Cartea lui Edward Kanterian este o sinteză concentrată a complicatei relații pe care o are gîndirea cu credința, rațiunea cu revelația, în perioada cuprinsă între Renaștere și epoca iluminismului. Autorul reușește să ofere o istorie concisă unei tradiții de gîndire intensă, care cu greu poate fi sistematizată într-un mod riguros. Apostolii gîndirii premoderne și moderne, sub moștenirea cărora se construiește mentalul actual, sînt analizați pe rînd. Cei mai importanți sînt: Erasmus, Luther, Montaigne, Pascal, Bayle, Newton, Boyle, Locke, Hume, Descartes, Spinoza, Leibniz, Wolff și Kant. Însă figuri mai puțin ilustre sînt de asemenea examinate minuțios, cu bibliografia la zi. Pe scurt, avem de a face cu un îndreptar de gîndire modernă, cititorul avînd la îndemînă nu doar bibliografia necesară pentru a aborda istoria acestei perioade, ci și o expunere enciclopedică a celor mai importante direcții de argumentare din zorii intelectualității moderne.
Relația dintre credință și rațiune este explorată atît istoric, cît și conceptual, cartea putînd fi citită și ca o radiografie a filozofiei europene moderne pînă la Kant, care ilustrează cum rațiunea filozofică este permanent marcată de teme religioase și doar pe alocuri de probleme științifice. Kanterian subliniază că avem de a face cu o istorie intelectuală care cu greu se poate defini ca fiind strict filozofică, laică și revoluționar științifică, ci mai degrabă cu una care se suprapune și intersectează cu sistemele – excesiv de multe și pestrițe – de gîndire teologică. Însă aceste categorisiri, trebuie adăugat, nu reflectă fidel cultura modernă timpurie, ci mai degrabă modul nostru de receptare și de ajustare a acelui ferment intelectual care a dominat cultura vest-europeană. Subiectele teologice, metafizice și de filozofie naturală sînt atît de suprapuse, încît unele răspunsuri pe care noi azi le-am cataloga drept științifice nu răspund decît unor provocări teologice, pe cînd alte soluții filozofico-metafizice nu răspund decît unor întrebări ce țin strict de discursul teologal. Acest lucru nu trebuie să surprindă, pentru simplul motiv că mult timp în gîndirea europeană, teologia și filozofia s-au suprapus pînă la identitate. O constantă intelectuală a epocii moderne timpurii, demonstrează savant Kanterian, este una strict teologică (în special legată de rolul și posibilitatea revelației), care a frămîntat pînă și cele mai raționaliste spirite. Altfel spus, gîndirea pre-kantiană este una filozofic-teologică, iar acest lucru se observă nu numai la gînditorii consacrați drept filozofi „puri” (e.g. Descartes), care par aparent neîntinați de problematicile teologice, ci și la teologii care încearcă să facă pe cît posibil abstracție de filozofie și de istoria ei. Există astfel o relație directă între teologie (în special din partea etosului protestant) și filozofia epocii moderne. Însă nu doar o relație directă, oarecum de așteptat, ci și o influență ireversibilă din cele mai neașteptate colțuri ale Reformei, cum ar fi Zwingli. Fără programul teologic anunțat de Luther, începuturile și marile interogații ce dau specificitate gîndirii moderne ar fi avut un cu totul alt conținut și ar fi cunoscut un cu totul alt destin.
Prin urmare, pentru a-l înțelege astfel pe Kant și temele care-l frămîntau, nu este suficient a-i citi opera și exegeza analitică ce încearcă să clarifice cît se poate din structura sistemului său filozofic. Mai este necesar un ingredient, și anume tocmai acela legat de istoria filozofiei moderne pînă la Kant și a întrepătrunderii acesteia cu gîndirea teologică (în special cea luterană și reformată). Aceste întrepătrunderi sînt rar abordate de către exegeza kantiană, cel mai adesea fiind martorii unei reconstrucții istorice unilaterale, care pune accentul pe un crescendo al filozofiei raționaliste de la Descartes pînă la Kant prin punerea în antiteză a acesteia cu empirismul. Or, în erudita carte a lui Kanterian vedem că discursul gîndirii moderne, fie el de tip raționalist sau empirist, s-a șlefuit prin contactul direct cu interogația teologică. Acest Weltanschauung teologic nu numai că a zdruncinat și restructurat social începuturile epocii moderne, dar a constituit și sursa de referință pentru cele mai provocatoare minți din istoria filozofiei.
