joi, martie 28, 2024

Recluziune şi anamneză

1. Prostia ticăloşită şi decerebrată se foloseşte de orice dezastre, chiar şi de pandemie, pentru a părea atractivă şi frecventabilă, pentru a se insinua în creierele ignare, avide de un senzaţionalism găunos. Aceasta reduce cu brutalitate totul la ceea ce ştie crezînd, pe baza solemnei sale ignoranţe şi frivolităţi, că ştie totul. Ea se agaţă de orice anormalitate ca de un colac de salvare, adulmecă orice anomalie sau grozăvie pentru a ieşi, pe baza lor, în prim-planul scabrosului. Pentru a colporta informaţii apocaliptice nu e nevoie de cultură sau de talent, ci doar de propensiunea patologică a unui catastrofism spectacular, de o colapsologie delirantă şi de o insaţiabilitate scatofagă. O cohortă de practicanţi ai unei imagologii a deşertăciunii îşi expun fără nici o jenă precaritatea minţii, oferind zilnic un spectacol macabru şi grotesc. Tot soiul de ciocli vocali ieşiţi din ceţurile ratării, din tenebrele manipulărilor, dau lecţii ex cathedra unei societăţi abulice, anesteziată de acest interminabil spectacol de balamuc. Epicentrul acestei fanfaronade şi anomii informaţionale este deţinut de te(mbe)leviziunile vulgare şi abrutizante, populate cu ipochimeni dezinhibaţi, gregari şi aroganţi, extraşi din bolgiile umanului. Prostia e mereu trează, la datorie, cu toate urmările ei funeste. Ea nu poate fi doborîtă de nimic, de nici un antidot. Toţi flecarii ştiu ce trebuie făcut, ce trebuie evitat, ce va fi după trecerea acestui flagel, anunţînd apodictic că nimic nu va mai fi la fel. Nu mai dai peste un neştiutor agreabil, curios şi receptiv, ci doar peste nişte clevetitori ai infernului. Sîntem doctori în catastrofe, specialişti în apocalipsă, meşteri în a propaga prăpăstiosul. Raţiunea a devenit un balast inutil, aşa că putem să ne adîncim în somnul ei. Prostia patibulară, incultura crasă, imoralitatea deşănţată se aliază pentru a-şi exhiba neantul mentalitar, dejecţiile sufleteşti. Prostia atotcunoscătoare – cel mai pervers mod de a susţine cea ce nu înţelegi, de a face ceea ce nu ştii.

2. În momentul în care era gata-gata să ajungem supraoameni (în multe cazuri pe bază de supraprostie şi infatuare) – nemaivorbind de cei care se cred pur şi simplu zei -, transferîndu-ne intenţiile belicoase chiar şi în cosmos, iată că un coronavirus ne aruncă într-un război intempestiv şi perfid, ne pune o piedică existenţială aproape fatală, arătîndu-ne cît de slabi şi de neputincioşi sîntem în faţa pericolelor incontrolabile ale vieţii terestre. O omenire care se pregăteşte să zboare pe Marte, care sparge toate barierele cunoaşterii micro- şi macrocosmice se vede îngenunchiată de un virus invadent care îmbracă forma înfricoşătoare a unei pandemii, aruncîndu-ne brusc în cavernele nesiguranţei şi ale spaimei atavice. Se vede încă o dată că cea mai mare putere umană poate fi învinsă de cel mai mic adversar crescut chiar de propria nepăsare, ignoranţă şi autosuficienţă. Spectrul escatologic ne aruncă în cele mai negre incertitudini şi fobii, în care prezenţa aproapelui poate fi un pericol, nu o salvare. Ne este pusă la grea încercare cea mai profundă temelie umană – solidaritatea, puterea de a rămîne oameni în situaţiile care împing omenescul în cumpăna propriei fiinţări. Simţim cum realitatea ne fuge de sub picioare, cum toate habitudinile noastre s-au întors pe dos. Respirăm o atmosferă anxiogenă care tinde să ne sufoce, păşim demoralizaţi într-un labirint al angoasei. Aşteptăm o mare minune venită din afară, nemaiputînd crede în micile minuni venite din interiorul nostru. Trăim vremuri în care viaţa capătă tot mai mult gustul morţii, ziua care urmează pare un viitor îndepărtat, ceilalţi au devenit biete umbre distopice pe retina obosită a unui asfinţit. Cuvintele au îmbrăcat haina fricii, gesturile se desenează în gol, ecourile unor prezenţe se întorc tot mai sleite. Moartea a devenit o cifră banală care umple statisticile şi rubricaturile spaimei, una care ne anesteziază orice urmă de empatie şi compasiune, pierzîndu-şi toate conotaţiile umane. Chiar şi simplele gesturi afective au căpătat iz de coşmar. Debusolaţi şi intrigaţi deopotrivă, aşteptăm dangătul apocaliptic. Cînd trăim în paradisul terestru sîntem total inconştienţi de acest fapt, totul părîndu-ni-se de o ternă şi relaxată normalitate, cum facem un pas în infern devenim cu toţii hiperconştienţi, îngrijoraţi şi revoltaţi. Nu credeam că vom fi suspuşi la o repetiţie generală a apocalipsei pentru care, cu toată iminenţa clamată de apologeţii escatonului, nimeni nu este niciodată pregătit. Se poate ajunge în situaţia în care moartea unei întregi lumi să nu conteze mai mult decît moartea unui singur om. Căci dacă un om mai are de cine să fie plîns, lumea nu are pe nimeni să o plîngă. Într-o asemenea stare de panică generalizată, dincolo de interogaţiile ştiinţifice şi de digresiunile filosofice inerente, o întrebare, logică şi teo-logică deopotrivă, se impune cu un dramatism ultim: cum poate exista Dumnezeu fără să intervină în asemenea momente tragice ale istoriei umane? (Evident, este de aşteptat doar răspunsul lui Dumnezeu). După cum, cu o disperare ultimă, este așteptat răspunsul științei medicale. Pînă atunci, rămînem în recluziune și anamneză.

