Reactia liderilor militari romani dupa „declaratia de independenta” din aprilie 1964

Mărturii din timpul şedinţei plenare a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964)

În perioada 28-29 martie 1961, o delegaţie compusă din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu, Gheorghe Gaston Marin, Leontin Sălăjan, precum şi generalii Teodor Paraschiv şi Vasile Ionel (membri ai aparatului tehnic) s-a aflat la Moscova pentru a participa la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV). Cu acel prilej, s-a analizat specializarea în producţia militară a ţărilor membre ale alianţei, în scopul organizării acesteia pentru perioada 1962-1965, iar delegaţia română a ţinut cont de ideile expuse de generalul Leontin Sălăjan în raportul său din 22 martie 1961, referitor la reorganizarea şi dotarea Forţelor Armate ale Republicii Populare Române.

Trei ani mai târziu, în cadrul şedinţei plenare a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964), generalul-maior Vasile Ionel (viitor şef al Marelui Stat Major, 28 decembrie 1989 – 30 aprilie 1991) a prezentat câteva probleme care au generat tensiuni între liderii militari sovietici şi reprezentanţii unor state din cadrul OTV, astfel:

„Personal, fac parte din delegaţia ţării noastre în comisia permanentă C.A.E.R. pentru industria de apărare. Nu odată s-au remarcat încercări de a se propune hotărâri cu care nu eram de acord. Nu odată am întâlnit situaţii de a fi puşi în faţa unor propuneri ale delegaţiei sovietice sau Secretariatului comisiei fără să le fi cunoscut din vreme şi fără să fi fost cunoscute de conducerea noastră, pentru a avea pregătit un punct de vedere aprobat.

Regulile de procedură însă după care se conduce comisia şi C.A.E.R.-ul sunt acceptate de comun acord. Ele nu admit aşa ceva.

Am primit recent un material al Secretariatului comisiei C.A.E.R. pentru industria de apărare prin care se propune metodologia de lucru în grupele de de lucru temporare. Este strecurat însă în acest material un paragraf care prevede că secretariatul poate convoca specialişti din ţările membre la consfătuiri şi discuta unele probleme, fără însă ca materialul să fi fost trimis din timp în fiecare ţară pentru studiu şi pregătire. După discutarea între specialişti, secretariatul îşi rezervă dreptul să supună aprobării comisiei rezultatul acestor discuţii, dar fără ca mai înainte să-l fi trimis ţărilor.

Fără discuţii că nu suntem de acord cu acest mod de lucru.

Vor spune că ne opunem operativităţii în rezolvarea problemelor. Noi însă dorim sincer să rezolvăm cât mai bine problemele, şi aşa cum ne învaţă şi educă partidul, dorim ca activitatea să fie cât mai rodnică.

Pentru aceasta însă, nu putem să discutăm şi să luăm hotărâri în probleme pe care nu le-am studiat, pentru care nu ne-am pregătit. Vrem şi facem totul ca hotărârile să fie raţionale şi îndeplinite. În privinţa aceasta nu se poate cu nimic imputa ţării noastre. Aceste lucruri se manifestă într-un organ al C.A.E.R.-ului. Dar am fost prezent la o asemenea situaţie în cel mai înalt for al Tratatului de la Varşovia, sesiunea Comitetului Politic Consultativ din iulie 1963. Aş vrea să relatez fără multe amănunte acest eveniment care, pentru mine, a fost şi rămâne un exemplu de conduită, de modul înţelept în care conducătorii partidului nostru au analizat şi lămurit în comitet o problemă. S-a propus spre analiză şi aprobare direct în şedinţă, de către tovarăşii sovietici, o acţiune foarte importantă, fără să se fi cunoscut din timp conţinutul ei de către ţările membre. Dar aceasta ar fi atras după sine asemenea cheltuieli care, chiar fără calcule precise, arătau influenţa negativă, serioasă asupra dezvoltării economiei naţionale a ţărilor.

