Pentru cei pasionați de istoria intelectuală a României în anii comunismului, îndeosebi în perioada stalinistă și în anii „dezghețului”, dar și cei ai „reînghețului”, cartea Luminiței Marcu, „O revistă culturală în comunism. Gazeta literară 1954-1968”, recent apărută la editura Cartea Românească, este o mină de aur. Concepută după modelul sovietic al săptămânalului „Literaturnaia Gazeta”, revista „Gazeta Literară” a fost principala tribună a realismului socialist în versiunea românească. Conducerea revistei a fost asigurată de-a lungul anilor de personaje în care partidul, adică Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Pavel Țugui și alți pontifi ideologici aveau deplină încredere. Unul dintre aceștia a fost Paul Georgescu, critic literar cu sensibilități estetice certe, dar în egală măsură un fanatic leninist. Poate că ar merita scrisă o biografie a acestui personaj, ținut încă în icoană de unii. Paul Georgescu s-a reinventat ca romancier în anii ’70, și încă unul de mare talent. Îl ura pe Nicolae Ceaușescu, îl numea „Căpitanul”. Dar, asemeni unui Georg Lukács, nu a renunțat niciodată la atașamentul său față de escatologia revoluționară a marxismului. A fost un leninist cultural și a murit la fel.
La fel, principiul sacrosanct al partinității (partiinost), de sorginte bolșevică, a fost pus în practică de personaje precum Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Beniuc, Mihail Petroveanu, Ion Vitner, N. Tertulian, Mihai Gafița, Savin Bratu, Zaharia Stancu, Maria Banuș, Nina Cassian, Tiberiu Utan, Demostene Botez, Titus Popovici și atâția alții. Unii (Paul Georgescu, Petroveanu) aveau să devină personaje în romanul lui Petru Dumitriu, „Întâlnire la Judecata de Apoi”, scris după rămânerea sa spectaculoasă în Vest. În cartea Luminiței Marcu, de fapt un mascat roman de idei, Petru Dumitriu este el însuși personaj, și încă unul principal. Cult, vorbitor perfect de franceză și germană, cinic, snob si cabotin, Petru Dumitriu a fost nu doar arbitrul eleganței, ci si arbitru ideologic in acei ani intunecați.
Luminița Marcu surprinde cu admirabilă acuitate și cu un remarcabil apetit istoric avatarurile comunismului românesc prin prisma discursului literar acceptat, chiar prescris de partid. Este explorată cu minuțioasă inteligentă istorică tentativa de a emascula orice tentație marxist-revizionistă de tip maghiar sau polonez. Dacă in Polonia un Adam Wazyk, fost stalinist, rupea cu propriul trecut de captivitate a minții (spre a relua sintagma lui Czeslaw Milosz) scriind „Poemul pentru adulți”, in România niciun scriitor major nu a făcut un pas similar. Unul dintre capitolele fascinante din carte este momentul 1956, acea clipă ratată a destalinizării în cultura românească. Orice am crede despre Alexandru Jar, ceea ce ne spune aici Luminița Marcu trebuie luat în considerație: atunci când alții se complăceau în tăceri mai mult sau mai puțin culpabile, fostul luptător din Spania și din maquis, un stalinist sinistru, puternic compromis la începutul anilor ’50, s-a trezit și a atacat deschis „îndrumarea de către partid” a literelor românești. L-a sfidat pe țarul ideologic Răutu și a cerut o dezbatere reală despre cultul personalității. A fost imediat excomunicat. De fapt, de-stalinizarea a eșuat inainte de a incepe.
Luminița Marcu știe să citească printre rânduri, un exercițiu indispensabil în acest gen de abordare în care istoria politică se îngemănează cu o subtilă hermeneutică a textelor. Discută punctele de inflexiune, descoperă ne-spusul dindărătul spusului, reconstituie motivații și configurații acoperite de valul uitării. Cartea este un omagiu adus acelor tineri critici, intelectuali reali care au respirat sub apă, vorba marelui poet polonez Stanisław Barańczak stins din viață zilele trecute, oameni de onoare și intelectuali rafinați precum Matei Călinescu și Lucian Raicu. Intre poeți, Nichita Stanescu și Cezar Baltag au fost si ei radactori ai „Gazetei literare”.
Aceasta este tradiția pe care Luminița Marcu o reia în această superbă carte, comparabilă, cred, cu lucrările unei Gisèle Sapiro în Franța. Să mai adaug că volumul este extrem de bine scris: este de-a dreptul captivant. Profesorul Paul Cornea are așadar dreptate: „Cartea este o excelentă teză de doctorat, din a cărei comisie am făcut parte și care a fost, de altfel, notată cu Summa cum laude, calificativul maxim, în 2010, la Universitatea din București. Fără să fie lipsită de accente eseistice, partea cea mai importantă a acestei lucrări este de natură documentară. Este remarcabilă descrierea numerelor de revistă «du jour au jour», lucrarea fiind un demers riguros și o premieră în ceea ce privește studierea detaliată, la firul ierbii, a celei mai importante reviste literare a epocii.”
http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/o-revista-culturala-in-comunism-gazeta-literara-1954-196-396/
Domnule profesor
Am rasfoit acum cativa ani colectia Gazetei Literare din anii ’60, incercand se urmaresc ascensiunea lui Eugen Simion.