Avînd în vedere aceste coordonate, este de multe ori neadecvat să studiezi argumentele filozofilor doar de dragul argumentației, fără a vedea cine exact formulează un anumit tip de argument, de ce și în ce context. Dacă nu am ști cine este autorul textului, acest lucru ar fi permisiv, poate chiar ideal, însă atunci cînd argumentul poate fi localizat și atribuit, contextul poate clarifica foarte mult, poate chiar mai mult decît intenția textului. Desigur că argumentul are valoare în sine și trebuie evaluat în funcție de validitatea lui, însă acest lucru s-ar putea realiza doar dacă argumentele filozofice ar fi lansate anonim, fără a ști cine le formulează. Chiar și într-o situație de acest fel, tot ne-am întreba de ce acest gen de argumente au fost formulate într-un anumit moment și nu mai devreme sau mai tîrziu. Gîndirea filozofică, în esență rațiunea, are propria ei poveste, i.e. tradiție (precum teologia creștină care-și construiește identitatea pe două axe: Scriptura și tradiția sinodală, acestea fiind îngemănate) și de aceea de cele mai multe ori filozofii nu pot fi înțeleși în totalitate în afara propriei tradiții de gîndire. Această subliniere a elementului tradițional-contextual în filozofie merge oarecum în răspăr cu modul curent de exegeză care oferă întîietate doar argumentării. Un fel de solum argumentum și doar atît. Or, exegeza oricărui fel de argument trebuie să țină cont, însă nu la modul absolut, desigur, și de emițător, dar mai ales de cadrul intelectual în care se alcătuiește conținutul de gîndire respectiv. Acest cadru se poate lărgi în multe direcții, însă în cazul de față contextul metafizic-religios este cel care are o importanță primară. Altfel spus, filozofia are o istorie și nu poate fi concepută în afara ei, iar Kanterian subliniază incredibil de convingător acest lucru.
Chiar și atunci când Kant reconsideră metafizica și argumentează împotriva posibilității unei cunoașteri transcendente (în special legată de cunoașterea existenței lui Dumnezeu), acest mod de a problematiza și raționa este tributar unei gîndiri filozofico-teologice, care este frămîntată de probleme similare epistemico-metafizice, în timp ce răspunsurile obținute anunță mai mult sau mai puțin idealismul critic. S-ar putea conchide că avem de a face indubitabil cu o prelungire a apologeticii în sînul raționalismului. Cu alte cuvinte, „revoluția copernicană” kantiană nu poate fi gîndită în afara preistoriei ei intelectuale care coboară pînă în zorii epocii moderne. Această preistorie îi anunță pe Kant și multe din temele sale. Revoluția kantiană este de fapt punctul final al unei revoluții începute cu cîteva secole mai devreme. Soluțiile lui Kant sînt clar diferite, însă modul de formulare a problemelor este specific pre-kantianismului. Din acest motiv, iar Kanterian subliniază foarte clar acest lucru, Kant nu poate fi înțeles fără teologicul de tip protestant, și pe alocuri chiar pietist, care preocupă intens filozofia modernă timpurie, dar și Collegium Fridericianum (în special prin Martin Knutzen) unde Kant a studiat în tinerețe. Kant este astfel un produs al propriului oraș, Königsberg, dar și al propriei epoci. Mai concret, arată autorul, al acelei Schulphilosophie, un curent intelectual și pedagogic care și-a avut rădăcinile în reformele luterană și calvinistă și care a dominat spațiul german mai bine de un secol înaintea lui Kant. Aici Kanterian merge oarecum în răspăr cu tot efortul filozofiei anglo-saxone (care-și are în cele din urmă rădăcinile în Școala de la Marburg și exponentul ei, Hermann Cohen) care-l înfățișează pe Kant ca pe un gînditor aproape contemporan cu noi și în cele din urmă secular. Concepte filozofice care par în esență stric kantiene sînt determinate istoric, în acest caz, teologic. Nu a apărut de nicăieri dialectica transcendentală, ba, mai mult, aparenta neutralitate cu privire la întrebări fundamentale religioase este mai degrabă legată de revoluția teologică luterană decît de revoluția științifică. Contextul determină nu doar conținutul interogativ, ci și modul de formulare. Cu toate că răspunsurile oferite nu sînt de factură teologală, totuși turnura critică kantiană trebuie regîndită, în virtutea arheologiei ideative propuse de Kanterian. Fie că ne place sau nu, gîndirea lui Kant este mai aproape de teologie decît de știință, cum de altfel sînt cei mai importanți gînditori premoderni și moderni. Cu alte cuvinte, Kant ar aparține mai mult evului mediu, decît iluminismului. Prin modul în care se contextualizează gîndirea kantiană, cartea lui Kanterian amintește de ceea ce Allan S. Janik și Stephen S. Toulmin realizează în Viena lui Wittgenstein (publicată în 1973, ed. rom. 1998, Humanitas), unde avem de a face cu o regândire a filosofiei lui Wittgenstein în funcție de contextul cultural.
