joi, martie 28, 2024

Reforma în educație: schimbăm „la fel” într-o lume altfel

Dezbaterea pe planurile-cadru din învăţământul gimnazial a început să fie tot mai aprigă. Din nefericire, tot ce s-a cerut (mai ales din partea profesorilor din preuniversitar şi din mediul universitar) a stat sub zodia lui „mai mult”. După cum se exprima cineva pe FB: „Toată lumea vrea mai mult – geografie, latină, română, istorie etc. Nimeni nu vrea mai altfel…” (Şerban Iosifescu).

Ceea ce mi-a provocat stupoarea – dincolo de „cantităţile” necesare fiecărei discipline – a fost argumentul (prezentat de mulţi comentatori ca suprem) adus împotriva celor 10 experţi numiţi de MENCŞ: ar fi prea mulţi din sfera ştiinţelor exacte şi numai unul ar proveni din sfera umanioarelor (Oana Moraru). De aici şi obstinaţia cu care noile planuri-cadru urmăresc să elimine studierea orei latine la clasa a VIIIa sau să diminueze numărul de ore alocat istoriei la clasele V-VII.

Această acuzaţie mi se pare cu atât mai gravă cu cât intră în contradicţie cu unul dintre principiile tot mai des folosite în discursul referitor la educaţie în ultimii ani, şi anume interdisciplinaritatea (chiar mai mult, transdisciplinaritatea). Sunt cuvinte atât de lungi, încât simpla lor enumerare pare a fi suficientă pentru a transmite un mesaj „nou şi reformator”.

„Cele două culturi”

Astfel, ajungem la cauzele inițiale, care stau la baza neîncrederii dintre „intelectualii umaniști” și „oamenii de știință”, problemă care trece dincolo de granițele spațiului românesc. Mai mult, sunt cauze care stau la baza a două tipuri de educație. În 1959, Charles Percy Snow (om de ştiinţă şi romancier britanic) susţine o conferinţă în Senatul Universităţii Cambridge, publicată ulterior şi sub formă de broşură. Titlul acestei conferinţe: „The Two Cultures and the Scientific Revolution”. Ideea reţinută de mulţi dintre criticii săi a fost aceea că Snow ar fi ajuns la concluzia că intelectualii umanişti şi oamenii de ştiinţă din Marea Britanie şi din Occident în general ar fi devenit lumi paralele. La Oxford ar fi circulat o anecdotă de la sfârşitul secolului al 19-lea, potrivit căreia umaniştii nu prea aveau multe în comun cu oamenii de ştiinţă: „Oh, those are mathematicians! We never talk to them!”[1].

Dar scopul lui Snow nu era acela de a evidenţia o anumită dihotomie, ci de a repune intelectualitatea pe făgaşul ei originar. Primele decenii de după catastrofa celui de al doilea război mondial au ridicat numeroase semne de întrebare cu privire la rolul intelectualilor şi al oamenilor de ştiinţă în proliferarea totalitarismelor politice. De aici numeroase culpabilizări publice şi condamnări pentru dezertările intelectualilor şi ale oamenilor de ştiinţă. Vorbim de o perioadă în care anti-intelectualismul nu apărea doar o caracteristică a blocului comunist, ci chiar şi în Occident oamenii care gândeau altfel erau percepuţi ca potenţiale pericole. Amintiţi-vă doar de „vânătoarea de comunişti” din SUA, fenomen recent ecranizat în filmul dedicat regizorului american Dalton Trumbo.

Snow voia doar să readucă intelectualitatea pe făgaşul ei firesc, adică să se pună în slujba celor săraci şi lipsiţi de putere. Şi cerea umaniştilor să „împrumute” din optimismul care îi caracteriza pe oamenii de ştiinţă. Iar revoluţia ştiinţifică nu urmărea altceva decât să salveze umanitatea în ansamblul său. Asta ar sta la originea optimismului omului de ştiinţă, care nu era de acord că, „just because the individual condition is tragic, so must be the social condition. Each of us is solitary: each of us dies alone: all right, that’s a fate against which we can’t struggle – but there is plenty in our condition which is not fate, and against which we are less than human unless we do struggle. […] [Scientists] are inclined to be impatient to see if something can be done: and inclined to think that it can be done, until it’s proved otherwise. That is their real optimism, and it’s an optimism that the rest of us badly need”[2]. De cealaltă parte, intelectualii umanişti tind să fie mai mereu „natural luddities”, oameni care se opun tehnologiei, iar dacă sunt martorii unor schimbări radicale, preferă să interpreteze totul în tuşe negative.

Pentru Snow trecutul în sine se supune aceleiaşi logici: toate revoluţiile pe care le-a cunoscut umanitatea – de la cea agricolă din neolitic, până la revoluţia industrială şi apoi ştiinţifică din veacurile 19-20 – au avut un ţel comun: eliminarea sărăciei şi sporirea predictibilităţii asupra zilei de mâine. Iar îndemnul său era chiar acesta: oamenii de ştiinţă şi intelectualii occidentali nu trebuie să se mulţumească cu transformarea Occidentului într-o oază a prosperităţii şi a fericirii. Ei trebuie să-şi asume o misiune universală, pentru eradicarea tuturor problemelor cu care şi Occidentul s-a confruntat în trecut dar care, datorită revoluţiei ştiinţifice, au devenit o amintire îndepărtată. Migraţia de la sat la oraş, industrializarea şi educaţia au urmărit tot timpul acelaşi scop: emanciparea deplină a individului. Iar dacă „căutarea fericirii” e o problemă individuală, eradicarea sărăciei e o misiune a societăţii în ansamblul său.

Cauzele repulsiei față de științele exacte

Şi ce au toate aceste idei cu reforma învăţământului gimnazial din România?, s-ar putea întreba unii. Se referă chiar la misiunea iniţială a educaţiei. Pentru că educaţia nu înseamnă doar memorizare, nu înseamnă discipline cât mai numeroase şi nu înseamnă nici transformarea tinerilor în premianţi şi repetenţi. Educaţia înseamnă a învăţa pentru viaţă şi pentru a şti cum îţi poţi schimba viaţa. Din păcate, mulţi dintre cei care se referă la acest aspect îl rezumă într-o manieră cinică prin sintagma „piaţa muncii”, altfel spus se vrea ca educaţia să se supună unor exigenţe mercantile.

