Totalitarismul a urmărit controlul total asupra minții, sufletului și trupului uman. Pentru ca acest control să fie eficient și să dăinuie, să fie practic invulnerabil, era nevoie de invadarea până la extincție a spațiului privat, de inocularea dogmelor oficiale (comuniste sau fasciste) drept unicul „adevăr” permis, acceptat și chiar prescris. Restul, oricât de edulcorat ori de insignifiant politic, era prin definiție subversiv și trebuia eliminat. Restul însemna cultura burgheză, valorile tradiționale, spiritul rebel al avangardei, tot ce nu încăpea în patul procustian al unei ideologii mortificante.
Într-o broșura din anii ’50, țarul propagandei comuniste din România, maleficul Leonte Răutu, basarabean de origine și stalinist îndârjit, le povestea utemiștilor despre propria sa tinerețe când, împreună cu alți ilegaliști, intonau: „În oraș Komsomol/Și la sat Komsomol/Peste tot Komsomol”. Komsomolul era uniunea tineretului comunist din URSS, modelul organizației similare din România. Nu era vorba doar de o instituție, ci mai ales de ethos-ul ei mobilizator, de prezența ei în tot ce însemna viața tinerilor. Treapta pregătitoare pentru a deveni komsomolist, era pionieria. A fi pionier însemna că devii „tânăr oștean sub steagul leninist/Gata mereu fără zăbavă”. Pionieria era de fapt o experiență inițiatică, având coduri și reguli precise. Domina, în picturi și în metafore, culoarea roșie. Revista pionierilor se numea Cravata roșie. Se cânta despre „sângele lui Roaită” care „cheamă-n zare/Spre culmile ce-avem să cucerim”. Mai târziu, Vasile Roaită era uitat, apăreau alți idoli, dar roșul rămânea acolo, impregnând subconștientul multor generații.
Ceea ce ne oferă Simona Preda în fascinanta ei carte „Patrie română, țară de eroi” (București: Curtea Veche, 2014) este o călătorie în interiorul propagandei pentru copii din România comunizată, o analiză riguroasă și de o admirabilă adâncime a instituțiilor, metodelor și simbolurilor aferente care aveau ca scop ceea ce propaganda numea plămădirea Omului Nou. Cu talent narativ și acuratețe conceptuală, autoarea ne invită să înțelegem cum se construia matricea emoțională a angajamentului comunist încă din anii copilăriei. Scopul era, evident, denigrarea și demolarea a tot ce ținea de „trecutul negru”. Prindea ființă cultura alternativă a noii formațiuni, cu miturile, arhetipurile, comandamentele și obsesiile ei. Citind cartea Simonei Preda mi-a revenit în memorie momentul primirii mele în organizația de pionieri, bucuria pe care am simțit-o când am fost recunoscut ca parte din marele întreg al colectivității revoluționare. Nu înțelegeam mare lucru din vorbele rostite de instructoarea noastră, dar știam că este ceea ce am numi azi un rit de trecere, un prag existențial de maximă importanță. Cravata era dintr-o mătase artificială vișinie.
