marți, decembrie 1, 2020

Reflecții despre evreitate, identitate si demnitate: Pornind de la Hannah Arendt

Am recitit zilele acestea faimoasa scrisoare de răspuns adresată de Hannah Arendt pe 24 iulie 1963 marelui cărturar israelian, originar ca și ea din Germania, Gerschom Scholem, in urma apariției controversatei ei cărți “Eichmann la Ierusalim. Raport despre banalitatea Răului” și a polemicilor furibunde care au acompaniat-o. Cel puțin trei erau reproșurile lui Scholem, cu care Hannah Arendt impărtășea multe amintiri si sentimente, inclusiv iubirea pentru cel care a fost Walter Benjamin.

Mai intâi, era chestiunea sionismului. Pentru Scholem, Arendt nu dovedea necesarul atașament fata de aceasta doctrină politică. Gânditoarea ii atrăgea atenția că, deși legată prin vechi prietenii de unii lideri sionisti, in primul rand Kurt Blumenfeld, ea personal nu fusese niciodată sionistă. In cazul lui Scholem, reticențele legate de sionism ale Hannei Arendt țineau de faptul ca ar fi fost legată, in tinerețe, de stanga germană, in special de aceea marxistă. Autoarea “Originilor totalitarismului” făcea cu acest prilej o afirmație extrem de importantă pentru cei interesați de biografia ei intelectuală, atat de intens intersectată cu marile dileme ale veacului XX. Nu, ea nu venea dinspre stânga, ci, daca venea de undeva, acel tărâm originar era tradiția filosofiei germane.

Mai departe, Scholem ii obiecta, in termeni duri, ceea ce el percepea drept tonul glacial, chiar arogant, cu care scrisese in cartea ei despre ceea ce-a implicat activitatea Consiliilor Evreiesti in zonele ocupate de nazisti. Nu faptele contau in acest caz, ci presupusa ei lipsă de empatie. Ii lipsea, scria Scholem, dragostea pentru poporul evreu (Ahabath Israel). Răspunsul Hannei Arendt mi se pare emblematic pentru ceea ce putem numi vocația cosmopolită a spiritului modern, refuzul incartiruirii intr-o baracă de tip colectivist, al blocării in logica specioasă a colectivelor. Este ceea ce afirmă si scriitoarea croata Slavenka Drakulic atunci când spune că atunci când “Noi” se substituie lui “Eu”, individul dispare, se dizolvă in magma adeziunilor fanatice. Astfel se naște cultul salvatorului magic. Locul demnității este luat de obediență, de inregimentare, de devotamente sectare. Credința se substituie rațiunii. Orbirea ia locul Luminilor.

Evreitatea era pentru Hannah Arendt un fapt ontologic, o realitate pe care nu s-a gândit niciodată să o ascundă ori să o nege: “Ai dreptate–nu sunt mișcată de niciun fel de ‘dragoste’ de acest gen, și aceasta din doua rațiuni: nicicând in viața mea nu am ‘iubit’ vreun popor sau vreo colectivitate–nici poporul german, nici pe cel francez, nici pe cel american, nici clasa muncitoare ori altceva de același gen. In fapt, mi-am ‘iubit’ doar prietenii și singura dragoste pe care o cunosc și in care cred este dragostea pentru persoane. In al doilea rand, această ‘dragoste pentru evrei’ mi-ar apărea, intrucat sunt eu insămi evreică, drept ceva suspect. Nu pot să mă iubesc pe mine insămi ori ceva din care fac eu insămi parte.”

Cât priveste relatarea a ceea ce s-a dezbătut in proces despre rolul Consiliilor, Hannah Arendt preciza ca nu era vorba de perioada de până in 1941, ci de aceea care a urmat, când s-a ajuns la situații cel putin problematice in care colaborarea a putut duce la colaboraționism. A le nega și a-i ataca pe aceia care indrăznesc să le identifice, inseamnă prelungirea unui “unmastered past”, a unui trecut care nu a fost confruntat in chip deschis si onest. Pentru Hannah Arendt, nimic nu era mai important decat ceea ce filosofii secolului al XVIII-lea numeau “truths of fact”, adevărurile factuale pe care nu le poate oblitera nicio doctrină supra-individuală.

Scriu aceste rânduri și mă gândesc la resurecția pasiunilor colectiviste, primordialiste si chiar tribale in zilele noastre, ca și cum omenirea n-a invățat nimic din lecțiile unui secol mai violent, mai brutal și mai insângerat decat oricare altul in istorie. Mă gândesc cum renasc mituri politice pe care le credeam epuizate și compromise, cum se rostesc din nou lozinci belicoase și cum se contestă valoarea ireductibilă a individului. Totalitarismul a distrus ființa juridică si pe aceea morală. A le reclădi este un demers ce poate dura decenii.