Dar mai bine haideţi să aruncăm o privire asupra societăţii româneşti, care în urmă cu un sfert de veac se lăuda că e una a „oamenilor muncii”. De fapt, repulsia față de „ştiinţele exacte” se regăsește în mare măsură în moștenirea comunistă. Aruncând o privire asupra trecutului recent, mai ales în anii 70-80 ai secolului trecut, repulsia şi-ar putea găsi motivaţie în reforma învăţământului ce a survenit după celebrele „teze din iulie 1971”. La scurt timp după anunţarea noului decalog, în 1972 Ceauşescu lansa tripticul educaţie-cercetare-producţie. Întreaga arhitectură a învăţământului a fost astfel modificată, încât să răspundă cerinţelor Partidului pentru sporirea producţiei şi pentru crearea societăţii multilateral-dezvoltate. Liceele teoretice au început să dispară, iar tineretul era îndrumat tot mai mult spre liceele tehnologice. Cât despre învăţământul superior, în 1980, aproape 65% din studenţime era înmatriculată în şcoli superioare tehnice (politehnici, academii agricole sau silvice). Este perioada în care înfloresc şi bancurile despre ingineri din simplul motiv că ei nu ar fi absolvenţi de studii superioare în adevăratul sens al cuvântului. Până la urmă, şi Tovarăşa era tot inginer, nu?

Ce a urmat după 1990, ştim bine cu toţii: puzderii de universităţi (de stat sau private), opţiunea pentru profilurile umaniste ca şansă de a (re)descoperi un trecut malformat şi „liberalizarea” accesului la învăţământ superior, ajungându-se ca pentru dobândirea statutului de student să fie necesară doar diploma de bacalaureat. În fapt, scăderea standardelor educaţionale s-a răsfrânt de sus în jos cu atâta repeziciune, încât şcoala în sine se rezuma la dobândirea unei diplome şi nimic mai mult. Ei bine, această impostură care începuse să caracterizeze întreg sistemul şi-a dezvăluit vârful icebergului în problema doctoratelor. Asta e partea vizibilă, pe care o vedem cu toţii astăzi; cealaltă parte ne (pre)facem că nu o vedem.

Interbelicul, un „trecut glorios” al școlii românești?

Acum să revenim la curricula pentru gimnaziu. Mare parte din punctele de vedere enunţate pe această temă sunt, în fapt, discursuri rupte total de realitate. O şcoală care s-a detaşat de lumea în care trăim devine o şcoală ca scop în sine, nicidecum un mecanism de emancipare individuală şi de schimbare socială. Este evident că reforma şcolară nu trebuie să însemne „mai mult”, ci „total altfel”. Şi aceasta pentru că o societate al cărei tineret vede emigraţia ca prima opţiune de realizare individuală (şi nu una dintre opţiuni) riscă să se dilueze. Deja avem o societate segregată, polarizată atât pe regiuni, cât şi pe categorii sociale. La aproape 100 de ani de când Mircea Vulcănescu vorbea de „cele două Românii” peisajul este acelaşi.

Şi atunci, ca şi acum, principalul reproş pentru starea de fapt era adus tot educaţiei. Iosif Gabrea, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti şi preşedinte al Institutului Pedagogic Român (echivalentul interbelic al Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei), vorbea despre dezacordul dintre învăţământul teoretic şi cel practic. Învăţământul secundar de atunci putea fi descris prin formula „¾ teoreticieni şi ¼ practicieni”.

Problemele sistemului au devenit acute în timpul crizei economice (1929-1933), astfel încât în timpul ministeriatului lui Dimitrie Gusti (1932-1933) situaţia era departe de realităţile trâmbiţate de la tribuna parlamentară. În lucrarea Un an de activitate la Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (publicată în 1934, după părăsirea acestui portofoliu), Gusti oferă prima analiză temeinică a sistemului de educaţie românesc. În timpul ministeriatului său, Gusti a încercat să găsească soluţii pentru criza sistemică a învăţământului de toate gradele: un învăţământ primar afectat de o foarte scăzută frecvenţă şcolară, „încât făcea aproape iluzoriu întreg învăţământul primar la sate”; o şcoală secundară şi profesională transformate în „instituţii care eliberau certificate de trecere dintr-o clasă în alta, fără selecţia elevilor”; şi Universitatea, devenită „o fabrică de diplome pentru profesori fără catedre, pentru avocaţi fără procese, pentru medici fără pacienţi, pentru teologi fără parohii”. Reforma lui Gusti urmărea „adaptarea învăţământului de toate gradele la nevoile specifice ale vieţii sociale româneşti”, o „raţionalizare a învăţământului” prin stoparea fenomenului de dezvoltare extensivă şi prin crearea unui mecanism de selecţie şi orientare a populaţiei şcolare spre filierele teoretică şi mai ales practică[3].

După aproape un deceniu de euforică „ofensivă culturală” începeau să iasă la iveală adevăratele probleme. Primul aspect era acela că învăţământul secundar teoretic de stat amplifica clivajul urban/rural. Astfel, în 1931/32, 55.914 elevi proveneau din mediul urban, şi numai 22.475 din mediul rural (la o populaţie de cca 18 milioane, din care cca. 80% trăia în mediul rural).

Apoi, dezvoltarea extensivă a învăţământului secundar: „Învăţământul din liceul intelectualist şi enciclopedist mijloceşte o cantitate de cunoştinţe izolate, care nu fac pe nimeni mai capabil să ocupe funcţiunea socială pentru care are chemare; ci turbură numai vocaţiile acoperindu-le prin cenuşa groasă a masei de cunoştinţe generale a programului”. Liceul „a devenit în ultimii 10 ani şcoala bună pentru orice”, şi, „de vreme ce nu funcţionează pentru nimic, e firesc ca învăţământul teoretic secundar să fie puţin selectiv”[4]. Reformarea drastică a liceului ar fi trebui să reuşească ceea ce nu s-a reuşit nici prin introducerea bacalaureatului şi nici prin introducerea anului pregătitor la universitate.

Care ar fi fost cauza sistemică în viziunea lui Gusti? În primul rând ideologia care stătea la baza şcolii româneşti. Proiectarea sistemului românesc de învăţământ s-ar fi făcut prin preluarea concepţiilor raţionaliste şi evoluţioniste ale sfârşitului de secol XIX, considerate de „oamenii noştri de Stat ca manifestările procesului de ascensiune rapidă a societăţii româneşti la treapta civilizaţiei naţiunilor din Apus. Şcolilor le era atribuită menirea să grăbească şi să desăvârşească împlinirea acestui proces, mijlocind o cultură concepută raţionalist”, în timp ce finalităţile unei astfel de educaţii ar fi rămas „axiome nediscutate”.

Iată şi o mostră de plan-cadru pentru învăţământul liceal din interbelic: s-a scurs aproape un secol, dar lucrurile par să fi rămas tot acolo.