O altă idee care se ivește din lectura acestei cărți este faptul că rațiunea nu stă în opoziție cu credința, ci cu iraționalul. Același lucru se aplică și revelației care-și găsește opusul în absența revelației și nu în prezența raționalului. Deși aceste dihotomii sînt făcute din perspectiva raționalității, rațiunea însăși ajunge la concluzia că intelectul uman dovedește o „slăbiciune” cu privire la cunoaștere în general. Să nu ne lăsăm totuși amăgiți, neputința rațiunii poate fi depistată doar de spiritele fin raționale și nu orice ignoranță poate trece drept scuză în fața cunoașterii. Kanterian insistă asupra unei tradiții care caracterizează slăbiciunea epistemică umană, tradiție care începe cu Erasmus și, mai ales, cu Luther (prin coruperea umană) și se concretizează prin sentințele definitive ale lui Kant. Mai mulți autori, nu doar cei teologali, insistă sau acceptă această fragilitate a noastră în fața cunoașterii. Însă istoria acestei neputințe intelectuale a fost obnubilată oarecum de încrederea pozitivist-iluministă în capacitățile umane. Prin urmare, există lucruri care rămîn permanent necunoscute firavei noastre rațiuni chiar și atunci cînd folosim rațiunea să demonstrăm un astfel de fapt. Cu toate acestea, în zorii gîndirii moderne, tensiunea dintre credință și gîndire, dintre rațiune și revelație nu trebuie gîndită antinomic, adică nu trebuie să proiectăm la acești autori distincția absolută cu care se operează astăzi. (Vezi în acest sens dezbaterea dintre doi filozofi, unul teist, iar altul ateist, Alvin Plantinga și Daniel Dennett în Știință și religie. Sînt ele compatibile?, postfață de Mircea Flonta, ed. Ratio et Revelatio, 2014.) Relația dintre ele două este una de îngemănare, în care rațiunea nu poate fi gîndită în afara revelației (fie ea scripturală sau cognitivă) și invers. În cele din urmă, la fel cum filozofia antică nu s-a putut desprinde pe deplin de fundalul ei mitologico-religios, și începuturile filozofiei moderne stau sub zodia religiosului, în speță, a creștinismului protestant. De fiecare dată cînd filozofia vrea să se redefinească (ori reinventeze) are de înfruntat teologia. S-a scris mult despre contaminarea teologiei de către filosofie, însă, odată cu cartea lui Kanterian, ar trebui regândită istoria filosofiei și din perspectiva inversă, a lipsei de imunitate a filosofiei în fața teologicului. Acestea fiind spuse, cultura europeană are ca fundament eterna problemă a relației dintre rațiune și intuiția religioasă, iar din foarte multe puncte de vedere, cartea lui Kanterian este cea mai bună introducere în acest subiect în limba română. O lectură necesară pentru oricine este interesat de începutul și dinamica filozofiei moderne.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Slăbiciunea inerentă a cogniției și complementaritatea rațiune-credință sunt două dintre temele importante care lămuresc relația teologie-filosofie-știință, precum și contextul istoric-intelectual mai larg în care a apărut criticismul kantian. Simplificările post-iluministe sunt responsabile de multe denaturări, confuzii, reducționisme, toate lucruri negative, care au marcat istoria și cultura ultimelor două secole. Studiind mai aplicat fenomenologia modernității, complementaritatea apare ca mai importantă decât contradictorialitatea, dar treptata complexificare a vieții și a lumii din ultimele secole, inclusiv prin optimismul funciar al descoperirilor și inovațiilor științifico-tehnologice au determinat o nevoie păguboasă de simplificare, de ștergere a nuanțelor. Or, încă o dată, slăbiciunea cogniției și conexiunea rațiune-credință sunt date esențiale pentru om și umanitate, care prin ignorare ori stâlcire deliberată conduc la abuzuri, alienare și un tip perdant de relativizare a lucrurilor.