Asemeni Hannei Arendt, nu-mi voi nega niciodata evreitatea, dar nu o voi transforma nici in scut, nici in iatagan. Dragostea mea va fi intotdeauna pentru prieteni, nu pentru entități colective. Aveam 20 de ani cand am auzit din gura unui coleg de facultate o expresie pejorativa despre maghiari. Am reacționat oripilat. “Ce te bagi, tu nu ești ungur”, mi-a replicat personajul. Nu sunt ungur, dar orice jignire a unui semen al meu pentru că este ceea ce este o resimt ca pe o vătămare a propriei mele condiții umane. Orice formă de xenofobie imi repugnă. Antisemitismul este criminal, in intenții, in motivații si in consecințe.

Identitatea ne este dată, dar ea nu este ceva inghețat, o construim noi inșine mereu, intr-un dialog fără capăt cu sinele si cu lumea.

https://www.contributors.ro/cultura/inaltimile-suverane-hannah-arendt-amor-mundi-si-catastrofele-secolului-xx/

https://www.contributors.ro/cultura/caini-papagali-corbi-si-soareci-fabule-anti-nostalgice-despre-comunism/

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Pentru cei interesați, aș recomanda documentarul lui Claude Lanzmann, The Last of the Unjust. Filmul este un fel de apendice la Shoah, iar personajul principal, rabinul Benjamin Murmelstein, aduce o neprețuită mărturie (fie ea și aprig contestată), dată fiind poziția lui de ultim șef al consiliului evreiesc de administrație din lagărul de concentrare de la Theresienstadt (Terezin). Însăși supraviețuirea lui a fost luată drept o dovadă a „colaboraționismului”.Dacă nu mă înșel, este singurul care a deținut o astfel de poziție și care să fi rămas în viață la sfârșitul războiului.
    Nu este o temă „comodă”, deși Hannah Arendt a transformat-o într-o cause celebre, fără însă a fi fost prima care s-o abordeze. Între abjecția unui Haim Rumkowski („regele” ghetoului din Lodz) și eroismul celor care au organizat revolta din cel varșovian, există un spectru uman la fel de vast ca în orice altă comunitate umană supusă unui regim dictatorial, cu excepția notabilă a pericolului anihilării. Ar merita menționat și personajul tragic al lui Adam Czerniakow, care în postura de lider al ghetoului din Varșovia, a sfârșit prin a-și lua singur viața, neputând suporta responsabilitatea morală a „triajului” celor destinați deportării în lagăre și nici inutilitatea mai mult decât aparentă a oricărui compromis făcut față de naziști.
    Am menționat insurecția din ghetoul varșovian- ar trebui în aceeași suflare numit și Marek Edelman, care a supraviețuit, a participat apoi la marea revoltă din capitala Poloniei în august 1944 și ulterior a devenit unul din dizidenții de marcă, colaborând strâns cu Solidaritatea. Edelman a fost anti-sionist și a avut în repetate rânduri o atitudine critică față de Israel.

  2. Se pare că în fiecare comunitate adepții libertății și persoanei sunt doar o minoritate.

    De la produsele culturale ale acestora se construiesc identități grupale adoptate de oamenii care nu sunt atașați de libertate.

    Iar apoi, la un moment ulterior, liderii politici ai grupului, interesați doar de coeziune socială, împreună cu ideologii lor, le folosesc împotriva oamenilor care gândesc liber și iubesc persoanele,

    Discursul despre libertate și persoane este permanent deturnat, iar oamenii liberi trebuie permanent să se afle în permanentă activitate culturală dacă vor să rămână liberi și în societate în același timp.

    Apare destul de clar că doar o minoritate cu suficientă energie cuplată cu opțiuni spirituale de un fel sau altul poate fi liberă.

    Însă e ceva frumos. Merită. Și este de folos și celor care își construiesc identitatea în mod grupal, pentru că le oferă niște repere morale și ceva material pentru propria auto-construcție culturală.

    gânduri bune,

    • Domnule, pe cuvant de onoare, scrieti pur si simplu in dodii. Truisme amestecate cu confuzii intr-o intr-o logica cel putin indoielnica.