Școala de azi: o axiomă nediscutată

Revenind la zilele noastre, tocmai aceste „axiome nediscutate” par a lipsi din proiectele de reformare ale educaţiei. Iar atunci când le discutăm timid, „se ştie” dinainte care ar trebui să fie finalităţile educaţiei. Oricum, părerea împărtăşită de mulţi e aceea că nu neapărat programele ar fi vinovate de această stare de lucruri, ci tineretul care „nu mai învaţă”. Dar chiar și așa, tot ce ar trebui e „mai mult”: mai multe ore, mai multe discipline etc. „Nu pentru viață înveți, ci pentru școală” pare a fi sloganul actual.

În spațiul românesc pare a bântui o puternică iluzie, anume că educația reprezintă o formă de putere asupra cuvintelor, și nu asupra realității. Chiar și pașoptiștii – după cum amintea un istoric – bucuroși să le vorbească țăranilor despre libertate, au văzut cu stupoare că țăranii nu cunoșteau decât echivalentul slav „slobozenie”. De aici au pornit nenumărate eforturi de culturalizare a țăranului și de transformare a acestuia într-o efigie istorică a excepționalismului românesc. Cu toate acestea, țăranul român a rămas cel mai frumos „cuvânt” din cultura română, dar și cea mai „străină” realitate socială a trecutului și prezentului nostru. Între 1864 și 1938, după numeroase reforme ale instrucției publice, peisajul social al României a rămas același: o majoritate covârșitor rurală, zbătându-se într-o agricultură de subzistență, dar căreia i se cerea să ducă mai departe suflul „românismului”. Toate datorită unei culturi sociale a discursului frumos încondeiat, dar care s-a rezumat mai degrabă la vorbe „uitate” prin tomuri prăfuite. Ideea de educație pare să fi însemnat mai tot timpul cum trebuie să fie tineretul, și prea puțin ce vrea tineretul.

Departe de mine intenția de a fi un adversar al educației umaniste, eu însumi fiind absolvent de umanioare. Dar poate că a sosit momentul să înțelegem că reforma educaţiei ar trebui să fie o dezbatere despre cum am vrea să fie societatea românească. Din păcate, o rezumăm doar la norme, forme şi planuri-cadru. E acelaşi complex al formelor fără fond care ne macină de un veac şi jumătate, dar care ne-a lăsat mereu la marginea Europei.

NOTE_________________


[1] C.P. Snow, The Two Cultures and the Scientific Revolution, New York, Cambridge University Press, 1961, p. 4.

[2] Ibidem, p. 7.

[3] Dimitrie Gusti, Un an de activitate la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor, București, 1934, pp. VIII-IX.

[4] Ibidem, pp. 285, 287.

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. O analiza de exceptie. Si o constatare care trebuie sa stea la baza reformarii educatiei in Romania:

    „In spatiul romanesc pare a bantui o puternica iluzie, anume ca educatia reprezinta o forma de putere asupra cuvintelor, si nu asupra realitatii.”

    Iar realitatea este ca Romania se situeaza pe ultimele locuri in UE (alaturi de „sora” Bulgaria), la toate capitolele care conteza pentru majoritatea cetatenilor.

  2. Indiferent ce schimbari se vor face daca scopul elevilor (incluzind studentii) este de promova examenele si nu de a invata (matematica sau istorie nu conteaza materia) nu se va schimba nimic. Profesorii s-au adaptat la aceast unic scop al elevilor si toata scoala a devenit o masina de promovat examene nu prin invatare ci prin memorarea tehnicilor de promovare – mii de date la istorie sau metode de rezolvare pentru citeva tipuri de probleme la matematica (sa vezi ce scandal daca s-ar da o problema care nu se incadreaza in tipar). De altfel este si mai comod asa, atit pentru elevi cit si pentru profesori.

    • Cred ca este tipic majoritatii adolescentilor si tinerilor, sa aiba ca prioritate imediata promovarea; este o abordare pragmatica a vietii, sanatoasa si dinamica, specifica varstei!
      Nu aceasta este problema, in opinia mea, ci modul in care se permite atingerea obiectivului, si care este de resortul, exclusiv, al adultilor educatori, respectiv al parintilor si al profesorilor!
      Ei creeaza mediocritatea si incurajeaza coruptia, prin modul lax si complet incompetent in care inteleg sa-si exercite „autoritatea” si rolul de formatori, sau sa-si manifeste dragostea parinteasca!
      Deocamdata, adultii isi educa copiii…nu invers!

      • „Deocamdata, adultii isi educa copiii…nu invers!”
        Oare?

        „Cred ca este tipic majoritatii adolescentilor si tinerilor, sa aiba ca prioritate imediata promovarea; este o abordare pragmatica a vietii, sanatoasa si dinamica, specifica varstei!”

        Daca aceasta „abordare pragmatica a vietii” este directia corecta nici nu mai este nimic de discutat. Daca nu ne intereseaza (copii si parinti) decit nota de promovare ce importanta mai are ce se preda la scoala? De ce ne mai oripilam ca se copiaza de la cel mai mic nivel pina la lucrari de doctorat? In fond importanta este nota de trecere si diploma aferenta!
        Cind elevul se limiteaza la notitele de la ora si nu citeste nimic in plus pentru ca nu il intereseaza nici un domeniu din cele predate si este sigur ca nu are nevoie de nimic in plus ca sa ia nota de trecere (eventual chiar 10 daca are memorie buna) obtinem rezultatele de azi. Si nici nu se va schimba nimic oricit am modifica numarul de ore sau continutul materiei predate la scoala. Din nefericire majoritatea cadrelor didactice sint in „linie” cu acesta „abordare pragmatica a vietii, sanatoasa si dinamica, specifica varstei!” pentru ca au crescut si s-au format in acest mediu.
        O sa avem o societate ideala pentru politicienii de pretutindeni. O turma care nu gindeste ci doar executa condusa o mica minoritate care se pricepe sa manipuleze subordonatii!