Intrând în seara zilei în posesia proiectului de hotărâre, din însărcinarea tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej, tovarăşul ministru Sălăjan l-a analizat cu mareşalul Greciko în dimineaţa zilei în care urma să aibă loc sesiunea. Acesta a fost de acord cu observaţiile noastre, le-a găsit întemeiate şi s-a obligat să refacă proiectul de hotărâre în ideea celor puse de acord. În realitate, proiectul a rămas acelaşi în conţinut, dar modificat pe ici, pe colo ca formă. (o intervenţie [din sală]: «numai că nu în părţile esenţiale»).

Deşi toate celelalte delegaţii, în cuvântul pe care l-au avut, au fost de acord cu acest proiect când s-a supus aprobării, delegaţia noastră a avut obiecţiuni. Aceleaşi obiecţiuni care au fost expuse şi mareşalului Greciko. Tovarăşul Gheorghiu şi tov. ministru Sălăjan au argumentat cu claritate şi calm motivele pentru care delegaţia noastră propune să nu se adopte o hotărâre în forma în care a fost prezentată. Tovarăşul Gheorghiu a subliniat [:] «Nu suntem împotriva unor asemenea măsuri propuse de Comandamentul Forţelor Armate Unite. Dar încă nu ştim ce reprezintă ele pentru economia ţării noastre, vor putea ele să fie îndeplinite în termenele propuse sau nu? Noi dorim ca hotărârile luate să le îndeplinim întocmai, dar nu putem să ne obligăm că vom îndeplini o hotărâre ca aceasta, fără să ştim ce înseamnă».

(tov. ministru [Leontin Sălăjan] intervine şi arată că era vorba de pregătirea teritoriului şi asigurarea unor rezerve, erau nişte lucruri, tovarăşi, de care, de la prima vedere, puteai să-ţi dai seama că nu sunt reale, schimbarea gabaritului la trenuri, schimbarea tunelurilor, mărirea lor, dublarea tuturor podurilor, nişte chestii, tovarăşi, care nici în 50 de ani n-ai să poţi să le realizezi. Şi vroiau ca până în ’70, cu dată de acuma să fie rezolvate. Păi se poate asemenea lucruri? Câtă uşurinţă! Am vorbit cu ei [:] «tovarăşe, gândiţi-vă puţin, la ce vă foloseşte că semnăm noi documentele acestea, care nu sunt posibile», «ai dreptate» [ar fi spus mareşalul Greciko], numai că a doua zi a continuat: «nişte rezerve acolo», de te speriai, că nu pot să fie, nici ei nu sunt în măsură să ne livreze, să ajute, nici noi, economia noastră, nu mai vorbesc de alţii. Nu le-au executat nici pe cele care le-au hotărât mai înainte, aşa că despre asta e vorba şi multe altele, că de fapt obiceiul ăsta, într-adevăr, aici într-o bună măsură au dreptate cei care-i acuză de baghetă, socoteau aşa [:] «dăm din mână şi toţi sau dorm, sau ce se întâmplă, dar dau din cap acolo la masă că sunt de acord, gata, am semnat, toată lumea-i de acord». Iei asemenea hotărâri de importanţă, tovarăşi, păi astea trebuie să le studiezi. Noi am propus pe urmă să ne dea răgaz 1 an de zile şi încă nu ştim, tovarăşi, în ce măsură vom fi să abordăm toate aceste probleme şi ei vor să hotărască aşa, în câteva minute. Şi a trebuit în şedinţă, lucru care nu era obişnuit, era toată lumea mirată, când eu, cu permisiunea tov. Gheorghiu, am cerut cuvântul şi am spus: «Noi nu suntem de acord»).