M-a impresionat atunci lipsa de importanta a marii majoritati a textelor, prost scrise si neinteresante.
Pentru cine era scrisa”? Cine o citea? Cine o lua in serios?
Cu respect,
Peter Manu
Draga domnule profesor Manu,
Sunt convins ca doamna Lumnita Marcu va poate raspunde informat si cu acuratete. In ce ma priveste, n-am fost niciodata fan Simion. Dar intrebarea Dvs e valabila: pentru cine era scris revista? Era un exercitiu ventriloc? Mai degraba as vedea doua functiuni (examinate si de autoare): Primo, tribuna ptr afirmarea liniei parrtidului in literatura; secundo, debuseu pentru inteligentsia litarara, articolele erau foarte bine platite, deci corupere si cooptare. Era unul din pricipalele instrumente de reproducere simbolica a sistemului ideocratic. Ganduri bune!
Va multumesc pentru raspunsul informativ si amabil.
Ne spuneti ca „Luminița Marcu știe să citească printre rânduri, un exercițiu indispensabil în acest gen de abordare în care istoria politică se îngemănează cu o subtilă hermeneutică a textelor.”.
Am incercat si eu, un numar de ani (1965-1969) sa citesc printre randuri presa din Romania. Era un exercitiu dificil; cuvintele cod si inflexiunile se schimbau mereu. Am renuntat in momentul in care am luat decizia interioara de a parasi tara, pentru ca a citi printre randuri era un mod, ineficient si steril, de a trai cu speranta intr-o schimbare care nu putea de fapt sa vina.
Exercitiul Luminitei Marcu este unul de reconstructie a unei semantici ezoterice. Avem, in acest sens, si alte lucrari meritorii: Liviu Malita, Ana Selejan, Ruxandra Cesereanu, Alexandra Tomita, Cristian Vasile, Ioana Macrea Toma (sunt sigur ca uit unele nume, imi cer scuze). Avem cartile unor M. Nitescu si Eugen Negrici, plus volumele colective semnate, in diverse formatii, de P. Cernat, I. Manolescu, A. Mitchievici, I. Stanomir. Dar, in acest caz anume, avem o carte care deconstruieste texte apaute intr-o revista de tip flagship, spre a deconspira acei topoi care definesc variatiunile ideologice subjacente textului asa cum apare el privirii neinitiate. Intr-un fel, as asemui efortul Luminitei Marcu cu acela al lui Denis Kozlov despre care am scris in „International Affairs” (textul a fost tradus si publicat aici, pe”Contributors”). Un lucru se cere accentuat, iar autoarea il face in chip exemplar: toate crizele ideologice traversate de regim s-au reflectat prioritar si preponderent in „Gazeta Literara” (mai mult, cred, decat ceea ce avea sa urmeze, deci in „Romania Literara”). Aici au aparut texte-cheie: interviul lui lui Alexandru Jar de catre M. Petroveanu, atacul lui Beniuc contra lui Nicolae Labis etc Era suficient ca un Rautu sau Mizil sa schiteze o „teza”, pentru ca Paul Georgescu (le insusi un scurt timp activist al „Sectie”) sa preia ideea din mers si sa o converteasca in editorial.
http://www.contributors.ro/global-europa/dialectica-deziluziei-%E2%80%9Enovii-mir-si-destalinizarea-hru%C8%99ciovista/
Va multumesc din nou.
Raman cu intrebarea: de ce atat de complicat si de amanuntit, de ce atatea manusi peste manusi, de ce plata pentru coala editoriala, casele de creatie, avansurile, restaurantul de la Casa Monteoru?
Cui ii era frica de cine?
Stimate Domnule Tismaneanu,
In privinta lui Alexandru Jar – orice-ati gandi despre dansul, el nu s-a „trezit”, ci a executat ordine: Gheorghiu-Dej i-a ordonat sa condamne stalinismul, AJ s-a confirmat, si a fost imediat infierat, intr-o provocare antisemita de rit bizantin.
In privinta scriitorilor majori care au dezamagit – cred ca trebuie mentionat, totusi, foarte tanarul Nicolae Labis, care, desteptat din iluzia comunista in care fusese crescut, ar fi putut deveni, gratie talentului sau fenomenal, un lider al opozitiei; de aceea a fost lichidat.
Lucruri interesante… dense… despre istoria recenta/ pe care incepem sa o decriptam.
As putea sa fac apel si la unele din textele lui Mircea Ciobanu/….. la studiul sau emblematic despre Iov( fiind eseu) din perioada tarzie a creatiei sale/ de ce nu, la poemul Am fost poet in vremea lui Ahab…
.Mare pacat ca romanele sale sunt greu de inteles/ poate sintaxa… cine stie… in timp se/decanteaza semnificatiile.
Poeta Luminita Marcu/ se ocupa cu eseul polivalent/ ca tematica/ ,dar omite ca si Cezar Baltag, Nichita Stanescu/ Aurelian Titu Dumitrescu/ Mircea Ciobanu(M.Sandu Ciobanu) se raporteaza la Ion barbu/ Dan Barbilian.// Desigur in nuante diferite. Poate ca si Marin Mincu…regretatul eseist…/