        • „Daca aceasta “abordare pragmatica a vietii” este directia corecta nici nu mai este nimic de discutat.” – de ce?
          Pentru ca sunteti sigur ca gresesc, nu va intereseaza – ca „batran” care comenteaza un articol despre educatie – sa ajutati impartasind din intelepciunea dvs, ci preferati sa „inchideti usa in nasul” impertinentilor? Si noi suntem de vina ca nu suntem bine educati?
          Ca sa dam o tenta constructiva acestui dialog, as lua-o de la inceput, pentru ca exista posibilitatea sa fi inteles gresit, eu sau dvs…
          1.Este o realitate faptul ca scoala este impanzita de corupti si de trisori fara niciun interes la invatatura!
          2.Aceasta stare de lucruri s-a instalat cu complicitatea activa a parintilor si profesorilor, la cererea copiilor, al caror unic obiectiv este promovarea!
          Pentru disparitia efectului nociv 1., trebuie lichidate cauzele care l-au generat!
          Deci, care vi se pare ca ar fi primul si cel mai eficient pas de facut in directia buna? Reeducarea copiilor, sau a adultilor?
          Copiii care invata (mai exista!) o fac doar de dragul invatatului, cu unica tinta de a fi cultivati? Ei nu sunt interesati de aspectul concret al promovarii examenelor, ca etape premergatoare realizarii lor sociale si profesionale?
          Sau poate ca acesti putini copii sunt exact ca ceilati, numai ca dispun de acele valori care-i obliga sa-si atinga acelasi obiectiv intr-un singur mod, cel corect, prin studiu?
          De unde ar avea ei niste valori care le lipsesc, cu desavarsire, celor mai multi? S-au nascut cu ele in minte, sau au fost educati de adulti responsabili?
          Va multumesc pentru conversatie.

          • Cred ca am motivat de ce numai este nimic de discutat, Ori nu ati citit pina la sfirsit ori nu intelegeti ce am vrut sa spun. Promovarea ar trebui sa fie un scop in sine pentru o parte din materii. Macar una ar trebui sa fie „de suflet”. O sa ajungem o tara de Zavorance si Muti dirijati de Gizi si Ciuvici.

  3. Felicitări pentru articol!
    Mă bucur că se acordă atât de multă atenție subiectului Educație. Urmăresc cu interes toate ideile noi care apar. Mă întreb câți dintre cei care fac parte din acest sistem se preocupă serios de aceste lucruri.
    Sper ca experții implicați să găsească cheile acestei probleme.
    De altfel, am publicat recent pe blog-ul personal un text cu titlul: ”Ce este și ce nu este o soluție la problema sistemului educațional” : http://reteauadeidei.blogspot.ro/2016/02/ce-este-si-ce-nu-este-o-solutie-la.html

  4. Aceste doua fraze sumarizeaza foarte bine situatia:

    „„Nu pentru viață înveți, ci pentru școală” pare a fi sloganul actual.

    În spațiul românesc pare a bântui o puternică iluzie, anume că educația reprezintă o formă de putere asupra cuvintelor, și nu asupra realității.” ”

    Pe mine ma sperie idee de planuri cadru dezvoltate de elevi care, intr-un mod destul de straniu, parca manati de o mana nevazuta, vor sa faca etica aplicata. Adica elevii, fiind ei mai mici de 18 ani, nu le neg capacitatile intelectuale, dar s-au gandit ei sa-si faca o programa de invatamant la care sa invete etica si nu orice fel de etica ci aplicata. Mie mi se pare stranie aceasta decizie si cred ca face parte dintr-un curent general care isi face loc incet incet de vreo cativa ani si care e pe aceeasi linie cu proiectele legislative privind „Demnitatea umana” si „Securitatea cibernetica” si evident consolidarea Statului intr-un organism coercitvi si represiv si nicidecum propasirea intelectuala si spirituala a copiilor.

    Dupa ce v-am citit articolul si reflectand si la alte chestiuni aduse in discutie pe acest forum, cum ar fi chestiunea gastronomica (nu exista, nu vreau sa induc in eroare, dar o referentiez asa pentru a facilita contextul), avantajele geografice, contextul global, deci m-am gandit si cred ca orice om care participa la acest fel de dezbateri ar trebui sa se gandeasca, ce anume avantajeaza poporul roman in acest climat international dar si intern instabil si dificil.

    Si cred ca romanii sunt inzestrati de o capacitate organizatorica fara pereche. Poate parea paradoxal ce spun, dar la o reflectie atenta putem remarca cata inertie institutionala exista. Adica un lucru o data fixat ramane 100, 200 de ani si oamenii desi nemultumiti merg in virtutea inertiei si pastreaza acest cadru aproape intact. Ori in acest context singurul lucru care poate flexibiliza acest cadru sunt optionalele, adica acele ore pe care elevul si parintele vor alege sa le faca in functie de interesele si preocuparile lor punctuale, fie in scoala, fie in alta parte.

    Pentru ca avem o capacitate de retentie a unor structuri organizatorice pe perioade asa de lungi 2, 3 poate chiar 4 generatii putem sa ne gandim in perspectiva, ce am vrea sa stie elevii nu de peste 10, 20 de ani ci cei de peste 200, 300. Joburile care nu se vor automatiza, adica un domeniu la care Romania nu are avantaj competitiv, sunt cele de intructori de sport. Parerea mea este sa dezvoltam aceste abilitati, care vor fi la mare cautare, cei din occident ocupati cu tehnologia inatla nu vor avea oameni pregatiti pentru asa ceva si vor apela la romani.

  5. Sunt aceleasi discipline in programa ca si acum 100 de ani. Numarul de ore per disciplina nu paote fi prea diferit in diferite scenarii, pentru ca nu exista timp fizic pentru asa ceva.

    Pe scurt, o dezbatere – vorba lui Seinfeld (comicul din serial) – despre nimic.

    De parca ar avea vreo importanta daca ai 2 ore de fizica sau 3 pe sapatamana, daca ai 4 ore sau 5 de romana. E fix discutie despre nimic.

    Planul-cadru era chiar ultimul ce trebuia discutat (si reformat) , nicdecum primul. Chiar si aceasta caruta inaitnea boilor arata ca nimeni nu a inteles nimic din necesitatea reforemi si mai ales din continutul ei.

    Repetand pana la epuizare aceleasi sintagme obosite si luptand pentr usalarii si numar de ore, pierdem timpul.

    Daca ot facem ceva partial, macar sa fi facut manuale unice. Obervati ca toate manualele sunt aberante, fara sens, fara noima. Licitatii, aprtobari, – aiurea toate – judecand dupa kretinsimele rezultate.

    Un set de manuale unice – cel putin pentru invatamantul gimanazial se paote face in 2 ani – asa salvam macar o parte din generatie, pana ajungem la o reforma reala totala – ca aia dureaza peste 4 ani oricum te-ai suci.

    Pe ce programa sa fie manualele si pe ce cadru? Pe alea de exista!!! Progama e buna (sau macar acceptabila) si cadrul – cat de cat o mai merge cativa ani.

    Cei 10 intelepti faceau macar cate un daraft de manual in timpul cat au frekat planul cadru – fara rezultat dupa cum se vede – si nici nu aveau cum sa aiba un rezultat cat timp nimeni nu are habar de o viziune, care o fi….