3. Contrar a ceea credem în mod reflex, începutul şi sfîrşitul lumii se petrec, cu o exactitate astronomică, în fiecare zi, în fiecare clipă. Noi sîntem cei care transpunem, cu o inconştienţă de invidiat, această operă generală în pagina vieţii individuale. Deşi trecerea bruscă de la farmecul vieţii la dezastrul ei este o probă la care nimeni nu vrea să participe în mod personal. Între începutul trecutului şi viitorul finalităţii înghesuim un prezent tot mai firav, o perspectivă tot mai costelivă. Dar orice miracol se termină în propriul dezastru. Nu ştim dacă ultimul dezastru va mai putea produce un nou miracol. Oricum, nimeni şi nimic nu va face post festum contabilitatea individuală a existenţelor umane, ca atare peste toate se va aşterne în mod egal vălul negru al aneantizării. Căci întîmplarea posibilităţii de a fi trebuie anulată cu aceea a obligativităţii de a nu mai fi. Orice existenţă are sens doar în perspectiva propriei inexistenţe. Apariţia oricărei forme de viaţă este condiţionată de dispariţia sa. Doar marele Nimic rămîne mereu prezent. Indiferent de tot ceea ce am fost (sau nu am fost), nimic nu va reţine prezenţa noastră care a făcut, pentru o scurtă vreme, o inutilă umbră pămîntului. Cu toţii ne vărsăm, mai repede sau mai încet, în Marea Uitării. Și, totuși, ceva plutește ca o umbră peste acest tablou spectral – eterna speranță.

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. Cindva , cu multa vreme in urma , cineva imi spunea -NIMIC ? -cuvintul nimic nici nu EXISTA – pentru ca si nimicul este ceva si tot asa de cite ori faceam cite o boroboata ma gratula cu -fiule – faci umbra pamintului degeaba – nu ca nu ar fi valabil pentru noi toti si tot el imi recita mereu si mereu:
    Cum mângâie dulce, alină uşor
    Speranţa pe toţi muritorii!
    si uneori ,in vremuri de rastriste , imi mai aducea aminte :
    Nu cerceta aceste legi,
    Că ești nebun când le-nțelegi!
    Din codru rupi o rămurea,
    Ce-i pasă codrului de ea!
    Ce-i pasă unei lumi întregi
    De moartea mea!
    Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor este imparatia cerurilor, era o alta vorba spusa uneori , a carei reprezentativitate am descoperit-o mai tirziu, dar care acum, la senectute , capata noi valente ale intelegerii : doar cei saraci cu duhul mai pot crede in Imparatia Cerurilor. Cuvintele autorului mi-au trezit aceste aduceri aminte .