La Școala medie mixtă nr 28 „Dr Petru Groza” de pe strada Arhitect Ion Mincu, acolo unde am mers până în clasa a șasea, deci până în toamna anului 1963, erau mulți copii de potentați ai regimului. Nu eram unul dintre ei, tatăl meu fusese exclus din PMR în februarie 1960. Există o distincție între noi, cei cu uniforme cumpărate din „comerțul socialist”, făcute dintr-o stofă aspră și zgrunțuroasă, de un bleumarin închis, și ei, care aveau uniforme de comandă, dintr-un tergal mai deschis la culoare. Noi aveam cravate românești, ei aveau cravate sovietice, portocalii, din mătase naturală. Am fost fericit când am primit cadou, de la niște prieteni ai părinților mei, o cravată rusească. O purtam cu mândrie, m-a ajutat una din surorile mele să-i fac nodul. Am mers într-o pauză în curtea școlii să beau apă de la o țâșnitoare. Picăturile s-au prelins pe cravată, apoi, devenite portocalii, pe cămașa mea albă. Coloranții sovietici s-au dovedit mai puțin rezistenți la apă decât cei românești…
În spatele acestei cărți se află munți de lecturi. Simona Preda discută literatura de copii a anilor ’50, mitografiile sovietice ori de inspirație sovietică. Între acestea, legenda pionierului-erou, micul delator Pavlik Morozov. Ceea ce ni se inocula prin acel mit era devotamentul total pentru partidul-stat. Ni se sugera că nu poate exista loialitate reală decât pentru cauza sacralizatului Partid. Timp în care, acasă, ni se spunea să ne ținem gura, să nu povestim nimic din ceea ce auzeam că-și spun, ori își șoptesc, părinții noștri. Se impunea o tablă de valori în care binele, altruismul, solidaritatea, erau reduse la identificarea necondiționată cu colectivul pionieresc. Tocmai de aceea am simțit o mare ușurare, la începutul anilor ’60, când am putut citi romanele lui Jules Verne și pe cele ale lui Alexandre Dumas. Copiii căpitanului Grant și cei trei mușchetari erau negarea copiilor-exemple pe care ni se cerea să-i imităm, tot așa cum partidul-stat, condus de „scumpul tovarăș Dej”, imita măreața Uniune. Chiar și între scrierile sovietice, eram mereu în căutarea oazelor de imaginație relativ descătușată, cum era de pildă cartea „Şvambrania” de Lev Kassil ori „Hiperboloidul inginerului Garin” de Alexei Tolstoi.
Simona Preda reușește să demonstreze modul în care psihologia adeziunii rămâne constantă, dincolo de cotiturile comunismului românesc dinspre stalinismul dezlănțuit al anilor ’50, trecând prin târzia autonomie dejistă, și culminând în ritualurile tot mai absurde ale „Epocii de aur”. Cartea explorează metodele de adaptare locală, eforturile de sinteză între vulgata leninistă și cea patriotard-națională. Înființarea organizației naționale a pionierilor odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu semnala, asemeni altor măsuri similare, intenția de consolidare a supravegherii politice a copiilor. Primul secretar al CC al UTC și ministrul pentru problemele tineretului se numea Ion Iliescu. Ceva mai târziu se înființează organizația „șoimilor patriei”. Cultul familiei Ceaușescu devine ubicuu și copleșitor. Literatura pentru copii suferă efectele isteriei protocroniste. Mitul partidului era tot mai mult sinonim cu cel al „Eroului între eroi”. Rămânea în funcțiune mitul închisorii Doftana, dar era și el subsumat cosmologiei oficiale în care biografia (contrafăcută, firește) a secretarului general și a consoartei sale erau stâlpii de rezistență.
Aș putea scrie multe alte lucruri legate de această carte într-adevăr remarcabilă prin ton, metodologie a cercetării și abundență a informației atent cântărită și evaluată. Să spun în încheiere că este una din acele lucrări care ne fac să înțelegem că scopul comunismului nu a fost doar să transforme economia, ci, mai presus de orice, a fost vorba de transformarea naturii umane. Aici a fost miza sa cea mare, iar cartea Simonei Preda deconspiră cu maximă probitate modul în care au înțeles comuniștii să exploateze cu infinit cinism puterea pe care o dețineau în învățământ și în cultură spre a-și anexa, prin sistematică îndoctrinare, tinerele generații. Ceea ce a avut loc a fost de fapt un lung abuz mental, comis de indivizi care s-au crezut custozii unor adevăruri revelate și care nu erau de fapt decât o sumă de himere, minciuni și elucubrații.