  6. Cat timp scoala primeste fonduri per copita, pardon, per capita, iar elevul, bun-rau, trebuie sa treaca in clasa urmatoare ca sa nu se inchida sandramaua, scolile de la tara/periferie si liceele tehnologice nedotate vor continua sa fie producatoare de forta de munca necalificata pentru strainatate.

    Nu ca liceele de centru sau scolile dotate s-ar descurca mai bine – pana la urma, locurile de munca n-ar aparea in Romania doar pentru ca am avea o generatie-doua de elevi care iau Bac-ul cu 10! Dar macar acestea pot selecta putin elevii – macar acolo ajung elevi ce vor si pot sa invete.

    Pentru cine si ce viitor? Mai conteaza? Oricum strainatate scrie pe cei mai multi.

  7. „exigenţe mercantile” la care ”se vrea să se supună educația” au la bază o realitate de-a dreptul trivială: orice om (educat sau nu) ar trebui să fie capabil mai întâi de toate să-și asigure cele necesare traiului. O țară întreagă nu poate trăi numai din taxe, numai din fonduri alocate de la buget sau numai din grant-uri. Cineva mai trebuie să producă și hrana pentru întreaga populație sau să construiască locuințele. Așa apar referirile la mult hulita ”piață a muncii”.

    Oricât de înălțătoare ar fi scopurile sistemului de învățământ, el nu poate funcționa decât finanțat din taxele celor care produc bani reali. Cine nu suportă ”exigențele mercantile” ar face bine să demonstreze că e capabil să-și asigure pe cont propriu cele necesare traiului, nu să opteze pentru confortabilul statut de bugetar.

    • Ehei, Aici gresiti. :-) :-) :-)

      Scoala sociala europeana (si nu numai, fauna asta exista chiar si in America educatiei pe bani) a creat omu’ academic nou. Care studiaza din grant in grant pana pe la 40-50 de anisori de toate, iar apoi istovit de atata glagorie trebuie sa se retraga pentru a medita in liniste la sensurile inalte ale lumii.

      In decembrie anul trecut am organizat niste interviuri pentru doua pozitii de tehnolog la fabrica din Italia a companiei pentru care lucrez. Cu toate ca Italia musteste de somaj, nu e usor sa gasesti un inginer tehnolog pentru asamblari mecanice. Par egzmaplu am interview-evat unul cu vreo 2-3 ani mai mare ca mine (eu am terminat facultatea acum 20 de ani :-) ) care tocmai se saturase de atata scoala si se hotarse sa intre in campul muncii. Tipul bantuise universitatile Europei de la Uppsala la Bologna, si de la Riga (?!) la Scoala Politehnica din Paris acumuland aproape 30 de ani de educatie universitara solida, in de toate, de la sustenabilitatea industirei tribale in Ghana (mi-a dat si un interesant studiu pe aceasta tema – pe care n-am apucat insa sa-l citesc) la tehnici moderne in managementul industriei verzi .

      Profesional era cu ceva peste 0. Cu o suferinta aproape fizica (stiind ca o sa iau teapa) i-am oferit cea mai joasa pozitie de pe grila. Slava Domnului ca a refuzat cu idignare o asemenea insulta (asteptandu-se la de vreo 2 ori mai mult), tocmai el care mai are un grant in asteptare in Australia si un altul in Japonia. I-am strans calduros mana si am admis si eu ca un asemenea talent cioclopedic nu se poate risipi alegand cu laptotpul dupa asambleuri prin sectie si i-am urat succes cat incape in cariera sa academica.

  8. „„Toată lumea vrea mai mult – geografie, latină, română, istorie etc. Nimeni nu vrea mai altfel…”.
    Aici nu e vorba de a obţine mai multe ore, ci de a salva ceea ce era până acum. „Experţii” respectivi – (de unde or tot apărea oameni de genul ăsta?) au scos la gimnaziu latina din trunchiul comun şi, într-o variantă, istoria a fost înlocuită cu câteva module predate la disciplina „Educaţie pentru societate”.
    http://republicatv.ro/wp-content/uploads/2016/02/297790461-Concluziile-a-sase-membri-ai-grupului-de-lucru-infiintat-pentru-curriculum.pdf
    Aşa că planurile de „reformă” au eşuat lamentabil, în urma protestelor absolut justificate.

  9. Articolul acesta m-a uns la suflet, mi-a pus balsam pe rana, pe o rana pe care o duc cu mine inca de pe vremea in care eram elev, cand refuzam sa invat pe de rost chestiile in care nu credeam si asteptam sa mi le dezvaluie cineva intr-o alta lumina intr-o zi; abia acum, scriind aici, chiar in momentul acesta, imi dau seama ca am devenit persoana aceea pe caare o asteptam pe cand eram in scoala, dar pana acum chiar nu mi-am dat seama, din cauza ca am pierdut energie luptandu-ma cu hartiile inutile si cu presupusul „sistem”.

    Am contribuit si eu la comentariile acestea de aici ori de cate ori am stiut ce sa exprim, asa ca nu mai are rost sa ma intind la vorba, insa tot voi preciza ceva: interdisciplinaritatea si – mai mult – transdisciplinaritatea, sunt doua abordari absolut fascinante; imbinate cu traditionalul pot da o reteta de succes pentru formarea copiilor care vin si care vor mai veni, dar am o singura observatie de facut: acestea nu se pot invata pe de rost, nu sunt doua discipline care sa poata fi tocite pentru un examen; Td – mai ales – este antischema, vine dupa o perioada in care ai asimilat oarece si care s-a transformat in ceva cunoastere; si se afla acolo unde este pasiune si daruire, creativitate si inspiratie, acolo unde poti renunta la testologism si – desigur – unde copiii nu sunt impratiti in castigatori si perdanti; Td – ce te faci – nu mai are un plan de lectie, un proiect didactic in care elevul/profesorul „face, drege si culege”……. Am mai scris eu undeva, pe aici sau in alta parte: ce fain ar fi un liceu „Mate-Filo”, replica a lui „Mate-Info”. Si cred ca s-ar gasi oameni care sa-l puna pe picioare; o matematica vecina cu stelele si cu o muzica a sferelor, matematica aceea… cum sa-i spun eu… nesterila, ma iertati ca nu gasesc acum cuvantul potrivit; eu nu mai am timp sa o iau de la capat ori pe cont propriu cu aceasta matematica, am insa convingerea ca ma va auzi cineva care deja stie ce vreau sa spun. Presupun ca intelegeti, domnilor, ce vreau sa spun.

    sa auzim de bine

  10. „Ideea de educație pare să fi însemnat mai tot timpul cum trebuie să fie tineretul, și prea puțin ce vrea tineretul.” – Da, numai ca, o idee sau alta nu reprezinta o fatalitate in sine, si nici nu are forta de a transforma, singura, un sistem de gandire retrograd in unul progresist!
    Raspunsurile, solutiile care se aduc fiecareia mi se par esentiale, deoarece ele determina masurile concrete care se aplica!
    Or, daca dam acelasi raspuns, singurul pe care-l cunoastem, indiferent de intrebare, problema noastra se agraveaza pe zi ce trece…fenomen vizibil cu ochiul liber in Ro de azi!