Aşa cum a completat tovarăşul ministru, după expunerea observaţiilor delegaţiei noastre a luat primul cuvântul tov. Hruşciov şi a spus (era şeful delegaţiei care propusese o asemenea hotărâre) [:] «Tovarăşii români au perfectă dreptate, aşa este. Proiectul de hotărâre nu corespunde». De unde până atunci toate celelalte delegaţii fuseseră de acord şi erau cu mâna ridicată pentru a vota, au renunţat imediat la prima părere şi au fost de acord cu observaţiile făcute de conducătorii noştri. (aplauze)

Ca o completare la această relatare, delegaţia Republicii Populare Ungare, nu numai că fusese de acord cu conţinutul iniţial al hotărârii, dar a adus şi felicitări şi mulţumiri comandantului suprem pentru măsurile pe care le iniţiase. În octombrie 1963, când s-au discutat concret măsurile ce fuseseră propuse de Comandamentul Forţelor Armate Unite în iulie, după ce au avut posibilitatea să calculeze cu creionul ce reprezintă valoric şi pentru economia ţării, reprezentanţii lor militari au spus: «dar noi, tovarăşi, nu putem face nimic din ceea ce ni se recomandă», deşi înainte erau de acord. Deci Comandamentul Forţelor Armate Unite a mai iniţiat asemenea măsuri, care însă până la urmă au pus în grea situaţie ţările care le-au acceptat.

De exemplu, în 1961, [sovieticii] au recomandat şi Republica Populară Polonă şi Republica Socialistă Cehoslovacă au acceptat ca să se producă în cooperare un transportor blindat mijlociu „Scot” (corect: OT-64 SKOT – nota P. Opriş). În acelaşi timp, am primit şi noi specializarea în producţia unui tip de transportor blindat mijlociu, noi l-am numit „Tap-63” (probabil o variantă a vehiculului de luptă sovietic BTR-60 P – nota P. Opriş). Republica Populară Polonă şi Republica Socialistă Cehoslovacă au cheltuit împreună cca. 1 miliard de zloţi şi coroane pentru organizarea producţiei. Au realizat prototipul şi l-au supus spre a fi aprovizionat de celelalte ţări (sic!). Am realizat şi noi un prototip, pe care l-am supus omologării. Din încercările experimentale a rezultat că al nostru este mai bun. În 1964, deci după ce Republica Populară Polonă şi [Republica Socialistă] Cehoslovacă au făcut asemenea cheltuieli, ca cele de aproape 1 miliard [de zloţi şi coroane], au creat capacităţi care să asigure necesarul tuturor ţărilor, Comandamentul Forţelor Armate Unite, acelaşi care a insistat începând din 1961 până în 1963 să se producă acest transportor în Polonia şi Cehoslovacia, vine şi spune că transportorul „Scot” (corect: OT-64 SKOT – nota P. Opriş) nu mai este bun. Şi dacă-l recomandă, atunci îl recomandă numai pentru înzestrarea Armatei Polone şi [armatei] Cehoslovace. Pe bună dreptate, aceste două ţări se întreabă: «dar de ce e bun pentru ei şi nu este bun şi pentru alţii? De ce li s-a recomandat şi impus să cheltuiască atât de mult, ce vor face cu capacităţile create?». Dă şi un exemplu, tovarăşii sovietici vor un organ unic de planificare, în care să dicteze mai uşor, dacă însă acest organ va repeta greşeli de asemenea natură ca aceasta – exemplul mic cu transportorul blindat, cum se va proceda, ce se va întâmpla dacă asemenea greşeli se vor produce, se va încerca remedierea lor. Remedierea va fi prin măsura care va fi dictată, «ţările, asiguraţi-vă cu acest transportor!» în probleme de tehnică militară (sic!). E un exemplu care dovedeşte că aceste organe unice de planificare, organe suprastatale, este total împotriva dezvoltării economiei naţionale şi a intereselor popoarelor din ţările socialiste (sic!).

Tovarăşi, asemenea exemple sunt multe. Alţi tovarăşi care vor lua cuvântul, vor putea să completeze şi cu altele.

Tovarăşi, am avut marea cinste de a participa la şedinţele Plenarei lărgite a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vă spun sincer, am simţit şi simt un sentiment de mândrie că sunt membru al Partidului Muncitoresc Român, care manifestă atâta grijă şi preocupare pentru soarta poporului nostru, pentru mişcarea comunistă internaţională, atât de credincios marxism-leninismului, atât de unit în vederi şi acţiuni, atât de strâns în jurul Comitetului Central al Partidului, al Biroului Politic în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. (aplauze)”.

La rândul său, generalul-maior Laurenţiu Cupşa a declarat în timpul şedinţei activului de partid din armată, care a avut loc la Bucureşti, la 6 mai 1964, astfel:

„Se punea problema ca să cumpărăm o serie de complexe de rachete, în tabelele în care erau enumerate reperele, respectiv toate materialele, după ce fuseseră bătute la maşină, ni s-au prezentat spre semnare (sic!). Noi am scos de acolo 30 de repere [pe] care vroiam să le facem la noi, mai ales că luasem măsura că puteam să facem acest lucru, să le fabricăm la noi în ţară. După două zile, după ce s-au rebătut tabelele la maşină, nu numai că au apărut şi acestea din nou pe care noi le scosesem, dar mai apăruseră şi altele, adică treaba vine cam aşa [:] «pune-le la proştii ăştia sub nas orice, ăştia semnează şi dau banii».

Pe de altă parte, în mod insistent ni se recomanda[u] anumite piese, utilaje pe care noi nu avem nevoie (sic!). Însă l-am întrebat «la ce sunt bune tot în cadrul complexelor de rachete?». Şi ni s-a spus «nu ştim, să ne interesăm şi noi», respectiv inginerii care le ofereau. La sfârşit, după o săptămână, ne-a dat un răspuns ca să spun aşa, de-a dreptul de râs. Spune [:] «nu ştiu la ce vă foloseşte, dar vă rog să mă credeţi că vă este foarte necesar».

În sfârşit, noi până la urmă nu l-am luat, dar tovarăşi, vreau să raportez că şi cu utilajul acesta, un cărucior care are 6 roţi, de dimensiunile unei roţi de bechie de la un avion, mici de tot şi este de metal costă cât 3 Moskvici-uri (autoturisme – nota P. Opriş) în bani, în valută (sic!). Noi am refuzat să le cumpărăm în 1963, am spus că le facem la noi în ţară, până la urmă şi-au dat seama că nu o scot la capăt şi au zis: «Voia dv., banii dv.». Asta vream şi noi în fond. […]

Un caz deosebit, de fapt a fost ridicat şi de ceilalţi tovarăşi, îl constituie repararea complexelor de rachete pe care le avem noi. Noi suntem în al treilea an de când cerem literatură, ca să poată să fie reparate. Cu toate că s-a trimis după insistenţă îndelungată în URSS o grupă de 12 inşi, ca să înveţe să repare, ei au primit acolo numai câteva consultaţii şi le-au dat consultaţii în toate părţile, într-un singur loc nu i-a băgat, tocmai acolo unde era bancul de probă pentru rachete. Se pune întrebarea: «De ce i-a mai chemat acolo?». În ceea ce priveşte exploatarea acestor complexe, şi noi întâmpinăm aceleaşi greutăţi din cauza lipsei de înţelegere, deocamdată să-i zicem că este lipsă de înţelegere, cu toate că ar putea fi denumită şi altfel, şi aceste complexe desigur nu ar putea să fie în permanentă capacitate de luptă dacă nu se înţelege că trebuiesc pregătiţi specialişti şi trebuie date piese de schimb ca să poată să fie reparate la timp”.

(Va urma)

Bibliografie:

Serviciul Istoric al Armatei, fond Direcţia Superioară Politică a Armatei.