Raționalismul a fost primul curent filozofic modern, care, da, a vrut să împace Dumnezeu cu Lumea. Ca momente importante au fost:
– Descartes care a încercat să demonstreze rațional/matematic dublele implicații ” Dubito ergo cogito” și „Cogito ergo sum”, dar s-a împotmolit la demonstrarea implicației ” Exist deci gândesc”….
– Ar urma Spinoza care a încercat să demonstreze rațional că Dumnezeu există.
– În final, Kant a spart Rațiunea în două ( rațiunea pură și rațiunea practică), ceea ce va produce o spargere a filozofiei clasice. Totuși, Kant a fost un filozof onest și responsabil, el, probabil, și-a dat seama la ce poate duce această spargere a conceptului de Rațiune.
Filozofia lui Kant a fost punctul de plecare pentru filozofii romantici ca Hegel, etc care au renunțat la conceptul de Rațiune și au generalizat prin adoptarea conceptului de Idee. Pe baza noului concept, s-a descoperit dialectica și legile dialecticii(probabil cea mai importantă descoperire din istoria Lumii, valabilă și azi….
Numai că, se pare, în prezent Dialectica nu mai este suficientă, ea neputând explica fizica cuantică, genetica și inteligența artificială. Avem nevoie de o ALTĂ/NOUĂ filozofie, una bazată pe legile Hazardului. Așa că probabil ne vom închina unor Zei noi, Zeii Stohastici….
Deci, intra in discutie si Descarte cu al 12 lea punct din Regulae introdus in „Méditation métaphysiques”- Dubito ergo cogito , Cogito ergo sum, Sum ergo Deus est.
Am avut relativ recent placerea sa calatoresc impreuna cu o domnisoara care studia Filosofia si care a afirmat ca filosofii romani nu sunt obiect de studiu la Universitate.
Nu am avut timp sa cercetez programa. Sper ca nu am inteles eu bine.
nu sunt învățați că filosofia e mai mult decât etică, estetică și axiologie… epoca între renaștere și iluminism este barocă… unii au rămas în dogme, alții au mers mai departe, 300 ani… cine-l citește pe Kant în Logik vede că acesta a depășit supra-naturalul metafizic… wtf, csf-ncsf, asta e
Felicitări Florin!
Cârcotașă fiind, doar semnalez deranjantele s și z, care parcă nu-s hotărâte care din ele să abdice: filosof, filozof, filosofie sau filozofie, de care e plin textul. Hotărâți-vă.
https://www.sihastriaputnei.ro/recomandari/sfintii-martiri-brancoveni-si-sfertul-de-ora-astral-al-neamului-romanesc
Abordarea lui Edward Kanterian este reductionista si naiva. Este reductionista pentru ca este o abordare istorico-filologica si nu pare sa inteleaga natura specifica a gandirii metafizice. Cadrele in care se misca gandirea unei epoci pot influenta sau incuraja dezvoltarea unor anumite abordari metafizice sau idealiste, insa miscarea speculativa a ratiunii si certitudinea apodictica a principiilor si concluziilor sale sunt transistorice. La fel cum epoca filozofiei clasice grecesti si perioada elenistica au influentat istoric dezvoltarea matematicii teoretice. Axiomele si postulatele lui Euclid nu sunt un produs al istoriei, nu sunt variabile in functie de contextul istoric in care au fost formulate. Ele sunt atemporale si astfel transistorice. Procesul cultural si teoretic care a dus la descoperirea lor este istoric, insa nu si aceste principii si gandirea apodictica care pleaca de la ele. Intr-o anumita masura asa trebuie vazute si lucrurile cu unele concluzii ale gandirii metafizice si idealiste, nu cu toate. Unele chestiuni sunt criticabile la Kant, insa fundamental este in gandirea lui descoperirea problemei transcendentalului. La fel cum grecii au descoperit inteligibilul logico-matematic. Gandirea lui Kant si a urmasilor sai idealisti nu poate fi redusa la contextul epocii. Evident, acest context cultural a influentat dezvoltarea idealismului german, insa nu este un factor hotarator. Din pacate abordarea istorico-filologica este generalizata in prezent atat in occident cat si in Romania, mai ales datorita abordarilor empiriste si relativiste de intelegere a istoriei culturii. In loc sa intelegem in profunzime marile texte de filozofie si sa sesizam ce e atemporal si invariabil in continuturile lor, ne pierdem in contextul istoric si cultural al epocii. Astfel, ajungem sa facem munca de eruditie si de istorie a culturii, in loc sa ne ridicam in spatiul alpin al gandirii speculative transcendentale.