  11. Ar fi util de citit Fascismul Liberal
    http://www.elefant.ro/carti/carti-de-specialitate/stiinte-umaniste/politica-politologie/fascismul-liberal-istoria-secreta-a-stangii-americane-de-la-mussolini-la-politica-semnificatiei-91635.html si http://www.amazon.com/The-Vision-Anointed-Self-Congratulation-Social/dp/046508995X Se gasesc rezumate si recenzii pe net.
    Cat despre alegerea intre cantitate si acel „altfel”, copiii trebuie sa stapaneasca niste notiuni pe care sa le poata folosi mai departe. Daca nu le au, nu au cum sa se orienteze si sa le manuiasca, deci nu au cum sa faca alegeri. Un pusti care isi alege din istorie ce si cat vrea e manipulabil. Punct. Un copil din clasa a V-a care face matematica doar cat sa o inteleaga, nu va putea opera in clasa a VI-a cu ce s-a predat intr-a V-a. Pentru o lene de cateva ore, nu are ocazia sa afle ca poate i-ar fi placut matematica. Ignoranta impiedica alegerea. La scoala e de munca, nu doar de gasit ceva „altfel”. Invatatul inseamna sa intelegi nu doar ca sa iti satfisfaci curiozitatea, ci ca sa stapanesti notiunile astfel incat sa te folosesti eficient de ele. Si e foarte bine asa, e interesant, util, frumos. Copiii pot sa inteleaga lucrurile astea. Nu trebuie tratati ca si cum ar suferi toti de sindromul atentiei deficitare cu hiperactivitate; mai ales cei dezavantajati trebuie sa stie ca daca nu se lupta mai mult ca altii, nu au prea mari sanse.

  12. „piata muncii” nu e o exigenta mercantila, ci tocmai o baza a educatiei civice
    indoapa un adolescent cu latina, deschide-i apoi libertatea selectiei naturale din jungla, dupa care asteapta sa se comporte altfel decat un pradator

  13. Si inca ceva: ascultati cu atentie limbajul copiilor nostri (ai vostri) atunci cand ies mai devreme de la scoala; toti, dar absolut toti, spun „azi am scapat mai devreme”. Se utilizeaza verbul „a scapa”. Ce va povesteste verbul acesta, care este intrebuintat atat de catre cei de la gimnaziu, cat si de catre cei de la liceu, pe care-i vad si aud cand eu ma indrept pe la 10:00 a.m.spre locul meu de munca. Intr-o zi – era intr-o toamna frumoasa, de inceput de an scolar – auzeam cum se inchid usile salilor de clasa unde sunt si cate 30 de copii. Eram „in fereastra”. Am avut atunci senzatia ca in spatele acelor usi este un loc de detentie, un loc de ispasit pedepse, nicidecum un loc unde copiii sa cunoasca pe ce lume se afla si pentru ce se afla ei pe lumea aceasta. Am avut in minte imaginea unor vagoane de marfa, cu obloane grele, care se inchid peste sufletele copiilor care se afla inchisi acolo. Imaginea asta se intampla pe cand incheiasem de scris o lucrare pe al carei parcurs (re)intalnisem si (re)descoperisem „si alte linii de fuga”. Si, nu stiu daca in minte ori in inima, am auzit cuvintele „salvati copiii”. (stiti vorbele acelea „din popor”: sincer sa va spun…)

    • Ati marcat foarte bine esentialul. Intr-adevar si eu cand eram in scoala/liecu/facultate (aici deja chiuleam la greu) „scapam de la scoala”. Sunt convins ca si parintii mei utilizau aceeasi sintagama cat se poate de natural. Ma bucura faptul ca am parasit malul gresit al Atlanticului si acum copii mei stau cu placere la scoala – ceea ce trebuie sa fie ceva inedit in neamul meu :-) :-) :-) Iar asta chiar si cate 9-10 ore pe zi (punand la socoteala si extrascolarele) . Fara sa uitam in sistemul american scoala chiar si in clasa intai tot e macar 6 ore pe zi + afterschool inca macar vreo 2 ore ape zi. Nici in clasele elementare ei nu pareau mai putin multumiti de scoala ca acum.

      Intr-adevar scoala romaneasca (cu rare exceptii) e un soi de inchisoare. Rostul ei fiind in principal sa asigure norme didactice si nu sa furnizeze educatie, amuzament, dezvoltare fizica si socializare. Dincolo de programele scoalre, si de facilitatile inimaginabile pentru cea mai mare parte a Romaniei, omul sfiinteste locul. Chiar am incercat acum sa socotesc cati dintre profesorii mei meritau titlul de „profesor”. Din scoala elementara si pana la sfarsitul facultatii cred ca pot socoti vreo 9-10. Ceea ce e cumplit.

      Sigur ca e in buna masura vina profesorilor, dar dincolo de asta concluzia mea trista e ca o societate profund bolnava nu prea are cum sa genereze o scoala buna performanta si atractiva. Vindecarea si asanarea societatii romanesti vor dura probabil generatii. Si asta cu conditia ca si un cataclism asemeni comunismului sa nu ne loveasca tara din nou. Deci asteptarile trebuie cumva aliniate la acest orizont de timp. nu vrea sa spun ca actiunea e inutila, ci doar ca sperantele sunt minime.

      • va multumesc pentru atentie; imi place sintagma „malul gresit al Atlanticului”; sunt cu totul de acord cu dv.; era cat pe ce sa zic ca imaginea cataclismului e prea de tot, dar – privind mai cu atentie la ceea ce se petrece in imediata mea apropiere – mi-am dat seama ca ne chiar pandeste o „vanatoare de vrajitoare”; nu mi-am imaginat vreodata ca am sa ajung sa le sugerez colegilor mai tineri sa se reorienteze in cariera acum, cat mai au timpul de partea lor, fiindca Scoala este grav afectata de carentele in educatie acumulate in (acesti) 25 de ani;
        si va mai multumesc pentru ca randurile dv.m-au facut sa zambesc un pic; sa auzim de bine (dinspre dv.mai ales)

  14. Stimate domnule Sdrobis, sper ca am inteles bine si ca aderati la ideea de a vedea interdisciplinaritate si transdisciplinaritate in scoala noastra romaneasca. Acestea presupun, in primul rand, scoaterea cunostintelor din „sertarele separate” in care stau inchise (este o sintagma pe care am preluat-o dintr-o lucrare a unei cercetatoare din Canada, lucrare din care am putut citi din fericire fara „tradarea” unei traduceri). In felul acesta s-ar putea dezvolta gandirea critica a copilului (sau elevului, sau educabilului, cum preferati). Or, cand am vorbit la o clasa unde se preda si limba franceza despre „cum gandeste limba franceza” si „cum gandeste limba romana” legat de aspectul pe care il aveam in vedere in momentul acela, observatia inspectorului a fost – acum vreo patru ani – ca fac divagatii. Constatarea a fost preluata si pastrata bine la dosar. Decand tot urmaresc materialele care sunt legate mai ales de Educatie, Scoala, Invatamant, Reforma, brusc imi vin in minte cuvintele „prin rapi si gropi adanci” dintr-o poezie a lui Tudor Arghezi. Cam pe-acolo suntem. Unii. Altii, mai dezghetati, au reusit sa puna pe picioare si clase in care copiii intra pentru a invata sa gandeasca si nu pentru a metaboliza obligatoriu in 50 de minute niste chestii gandite de altii.

  15. Tocmai am citit pe portalinvatamant.ro PLANUL CADRU PENTRU GIMNAZIU PROPUS DE CONSILIUL ELEVILOR!! Suna bine. Acu’ e-acu”. Dragi elevi, aveti grija ce va doriti, zic. Gandirea critica se dezvolta prin practica dialogului cu copilul, cum ziceam, iar pentru abordarea transdisciplinara e nevoie de cunostinte pe care profesorul sa stie sa le lege si mai apoi sa-l ajute pe copil sa vada legatura dintre lucruri. Asta pe scurt. Pot sa va spun mai mult, ca de exemplu: copilul sa fie invatat sa perceapa chiar si cuvintele „vazutelor tuturor si nevazutelor”; adica – intr-o opera ca Baltagul, de pilda, momentul in care Vitoria Lipan nu se mai bucura de sarbatorile Solstitiului, sa-si puna intrebarea „ce vrea sa spuna cu asta?” Iar tu, profesor, sa stii care este valoarea Solstitiului de Iarna la scara umana si la scara Universului nostru, cat cunoastem din el. Profesorul sa fi citit – nu mai departe – Creanga de Aur a lui Mihail Sadoveanu, respectiv pregatirea pentru calatorie a lui Kesarion Breb. Profesorul sa fie un facilitator al invatarii si un pic (macar un pic) cunoscator al traditiilor si obiceiurilor, si un cunoscator al limbajului de acasa al acelora care se afla in jurul copilului; sa luam de exemplu Numeralul care se ascunde in cojoacele Babei Dochia, pentru ca tot suntem in perioada prielnica din an. „Nu-i asa ca ai mai auzit prin casa, inainte sa pleci la sanie sau in alta parte, ca te-ai imbracat ca Baba Dochia?” Copilul rade: „da, da, chiar asa mi-a zis mie tata, chiar ieri!” „L-ai intrebat pe tata cine mai e si Baba Dochia?” „Pai nu”. „Cum am putea afla noi cine a fost Baba Dochia?” […] Si asa, din vorba in vorba, folosind mijloacele de informare pe care le avem, sa ne punem intrebari si sa gasim raspunsuri la intrebari. Ei bine, printr-un asemenea dialog putem ajunge sa descoperim, prin intermediul unei parti de vorbire, elemente de traditie si cultura. E frumoasa gandirea critica, e fascinanta calatoria pe taram transdisciplinar, dar pana una, alta, e antischema de pana acum si te poti trezi ca ti se spune ca nu respecti programa si/sau planificarea; mai urmeaza sa ti se spuna ca „se lasa cu inchisoare de la…la…”

    Eu am pornit in aceasta calatorie abia prin 2008, odata cu sansa unui curs optional; sansa asta nu a tinut mult, fiindca „invingator la puncte” a fost alt optional, dar odata ce ai patruns pe taramul acesta greu te mai convinge cineva sa urmezi cararile batatorite. (de altminteri nu ma pot lauda cu asa ceva, fiindca am avut – elev fiind – si profesori care au avut o mare aversiune pentru formele fara fond).

    Elevii propun „implementarea in regim de urgenta a unui program pentru perfectionarea cadrelor didactice”. Foarte bine, dar ce te faci ca dumnealor cadrele didactice vor stramba din nas – unele – pentru ca va trebui sa iasa din zona de confort a reproducerii ideilor de-a gata.

    Imi place sa compar transdisciplinaritatea cu un zbor planat. Sa zbori planat si sa aterizezi in conditii bune. Apoi sa fii pregatit sau sa astepti urmatorul curent, sau urmatorul avion cu motor care sa te ia in zbor, sa te ridice in curentii buni. Ia de te apuca sa gasesti in felul acesta potentialul din fiecare copil. Zborul presupune si riscuri, desigur, pentru ca te mai poti izbi de stanci. Totul e sa crezi, nu-i asa? sa crezi ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic.

  16. Va multumesc pentru reactiile D-voastre!

    Imi pare rau ca postarea nu a cuprins si tabelul care prezenta disciplinele studiate in interbelic la liceu, doar pentru a vedea ca nu prea s-a schimbat mare lucru in abordarea educatiei.

    @profesor: Evident ca mi-ar placea ca ideea de interdisciplinaritate sa devina realitate in procesul instructiv-educativ. Departe de mine de a fi adversarul unei astfel de idei. Din pacate, stim cu totii ca doar unele lucruri se intampla la clasa, si cu totul alte „realitati” se raporteaza la centru.

    Ca fost profesor de istorie am trecut prin doua inspectii RODIS si am observat cu „surprindere” ca toti profesorii deveneau subit adeptii metodelor interactive, „centrate pe elev” etc. Dupa finalizarea inspectiei, lucrurile au revenit la „normal”.

    Nu vreau sa credeti ca generalizez: am cunoscut numerosi profesori care isi faceau meseria cu mult mai bine decat si-ar imagina oricine, oameni care mi-au devenit modele de urmat in cariera de profesor. Din pacate, sunt tot mai putini, priviti ca „excentrici” si cumva cam marginalizati. Dar asta nu i-a impiedicat sa isi pastreze vie vocatia de dascali si sa inspire si pe cei din jur.