Textul de mai sus, prefata cartii Simonei Preda aparuta luna trecuta la Curtea Veche Publishing, a fost transmis la Radio Europa Libera:
http://www.europalibera.org/content/blog/26723754.html?nocache=1
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
A propos de Alexei Tolstoi, nepotul bolșevizat al contelui Lev Nikolaevici din Iasnaia Poliana și a lui Turgheniev: mi-a plăcut la nebunie romanul SF Aelita. Unul dintre personajele principale, fostul soldat roșu Alexei Gusev (acțiunea se petrece, dacă-mi amintesc bine, prin anii 1922 – 1924), îi explica eroului principal, inginerul Mstislav Sergheevici Los, care îl luase cu el într-o expediție pe Planeta Roșie, că „Marte o să fie sovietic”.
Îi sugerez pe această cale tovarășului Dughin, dacă bântuie cumva pe aici pe Contributors, să ia aminte și să bage bine la cap profeția lui Gusev! Să-i spună lui Vova Putin, al cărui ideolog este, să trimită repejor o rachetă a Gazprom-ului pe Marte, ca cumva imperialisto-fasciștii ăia de americani să-i fure Mamașei Rusia hidrocarburile fosile marțiene (alea care este, vorba unui clasic în viață cu fief baronial în Sectorul 5)!
Mda… am dat drumul căruței la vale și am cam pus-o de un pamflet…
Domnule Profesor, iertați-mi acest off-topic! Dar de câte ori îmi amintesc de acele vremuri pe care, din păcate, le-am apucat și eu, văd roșu în fața ochilor! Și nu sub formă de automobile supersport cu motoare de 500 de cai-putere sau de chitare electrice…
:P
Cum se termina Aelita?
Revolutia pe care uncercasera s-o impuna cosmonautii sovietici esueaza, acestia sunt nevoiti sa fuga, si aterizeaza in Statele Unite!
Eu (nu mai tin minte exact) cred ca aveam in jur de 12-13 ani cind am citit cartea cu Pavlik Morozov (primita premiu la un sfirsit de an scolar) . As fi putut fi un Pavlik romanesc: atit de multe discutii „dusmanoase” auzeam intre bunicul si tatal meu, incit aveam „dece sa-i pirasc organelor”, si sa scrie un scriitor o carte data ca exemplu, nu doar Mitrea Cocor ori Baragan :P
Ca pionier am fost primit in al doilea sau al treilea val, caci nu aveam „origine sanatoasa”; noroc cu notele mai bune decit a celor „sanatosi”.
Primul „salut voios de pionier” l-am adresat unui verisor mai mare: nu-i uit nici acum zimbetul batjocoritor. S-a apropiat de mine, a pus mina pe cravata-mi si a zis: „o cirpa, da-o dracului jos si o iei doar la scoala”. Ma dezumflat ;)
Pionierii nu erau doar receptori ai indoctrinarii, ci fusesera transformati in agenti activi. Erau obligati sa sustina „montaje artistice” – poezii si cantece dedicate Partidului, Patriei, sotilor Ceausescu.
Indoctrinarea si manipularea sunt specifice tuturor societatilor, fie ca sunt totalitare fie casunt democratice .
Fara indoiala comunistii au fost si mai sunt specialisti in domeniu, dar fata de capitalisti par mici copii. Spre deosebire de democratia de tip comunist, despre care stiam toti ca e o minciuna, cea de tip capitalist, pare(doar pare) mult mai credibila…
La Radioromania Cultural, s-a vorbit de un concert de cintece pioneresti ce are loc asta seara in capitala,cica nu este prima oara.Sa-i inveti in ziua de azi pe copii cintece atit de idioate,sa le si prezinti intr-un spectacol unde mai vine lume sa plateasca pentru asa ceva,tine parca de ireal.