  3. Multumesc pentru acest text foarte necesar in aceasta epoca redevenita confuza.

    PS Eu care sunt inrudit in mod cunoscut –ca in mod necunoscut cam toti de pe Terra ne tragem biologic (genetic) din Y-Adam si Eva Mytocondriala sau dupa mine, cum astia nu au trait simultan trebuie sa ne ridicam mai departe in trecut pana vom ajunge la gemenii Adam si Eva(vezi blogul meu ref la cestiune)– cu familii germane si maghiare din secolele primei jumatati de mileniu trecut , cat si cu moldoveni de prin toate secolelele celei de a doua jumatati, cu ardeleni si macedoneni de prin sec 19 nu stiu exact ce neam ar trebui sa fie venerat de mine. Dar cum in convingerea mea biologica privind inrudrea cu toata lumea ma multumesc sa apreciez umanitatea ca fiind ceva ce nu ar fi bine sa dispara, nefiind asta chiar asa de imposibil si desigur ca si dvs sau autoarea citata prietenii pe care singur mi-i aleg.:)

  4. Felicitari Dle Profesor, e unul din cele mai frumoase si importante articole pe care le-am citit.
    Minciuna/marturia mincinoasa nu au nimic in comun nici cu dragostea, nici cu lumina.
    Nu intamplator se spune „truth is the first casualty of war”…(apoi urmeaza crimele)
    Adeziunea si afectiunea pentru comunitate sunt importante, dar nesemnificative in comparatie cu a face bine/rau – impreuna cu comunitatea sau la nivel individual.
    Nu intamplator atat Decalogul cat si Crestinismul stabilesc norme sociale individuale, nu la nivelul comunitatii „iubeste-ti aproapele,.
    Sunt cteva intrebari:
    Individul care se sacrifica pentru binele societatii merita elogiat drept erou/eroina, insa putem cere acest lucru de la toti? Poate autosacrificiul fi o norma a carei neindeplinire sa devina repros? O deficienta de caracter?
    Este minciuna/crima benefica unei societati?
    E ok sa minti, furi si sa ucizi in numele „comunitatii”? ideologiei? religiei?

  5. Ce inseamna mesajul lui Netaniahu prin care indeamna evreii din Europa sa mearga in Israel? Ceva electoral sau retoric pentru a trage un semnal de alarma suplimentar? Mie mi se pare ceva nepotrivit, mai ales dupa manifestarile de solidaritate.

  6. In multe sunt de acord cu dvs, dar aici nu, d-le Tismaneanu.

    Patriotism sau iubire fata de propria etnie nu este egal cu tribalism. Nu poti fi pur si simplu cetatean si atat. Sentimentul de apartenenta nationala mi se pare crucial pentru identitatea personala si apoi pentru identitatea unui popor.

    Ati spus odata ca nu sunteti de acord cu ideologiile tip Blut und Boden. Dar nu e obligatoriu ca patriotismul sa se transforme in venerarea natiei, in idolatrizarea ei. Eu cred ca valoarea patriotismului sta in mesajul sau afirmativ; iar mesajul de excludere a strainilor sau alogenilor e doar o patologie.

    Dar problema e mai ampla aici: daca mergem pe ideile Hannei Arendt, vom evacua incetul cu incetul legaturile care au creat si inca tin laolalta fiecare natiune. Sunt de acord; fara cultul natiunii. Dar si fara cultivarea ei?! Daca Arendt spune ca nu a iubit vreun popor, putem s-o intelegem, dar eu nu-i pot da dreptate.

Lasă un răspuns la adi Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

“Tradiţia” Sf Andrei, moaştele lui Eminescu şi cruciadele IPS Teodosie Tomitanul

Arhiepiscopul Teodosie de Constanţa, acest Radu Mazăre al BOR, se agită periodic pentru organizarea câte unui carnaval televizabil, în bunul obicei local....

Netflix, Sir David Attenborough și morsele care se „sinucid” din cauza încălzirii globale – Un nou exemplu de fake news și manipulare climatică

Pentru a șoca și manipula cu succes opinia publică naivă și mai puțin informată, o parte a mass mediei recurge la ceea...

… drumul spre iad al Papei Francis

... si-atunci aveti a ma ierta daca nu voi discuta acum nici alegerile din Romania sau din Statele Unite, nici Ziua Recunostintei,...

Țara noastră în termeni de destin*

In interviurile pe care le-am făcut în marginea recentului dialog epistolar cu Andrei Pleșu intitulat Despre destin, am fost întrebat în câteva...

Despre utopia energiei eoliene offshore a României

Actualul articol este generat de faptul că în proiectul de Strategie Energetică generat de MEEMA (aflat încă în discuție), precum și în...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.