    @Ela: nu as vrea sa credeti ca prefer o „dictatura” a tinerilor. Dar trebuie sa recunoastem ca, in momentul de fata, scoala nu reuseste sa vina in intampinarea problemelor lor actuale in lumea de azi. Evident, a crede ca copiii stiu tot timpul ce e mai bine pentru ei mi se pare o forma de extremism. Or, nu sunt adeptul extremismelor de orice fel. O astfel de distopie, in care copiii au tot timpul dreptate, a fost bine creionata de Benoît Duteurtre in romanul „Fetita si tigara”. Dar mi s-ar parea normal ca elevii sa fie consultati si – ceea ce e de preferat – sa fie cointeresati in actul instructiv-educativ. Scoala e, pana la urma, un parteneriat pentru viitor.

    • O, da, pe mine ma „fascineaza” cat de repede au invatat unii tineri sa alcatuiasca raportari fictive de tipul acelora pe care le intalneam inainte de ’89. Si toate acestea, in mare parte forme fara fond, asternute cu maxima seriozitate pe sute de foi de hartie, care declanseaza in memoria mea afectiva o perioada in care o adeverinta se scria pe un sfert de coala A.4, perioada in care am trait in frig, am stat pe intuneric si – culmea – riscam chiar viata copiilor nostri ca sa prindem un litru de lapte. Unde mai pui ca la doi pasi de noi se murea la Canal si la Sighet si la Gherla si… pe cand eram in liceu la doi pasi de liceul in care invatam, iar acum asist la jocul de-a directorii, de-a scoala si de-a calitatea in locuri care au incaput pe mana unora pe care i-au adus alesii locali. Insa nu prea am cui sa-i expun aceste amanunte semnificative care ma determina sa am repulsie pentru sutele, miile de foi de hartie cu asa-zise proceduri, sau pentru alte chestii gratuite.

      Intr-o zi, chiar in casa la noi, pe ala mic il certa taica-sau pentru nu stiu ce nota sub sapte si, cand copilul nu ma auzea, i-am zis „lasa-l, nu-l mai certa, ei doar simt ca in mare parte scoala asta le da chestii proaspat expirate, dar inca nu stiu sa se exprime…”

      In ce ma priveste, cu cel putin doua dintre clasele la care intru am facut un pact: ca la sfarsitul fiecarei ore pe care o avem impreuna sa fim un pic mai fericiti decat eram la inceputul orei. Insa intr-o zi – din cauza unor comentarii ale conducerii scolii – m-am amarat si am intors foaia. Dupa doua zile de amaraciune, a treia zi am gasit pe catedra o „petitie” semnata de fiecare copil din clasa; incheiau prin a-mi cere sa revenim la modul nostru de lucru, care presupune dialog, problematizare, dezbatere, depinde de situatie; cate o gluma precum aceea a lui Mark Twain, care spunea….presupun ca stiti… „I have never let my schooling interfere with my education”. Fac tot ce pot, atat cat pot, sa-i invat sa gandeasca. Iar faptul acesta, refuzul meu de a umbla pe cai batatorite, nepedepsit. Nu intru in detalii, pentru ca e nevoie sa ma intorc in transee.

      [Ma gandesc, de curand, la varianta ca „cea mai buna sansa de supravietuire o ai in transee luptand pentru victorie” (cf.unei probleme din Teoria Jocurilor)]

      Va multumesc pentru ca am posibilitatea sa scriu cateva randuri din profesiunea mea de credinta.
      Cu urari de bine,
      un profesor

  17. Felicitări pentru articol…! Este foarte cuprinzător şi solicită o atenţie deosebită în lecturare datorită consistenţei ideilor…!
    Din nefericire , învăţământul românesc, într-o opinie proprie pe care o confirmaţi şi dumneavoastră, este în derivă…! Cred că ar trebui să existe abordări curriculare diferenţiate… ! Îmi exprim punctele de vedere în calitate de fost cadru didactic (profesor suplinitor istorie) care mi-am pierdut orele din catedră fiind înscris la Gradul I Didactic şi cu lucrarea metodico-ştiinţifică finalizată…! Nu i-a păsat nimănui…! În acelaşi timp profesori nepregătiţi , cu lucrări plagiate , dorm sau strigă ameninţător la clasă…! După obţinerea Gradului II Didactic şi a unui Masterat, a cel puţin 5 cursuri în domeniul educaţiei sunt obligat să stagnez şi la modul sincer – sunt scârbit de învăţământul românesc de stat…! Îmi îndrept uşoare speranţe spre învăţământul privat, dar şi acesta este tutelat şi afectat de către cel de stat din păcate…! Scriu constant pe blogul personal despre părerile şi observaţiile mele din acest domeniu sau cele ale vieţii în general…! Câteva articole proprii sunt adresate exclusiv educaţiei din România :
    https://radualinbalaj.wordpress.com/2012/06/16/metodele-clasice-traditionale-si-metodele-interactive-moderne-scurta-analiza-comparativa-sub-aspectul-utilizarii-si-eficientei/ şi
    https://radualinbalaj.wordpress.com/2012/06/16/scoala-romaneasca-moderna-eseu/
    Sunt convins că în acest ritm rezultatele vor fi dezastruoase şi deja sunt observabile şi identificabile, dar vina este şi a celor care se află la conducerea inspectoratelor şi şcolilor…! Este o eroare managerială enormă… ! Un director dedicat ar putea căuta soluţii alternative de finanţare a propriilor proiecte şi îl asigur că ar avea de câştigat şi elevii proprii şi finanţatorul…!
    Cu stimă, al dvs., Radu-Alin Balaj !

  18. Un articol foarte bun – din mai multe puncte de vedere.Personal mă interesează acum pentru că singura referință la „Cele două culturi” pe care am găsit-o în spațiul românesc este în articolul dumneavoastră. Probabil n-am căutat suficient de bine, cel puțin așa sper! Dar întreb persoane din diverse categorii de vârstă și de diverse pregătiri despre CP Snow, fie ca eseist, fie ca romancier și, din păcate, nimeni nu pare să fi auzit de el. Chiar azi discutam cu masteranzi de la 2 programe de studii culturale și – la fel. Ridicări din umeri. Conferința lui Snow din 1959 a făcut epocă, iar cartea în care a dezvoltat-o, The Two Cultures and the Scientific Revolution, a fost inclusă pe lista celor mai influente 100 de cărți asupra discursului public occidental postbelic. Este trist că ne lipsesc repere culturale atât de semnificative. Vă mulțumesc că ați folosit-o în argumentația articolului dvs.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dragos Sdrobis
Dragos Sdrobis
Dragoș Sdrobiș, doctor în istorie (2014), autorul cărții "Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică" (Polirom, 2015)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro