discuţiilor cu consilierii militari [sovietici], armata română poate îndeplini sarcini de apărare într-un sector pasiv, dar nu pe direcţia principală”.
Cu stimă, P.O.
Vă mulțumesc pentru răspuns. De Skoda spuneam și eu, doar că l-am folosit la Mălina, ceva mai înaintea dumneavoastră :).