    • Probabil daca Nietzche ar fi fost putin mai cumpatat nu ar mai fi innebunit.
      Mai era un „profet” foarte bogat cu duhul, Voltaire se numea, care spunea ca in 100 de ani toate religiile vor disparea. Ca o ironie, la 50 de ani dupa trecerea lui in lumea celor fara de griji, locuinta sa a devenit tipografie de Biblii.
      De fapt, nu stiu cum sau unde se poate aplica corect termenul de „saraci cu duhul”, dar stiu ca cei mai mari oameni de stiinta ai istoriei au fost convinsi de existenta unei Divinitati si au subliniat imposibilitatea mintii umane de a putea concepe asa ceva dpdv stiintific si ca avem nevoie de credinta. Or fi fost ei cei saraci cu duhul?
      Ca o alta ironie a sortii, de cand cu fizica quantica, multi savanti erau sa isi piarda facultatile mintale incercand sa-i descopere misterele. „Coincidenta” este ca a ramas tot un mister, fiind cu mult peste posibilitatile noastre actuale de perceptie si intelegere. Iar daca e sa ne gandim ca de 100 de ani incoace toti savantii luati impreuna sau separat nu au reusit sa dea o explicatie care sa fie cat de cat clara si sa nu contrazica alte ramuri ale cunostintelor dobândite pana in prezent e de-a dreptul o comedie…in genul „O scrisoare pierduta”.

      Doua chestii:
      1. „nimic” chiar nu exista.
      2. Oamenii nu fac umbra pamantului degeaba.

    • Articolul este ca un vulcan care a explodat, la inceput face ravagii insa cenusa asternuta este fertila, la ce poate fi folositoare ?

  2. Prostia are rol economic, este un factor de reglaj. Prostia intretine consumul, iar consumul – productia si comertul. Daca toti ar fi inteligenti, am trai toti mai prost.

    Un alt rol pozitiv al prostiei este cel de semnal, daca depaseste limita. Inseamna ca societatea se afla intr-o turbulenta a valorilor.

    Parerea mea. :-)

    ===

    Solidaritatea despre care vorbiti apare numai din experienta efortului, a privatiunilor.

    Cei rasfatati, puturosi, lacomi si intretinuti ai statului (adica majoritatea populatiei Romaniei) nu pot fi solidari. De ce ar fi doi imbuibati solidari unul cu altul?!

    ===

    Ebraica biblica nu avea timp pentru verbe, nu exista trecut, prezent si viitor. Intrebare: cand are loc sfarsitul lumii, spus intr-o limba ale carei verbe nu au timp?

  3. 3. Nu stiu daca putem vorbi de o eterna speranta, ci mai degraba de un etern pericol pentru omenire, aflat inafara celor clasice cunoscute!Imaginati-va un fenomen cosmic sau planetar care ar distruge ceeace este considerat cel mai de seama succes al omenirii: conexiunea informatica intre toate domeniile de activitate!Pandemia de acum este o gluma fata de situatia ca in productie, intre productie si comert, intre comert si consumator ar dispare posibilitatea utilizarii calculatorului.Aici nu ar mai exista nici un substitut si nici o ancora de depasire a unei astfel de catastrofe, pentru care sintem nepregatiti suta la suta.Acest pericol poate fi denumit al digitalizarii?Exista vreun vaccin contra ,,defectarii” sale?
    Insasi pandemia este rezultatul amortelii culturale ,,medicale”, deoarece trebuia sa existe o cercetare asidua a domeniului virusulugiei, incit un vaccin sa poata fi creat in citeva luni.Trebuia ca OMS si forurile medicale nationale sa realizeze ca pandemiile ca cele animale pot la fel de bina sa apara la om, iar acestea nu pot fi eradicate prin sacrificiul celor infectati.Iata ca prostia nu este doar apanajul zonei noastre in care a devenit o epidemie nationala, ci o caracteristica a umanitatii in genere…

    • „….cel mai de seama succes al omenirii:….conexiunea informatica intre toate domeniile de activitate!”
      va dati seama de enormitatea acestor cuvinte ? sunt convins ca nu ati inteles ce inseamna.

    • Pai vaccinul chiar a FOST creat in cateva luni! A durat mult testarea, autorizarea, adaptarea liniilor de productie si productia in cantitati de masa! ;)

      • Da, vaccinul in sine a fost creat in catva luni , cum de s-a reusit atat de repede ?
        Cercetarile au inceput cu ca. 20 de ani in urma, iar epidemiile precum SARS si MERS care ar fi putut sa-l aduca pe piata s-au stins, din lipsa probantilor nu s-a putut testa pe cat ar fi trebuit, acum in cazul unei pandemii la nivel global si cu resurse financiare foarte mari n-a mai fost o problema.
        Pe langa acest aspect cercetarile au fost si in domeniul oncologic care acum s-au demonstrat a fi foarte utile.
        Cine crede ca vaccinul a fost creat in cateva luni ori nu intelege nimic, nu s-a informat, se lasa indunus in eroare de cei care sunt in general impotriva unei vaccinari iar o siguranta 100 % nu exista. Fiecare medicamet trece prin acelasi faze ale testarii si ale aprobarii.

  4. Prostie, Moarte si Nimic. Mi se pare o descriere corecta a realitatii. Speranta nu este , oricum , un sentiment pamantean.
    Mi se pare ca trebuie sa facem niste pasi inapoi si sa vedem unde am gresit cararea. Fiertura asta la foc mic nu se mai poate transforma in supa.

  5. Cum poate exista Dumnezeu?
    Pentru ca este de aşteptat doar răspunsul lui Dumnezeu, nu pot da nici un raspuns. Pot doar pune alte intrebari.
    Pentru ca au murit niste oameni cu un an-doi-cinci mai devreme decat ne-am fi asteptat, va intrebati: cum poate exista Dumnezeu fără să intervină. Pai daca Dumnezeu intervine in momentul mortii fiecaruia dintre noi?
    In ultimul secol, sute de milioane de copii nenascuti au fost ucisi de mamele lor pentru ca erau inconvenabili. Nici o intrebare de dramatism ultim despre teodicee in acest caz, de la marii nostri filozofi.
    In ultimul an, un spectacol al indecentei a fost organizat impotriva bisericii poloneze pentru ca in singura tara care mai pune aceasta intrebare, curtea constitutionala a hotarat ca selectia oamenilor pe criteriu de dizabilitati este neconstitutionala. Cum poate exista Dumnezeu fara sa intervina, cand este El Insusi astfel insultat?
    Cum poate exista Dumnezeu fara sa intervina, cand insusi Fiul Sau murea pe cruce?

  6. ” Dumnezeu este mort, unde este Dumnezeu ? am sa v-o spun, noi l-am omorat, voi si eu, noi toti suntem ucigasii lui. Dumenzeu e mort si va ramane mort si noi l-am omorat.
    Cel mai sfant si maret lucru pe care lumea pana acum l-a vazut a sangerat pana la moarte sub cutitele noastre”
    Emanuel Kant

  7. Cam patetic, dar bine scris. Totuşi, de unde pesimismul ăsta distrugător? Prostia a existat întotdeauna. A face din prostie o cauză pentru pesimism este tot o prostie. Pentru a exista, speranţa trebuie să se bazeze pe ţeluri şi pe luptă. Altă soluţie la pesimism nu există.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ioan F. Pop
Ioan F. Pop
oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. A lucrat la întreprinderea Metalica, a fost redactor la Gazeta de Vest, redactor (fondator) la Noua Gazetă de Vest, referent cultural la Cercul Militar. Actualmente este muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, fiind, pentru o vreme, şi cadru universitar la Universitatea din Oradea. Cărţi publicate: Pedale de hîrtie, (poeme), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; PoemeşinimiC, Ed. Dacia, 1996; Poeme de sedus realitateA, Ed. Dacia, 2000 (carte sponsorizată de Ministerul Culturii); Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, Ed. Dacia, 2009 (teza de doctorat în filozofie); Jurnal aproape închipuit, Ed. Dacia, 2009 (jurnal scris la Roma şi Paris); Poemele poemului nescriS, Ed. Dacia XXI, 2010 (Premiul special pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad); Tăceri de la margine, Ed. Galaxia Gutenberg, Dacia, XXI, 2011 (studii şi eseuri); Poemele absenţeI, Ed. Dacia XXI, 2011; Poemele poemului nescriS, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013 (integrala poetică). Este prezent cu poeme, texte literare, studii şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în reviste străine. Figurează în mai multe antologii de poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro