Reflectând la Marea Unire de la 1918 cu gândul la viitor

Nu mi se pare defel de bun augur nervozitatea, evidenta stare de tensiune cu care este primită împlinirea a 100 de ani de la Unirea din 1 Decembrie 1918. Prea și de data aceasta un mare eveniment din istoria națională dă semne că va fi înecat într-un sos politic de proastă calitate. Nu avem pentru moment nici un indiciu că vom ști să primim senini ceea ce înseamnă în primul rând sărbătoarea noastră. Prea vrem să le impunem bucuria și altora din prejmă. Suntem mult prea preocupați de ceea ce fac alții ca și cum aceasta ar fi un semn de europenism ori de integrare, așteptăm din partea orbanizatei Ungarii să accepte cu aplauze și ovații teoriile românești asupra Unirii, aceasta în vreme ce înșiși istoricii români se pierd în polemici sterile precum aceea dacă e rău sau bine să numim sau ceea ce s-a petrecut/desăvârșit la 1 Decembrie Marea Unire. Dacă nu cumva devalorizăm astfel Unirea de la 24 ianuarie 1859.
Ne nemulțumește indiferența manifestată de autoritățile Statului față de ceea ce ar trebui și ar urma să se întâmple în anul 2018, ne scandalizează numirile mai mult decât controversate în fruntea unor organisme aniversative nou create, birouri și oficii cu iz de sinecură pentru tot felul de minusculi, semidocți clienți politici. Observăm cu disperare că e vorba despre oficii și ghișee cu bugete inexistente ce reamintesc de formele fără fond ale lui Maiorescu.
Ne temem că în anul 2018 își va face iarăși loc ceea ce regretatul Vlad Georgescu numea istoria de parastas, că va urma un noian de cărți în care va predomina viziunea eroico-mitologizantă și vor fi regăsite sintagme-tip, de mult uzate, de genul împlinirea visului de veac ori că vom avea parte de spectacole folclorizante cu actori mediocri care îi vor interpreta în cel mai diletant chip pe Mihai Viteazul bucuros nevoie mare că a realizat Unirea, pe Vasile Lucaciu, pe Iuliu Maniu.
Deși nu sunt istoric profesionist, adică un practicant al scrisului istoric, deși sunt doar un simpatizant al istoriei, adică al disciplinei care se ocupă cu studierea și interpretarea trecutului), îndrăznesc să calific apariția cărții profesorului Lucian Boia În jurul Marii Uniri- Națiuni, frontiere, minorități (Editura Humanitas, București, 2017) drept extrem de importantă. Fie și numai pentru motivul că adesea lucrarea avertizează asupra primejdiei exagerărilor, a viziunii mitologizante, a tentațiilor de a decupa o istorie numai a noastră chiar și acum când se întocmește Europa. Observă, pe bună dreptate, profesorul Boia că mitologia unității românești a pătruns în conștiința publică și e greu de unit din loc, că ceea ce s-a învățat în școala comunistă se uită greu (Se făcea pe atunci școală, nu glumă! -scrie ironic profesorul Boia), că ¬istoria a fost și este încă înțeleasă ca înaltă școală de patriotism ceea ce poate avea consecințe nu tocmai fericite atunci când vine vorba să știm, să scriem și să cunoaștem adevărul despre fapte glorioase pe care, din păcate, le acoperim cu glamour de inautenticitate, de falsitate, aș zice de rabelaisianism istoric.
Sigur, ne este tuturor dragă unitatea națională, dar nu avem dreptul ca în numele acestei iubiri să nu cunoaștem exact și în detaliu cum s-a ajuns la ea. Transilvania este, cum ne reamintește Lucian Boia, piesa cea mai prețioasă a unității naționale, numai că ea a avut parte multă vreme de o altă istorie decât aceea a Țării Românești și a Moldovei. Poate mai apropiată de istoria Ungariei, a Imperiului prin destrămarea căruia a ajuns în fine să se alipească României. Aceasta după ce țării ce și-a declarat Independența la 9 mai 1877 i s-au alăturat și Basarabia, și Bucovina, și chiar și Dobrogea, cu toate că ele nu figurau în planul al cărui prim punct a fost poziționarea în 1916 de partea și în rândurile Antantei.
Cartea profesorului Lucian Boia ne arată de ce s-a întâmplat astfel, cum stau lucrurile cu norocul invocat de Petre Carp, noroc de care a avut parte România, astfel încât, deși a pierdut Războiul și a încheiat pacea rușinoasă de la Buftea- București, măcar cu ceva mai mult de 2 decenii a cuprins între hotarele ei generos redesenate aproape pe toți cei ce vorbeau limba română. O face într-o viziune comparatistă, inventariind ceea ce s-a întâmplat cu țările, cu națiunile, cu frontierele, cu minoritățile din teritoriile altminteri atât de diverse care și-au dobândit independența, autonomia odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar, cu ceea ce s-a întâmplat cu ocazia Tratatului de la Trianon de pe urma căruia Europa și-a recâștigat echilibrul, stabilitatea, mai fiecare a câștigat câte ceva, numai Ungaria a pierdut aproape totul.
În jurul Marii Uniri de la 1918- Națiuni, frontiere, minorități este un eseu. Or, eseul, ne-a reamintit-o recent George Banu în cartea lui dedicată Ușii, pornește la concretul operelor, în cazul de față de la concretul faptelor, și își propune libertatea asociativă și a ipotezelor. Să nu ne mire așadar dacă în volumul profesorului Boia vom întâlni frecvent acel ce ar fi fost dacă, istoria contrafactuală. Nici că sunt reluate o seamă de idei și ipoteze enunțate în lucrări anterioare precum Germanofilii- Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Tragedia Germaniei, Cum s-a românizat România. Dacă dorim să avem parte de o istorie, adică de un scris despre istorie european, să nu ne scandalizăm prea tare la ideea că multă vreme de aici încolo pe tema Transilvaniei și a Trianonului vom avea parte de două istorii. Cu gândul că miza, pentru noi toți, nu e trecutul, ci viitorul.

Lucian Boia- ÎN JURUL MARII UNIRI DE LA 1918, Editura Humanitas, București, 2017