Daca imi permiteti. De acord ca filozofia nu tr. tratata reductionist, istorico-flilologic, psihologist sau pur si simplu materialist sau evolutionist. Admitem ca exista o ´lume a ideilor´ , nu neaparat in sens platonician, sa zicem, larg ´idealist´. Dar de-abia de aici incep adevaratele probleme. Exista o ´evolutie´ in ´istoria filozofiei´? Sau: ´ideile´ pot avea devenire, istorie, evolutie ? Oricum, Kant ´a descoperit´ transcendentalul, oare a adaugat ceva in istoria filozofiei, exista vreun fel de teleologie, vreo ´dialectica´ a ideilor, vreun ´plan´ ? Kant a vazut ceva ce Platon nu reusise sa vada, poate nu putea, obiectiv, erau unele ceruri inchise, era nevoie de ceva similar Intruparii si Revelatiei ? Si, la urma urmelor, cum s-ar putea verifica toate acestea, altfel decat (tot) prin credinta ? Cearta filozofilor, mai ales, peste vremuri, a fost de multe ori, cum s-a spus, o neintelegere ´terminologica´. Kant polemiza de fapt cu metafizica leibniziano-wolffiana, cu dogmatismul ei, etc. Dar exista deja o mare neintelegere a filozofiei antice, aproape de incomunicabilitate ( de spirit) – filozofie care era mai mult o cale integrala de viata si nu pura speculatie. Kant a mutat accentul pe ´subiect´ ( ´transcendental´ ) dar aceasta deja implica o mare neintelegere – si devalorizare ( in ultima instanta, tot cu presupozitii teologice ) a ´metafizicii´ premoderne ca ´obiectivism´ naiv, dihotomia-´contradictia´ idealista subiect-obiect pur si simplu nu exista pt. antici. Oricum, influenta pietismului protestant a fost foarte mare, decisiva, in Idealismul german, despre asta e vorba, despre influenta, fie si ´inconstienta´ ( dar cu atat mai redutabila ), a teologiei in filozofie, dar si in ´cultura´, in stiinta etc., filozofia moderna (in general, ca si ´politica´) are origini si baze teologice, chiar si atunci cand se crede anti-teologica.
Bănuiesc că ați citit cartea mea originală, scrisă în engleză (Kant, God and Metaphysics: The Secret Thorn), și din care traducerea admirabilă a domnului Otniel Vereș reproduce primul dintre cele șapte capitole, foarte atent, înainte de a vă formulați concluziile de mai sus, Domnule Diaconu. În acest caz m-ar interesa să știu cum exact subsumați Dvs. încercarea mea de a reconstrui demonstrația lui Kant a existenței lui Dumnezeu din Der einzig mögliche Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseins Gottes (1763) cu ajutorul logicii modale cuantificate de ordinea a doua ca un exercițiu de filologie și istorie a culturii?
Evident ca nu s-a inteles nimic.
Verbul „a exista” in limba ebraica … NU EXISTA.
:))
Cartea care este foarte bine scrisă, într-un stil curgător și foarte ușor de înțeles, poate fi considerată. așa cum cred, un adevărat compendiu al unui tratat de filosofie clasică.
Fărăr îndoială că filosofia clasică al cărui fondator, dar și modernizator a fost Kant, este un produs al gândirii protestante, dar nu numai, ci și al disputelor interconfesionale și totodată al unui context istoric prin care s-a afirmat atât reforma cât și contrareforma catolică.
Este interesant cum pornind de la doctrină a mântuirii (soterologie), bazele doctrinare a noii confesiuni enunțate de Luther, preluate și dezvoltate de curentele confesionale protestante mai mul sau mai mult disidente față de doctrina lui Luther, care și-au asumat ideea de a reforma credința (Melanchthon), au invocat atât umanismul cât și rațiunea pentru a consolida prin filosofie relația dintre credincioși și Dumnezeu.
Așa cum arată autorul, ”una din realizările lui Luther a fost dezvoltarea unui context în care fiecare creștin să fie pus în poziția de a-și crea identitatea confesională” pag.51, ceea ce a dus la situația dezvoltării a ”…două curente opuse, încercarea de a elabora o ortodoxie protestantă stabilă și care să poată fi transmisă și încercarea de a formula o religie întemeiată doar pe rațiune. Relevația a fost rădăcina ambelor direcții însă insuficientă prin ea însăși….Kant avea să vadă suficient de clar acest lucru” pag.52.
Interesant este modul în care se arată contextul istoric al evoluției acestei gândiri și anume că ortodoxia protestantă, care a fost consolidată de marii teologi ai Reformei, Luther, Melanchthon, Calvin, Zwilgli, a fost discreditată de pustiirea Războiului de 30 de ani și toodată de faptul că aceasta devenise prea ”dependentă de filosofie”, în ciuda ”numeroaselor încercări de distinge între relevație și rațiune”. Pag.53.
Deși existau premise ale dezvoltării rațiunii din partea gânditorilor catolici, iezuitul Suarez care l-a readus pe Aristotel în fundamentarea relevației și totodată a invocat rațiunea ca mijloc de cunoaștere a lui Dumnezeu, iar după ce ortodoxia protestantă a avut același semne de oboseală ca și teologia Evului Mediu târziu, practic teologia creștină a ajuns cu ajutorul aristotelismului în ”punctul de intrare într-o teologie fiolosofic întemeiată pe filosofia naturală”.
Astfel atunci a început să se fudamenteze știința în sensul cel mai modern, mai ales când Robert Boyle ”a reacționat la metafizica lui Descartes, nu insistând asupra ingnoranței noastre fundamentale, ci aducând știința și religia pe picior de egalitate, așezându-le pe amândouă pe tărâmul experienței.” pag 91. Fără a fi pretențios, cunoașterea științifică modernă mai are rădăcini vii în disputele teologice și interconfesionale din aceea perioadă.
Ultimul capitol care este sugestiv intitulat ”Triumful și fragilitatea rațiunii” , subliniază disputele dintre teologie filosofie și știință, care a încercat să rezolve drama filosofiei și să ”rezolve problema centrală pentru totdeauna, reconciliind metafizica știința și religia în ceeace considera a fi singura cale posibilă din punct de vedere uman” pag.181.
O observație care poate nu este pertinentă este accea că idealismul transcedental kantian se transformase deja într-un instrument principal al gândirii științifice.
Nu trebuie uitat așa cum s-a subliniat în carte că atât Kant cât și Pascal au văzut în edificarea sistemului filosofic centrat pe rațiune,un bastion, o redută pentru apărarea credinței.
Ce se întâmplă în zilele noastre în relația dintre știință și rațiune. Practic ca urmare a absolutizării pozitivismului are loc ”Raționalitatea științei împotriva Rațiunii”. (Concepțiile politice ale Secolului XX, Francois Chatelete, Evelyne Pisier, Humanitas 1994, pag. 48). Autorii francezi plecând dela unul dintre întemeietorii sociologiei, arată sugestiv că ”De aici, (validarea fizică a pozitivismului prin legile fizice ale termodinamicii), Auguste Comte ajunge la concluzia că noua știință, conștientă de esența sa, a înlăturat definitiv ipoteza metafizică ce o apăsa încă de pe timpurile revoluției galileo-carteziene, și că începe o nouă epocă, în care nu se va mai vorbi indefinit despre esențe, ci va fi suficien ca fenomenele să fie legate unele de altele prin legi simple , pe cât posibil exprimate matematic… ” pag.49.
De unde și lipsa filosofiei…