Ce vremuri! :)
În clasa a II-a am fost comandant de detașament, dar în clasa a III-a am pierdut alegerile, pentru ca învățătorul să descopere ulterior că tocmai le aranjam pe cele pentru comandant de unitate. Era o școală doar cu clasele I – IV, aveam nevoie de votul a 13 detașamente din 25 și le-am obținut. Așa am început să nu mai cred în nimic, odată cu obținerea singurului șnur albastru din toată școala … :P
1. Printre primele scoli in care au fost infiintate organizatii de pionieri a fost si Scoala nr. 10 din Calea Ferentarilor, cartier muncitoresc sandard, in care se construiau pe atunci primele blocuri de locuinte muncitoresti, in perimetrul numit Veseliei (locul desfasurarii actiunii din „Domnisoara Nastasia” a lui G.M.Zamfirescu. Cred ca era in 1949. Eram elev in clasa a V-a. A fost ceva straniu pentru mine, nu auzisem de existenta pionierilor, nu intelegeam despre ce e vorba. In drum spre casa, in prima zi, mi-am dezlegat cravata si am bagat-o in buzunar, de teama ca vor rade de mine vecinii vazandu-ma cu ea la gat. Instructoare era o taximetrista de tramvai, care ne indemna sa ne plamgem la ea de orice nemultumire impotriva profesorilor.
2. Exemplul mentionat – Rautu – nu e edificator, legat de succesul propagandei comuniste, decat aplicat unor fanatici din perioada ilegalitatii (cum am mai spus-o, convinsi mai mult din ratiuni rasiale decat ideatice). Eu si toti cunoscutii mei, unii ocupand chiar functii de invidiat pe atunci (inclusiv eu in perioada in care Maurer a impus pentru scurta vreme criteriul meritocratiei ca preponderent pentru unele domenii) nu credeam nimic din propaganda epocii, ba chiar ne enerva la culme, dar trebuia sa ne prefacem ca suntem loiali. Consideram ca acela era sistemul care va dainui o vesnicie si ca nu avem de ales.
D-le Tismaneanu,oare putem face o paralela intre Victor Ponta si The Manchurian candidate?Va rog dezvoltati intr-un raspuns sau de ce nu un articol.Peace&love.
Stimate Domnule Tismaneanu,
Imi permit sa va impartasesc din memoriile omului nou, plamadit in spirit socialist.
Un rol de seama in maturizarea baietilor il au opovestile cu indieni, care (indieni) difera, desigur, mult de indienii adevarati din preriile Americii, dar acestea sunt povestiri de aventuri exotice, care inflacareaza imaginatia.
In perioada stalinista a aparut o problema: cum furnizam un asemenea material copiilor, fara sa-i otravim cu povestiri excitante despre America! Solutia a fost gsita in cartea Corbul Yukonului, a carei actiune se petrece in Alaska – pentru o vreme, colonie rusa – si unde aventurierii rusi sunt prezenrtati ca superiori americanilor. Astfel, preotul ortodox care-i insoteste pe aventurieri se ingrozeste de faptele pastorului protestant, care-i botezase pe indieni cu nume urate din Biblie, si de aceea ii boteaza din nou, cu nume rusesti frumoase; si tot asa, rusii le dau indienilor marmelada, care desigur inghetase in frigul arctic si trebuie sparta, dar indienilor le place, si ei mai cer gheata dulce.
Am rasfoit cartea la librarie, si am decis ca nu-i de mine: oricat se straduia autorul sa vorbeasca de rau regimul tarist, comunisti nu puteau fi acolo (Alaska fusese vanduta de rusi americanilor in 1867). Am discutat despre aceasta cu un coleg de clasa (a doua), si el a fost uluit.
Dupa ce-a cugetat o vreme, mi- spus, da’ cartea nu-i interzisa
Am nimerit intamplator pe aces site si am ramas captiv. Desi nu cunosc cartea care este subiectul dezbaterii, inteleg, totusi, subiectul subiectului! Ma intreb, totusi, daca subiectul trateaza si: Gianni Rodani-Aventurile lui Cepelica; Nikolai Nasov-Aventurile lui Habarnam; Arkadi Gaidar-Timur si baietii lui; Molnar Ferenc-Baietii din strada Pal; jules Renard-Morcoveata.