marți, iunie 25, 2024

Reforme educaționale mereu întârziate

Putem trece o lege a educației la fiecare deceniu prin Parlament. De altfel, legea existentă, aidoma celor de dinainte, ,,s-a bucurat” de atâtea modificări și completări prin HG-uri, OME-uri, OMECT-uri și OUG-uri încât intențiile sale inițiale s-au pierdut pe drum, s-au pulverizat în proceduri adormitoare sau au fost înlocuite de contratendințe, opuse planurilor legiuitorului de la început. Nimic nu pare să reziste nici măcar pe hârtie la noi, din bunul motiv că doar mimăm spiritul de nemulțumire. În realitate, suntem încântați de funcționarea statului nostru, după cum se poate cu ușurință constata la aniversări naționale, unde politicienii, insistăm, aleși prin vot dintre noi (indiferent că au girul ,,aliaților supranaționali”), fac paradă de rodomontade. Discursurile meliflue despre europenism și spirit gospodăresc generează lacrimi în colțul ochiului și patetisme de sărbătoare, sincere în modestia lor intelectuală. Huiduielile, dacă există, se trag din armata de opozanți, organizați partinic, pregătiți oricând să ia locul celorlați în marele joc de musical chairs la care participăm volens nolens. Nimic nu este autentic – iată firul roșu veritabil al întreprinderilor noastre politice. În spatele cortinei, nu se mai vorbește de mult în termeni de ,,interese și orgolii”, ci numai de ,,valiza cu bani”, de parcă începutul anilor ’90 în Europa de est ține loc atât de cuprins, cât și de încheiere. Probabil că vecinul de la răsărit, în umbra căruia ne petrecem viața, studiază și acționează stârnit de mirosul de pradă vulnerabilă, purtându-și rănile la vedere, cu instituții vidate de însemnătate, conduse de coțcari și pehlivani, unde ,,marele urs” știe că își poate lărgi teritoriul de vânătoare și umple, drept urmare, bârlogul cu o pradă bogată, tipică unui omnivor. Saltimbancii politici de la noi sunt în stare de orice scamatorie, atâta vreme cât altcineva plătește pentru ea. Publicul o încasează, acționarii din spate încasează.

În aceste circumstanțe, orice discuție despre legile educației riscă să devină instantaneu caducă. Un sentiment de inutilitate se abate peste noi și nu intenționează să plece, de parcă gândurile ne-ar fi încătușate: dacă propunerea de lege a educației va trece de Parlament, cum deja se anticipează, aceasta va suferi atâtea ciuntiri și adăugiri încât forma de la începuturi va deveni de nerecunoscut. Dacă își va păstra intacte, printr-un miracol, forma vopsită și fondul vital din construcție, nici aici nu s-ar cuveni să ne prăpădim de entuziasm: legea șchioapătă din naștere, după cum s-a expus în presă, ceea ce va duce la necesitatea înlocuirii ei cu alta peste zece-cincisprezece ani. Unde mai punem că, de multe ori, articolele de lege nici nu se aplică vreodată? E un cerc vicios neinspirat, dar stăruitor.

            În ciuda acestui fapt, tocmai pentru că suntem conștienți că totul se va schimba la noi pentru a rămâne, în realitate, la fel, actualitatea unor propuneri nu se va pierde niciodată.

Drept urmare, îndrăznim, ca atâția alții înainte și după noi, să recomandăm câteva salutare reforme, credem, atât de folositoare în ansamblu încât nu vedem cum nu ar putea dăuna ,,grupurilor de interese” existente, active și organizate: 

1. Pierderea acreditării universitare – probă a calității instituționale. Se vorbește de ARACIS ca de o forță considerabilă de pedepsire a celor care calcă strâmb în materie de fidelitate împotriva valorilor și standardelor de calitate în învățământul superior. E doar o părere și una neîntemeiată pe probe. Dacă am fi cinstiți cu noi înșine, am recunoaște că nici o universitate nu a fost drastic sancționată, în limitele legii, în ultimul sfert de secol (despre ce a fost înainte, să spunem că ,,s-a prescris”). Lucrările de licență și masterat se vând și acum pe internet, iar tezele de doctorat sau lucrările ,,științifice” ale unor VIP-uri politice, de dincoace sau de dincolo de gratii, au lăsat dâre de turpitudine devoalată în presă, doar în presă, să ne înțelegem, în rest, personajele sunt bine-mersi. Soluția ar fi ca ARACIS-ul să își vadă în continuare de treabă identic ca până acum, adică dezamăgitor. N-are decât să stăruie în a acorda acreditări la facultăți/universități de tip iarmaroc, dar diplomele de licență, de masterat și chiar de doctorat să nu mai aibă antetul Ministerului Educaţiei inscripționat pe ele. Non idem est si duo dicunt idem – de ce ar mai confirma Ministerul Educației ce scrie pe diplomă o instituție particulară? Dacă tot vorbim despre ,,legile economiei de piață”, să lăsăm consumatorului direct, absolvent, și celui indirect, angajator, sarcina de a acorda credibilitate pregătirii universitare întipărite pe aceste diplome. Nu e treaba statutului să asigure calitatea înaltă – sau să condamne absența ei – educației oferite de niște instituții private de învățământ. De altfel, ,,educabilul” major știe la ce facultate merge când se înscrie, achitând taxe, sau dă examen de admitere din simpla socializare, informare și eventual pregătire prealabile. Dincolo de manipularea lor informativă, chiar nu au idee studenții țării, indiferent de pregătire și de vârstă, de cum se dau examene și se iau diplomele de absolvire la anumite universități? Atunci, pentru cine fac reclamă firmele de licențe și masterate online? În condițiile date, când ARACIS-ul funcționează, unde s-a ascuns calitatea, atât la stat, unde acest organism ar trebui să își facă simțită prezența, nu ca acum, cât și la privat, inutilă în condițiile de față? Retorice întrebări.

2. Profesionalizarea aparatului de conducere din ministere. Ne-am aștepta ca (sub)secretarii de stat, directorii și șefii de birou din Ministerul Educației să fie în majoritatea lor profesori, cercetători etc. cu merite excepționale, inși recunoscuți în societate pentru lucrările lor științifice, omologate internațional prin citări și critici punctuale, pentru rezultate deosebite de pregătire a elevilor, de conducere dovedită a unor școli sau pentru cărțile lor de nivel mediu sau ridicat, în calitate de intelectuali publici. Nu faci educația unei națiuni cu personaje obscure, ridicate pe filiere oblice, de penumbră, promovați strict administrativ și pe seama unor criterii birocratice intenționat înguste. Nu mai insist pe seama relațiilor inavuabile de promovare, care sunt cele mai des întâlnite în țara noastră de periferie. Avem inși care au scris despre educație în România și la un nivel relativ înalt. Cărțile lor se găsesc în librării. Nu se citesc și nu se citează suficient de mult, ce-i drept. Nu sunt vizibili și, într-adevăr, nu sunt nici mulți și nici reputați internațional. Aparțin ideologic unor tabere politice diverse, care reflectă dorințele și modul de a gândi al societății, nu neapărat în ansamblul ei, dar acesta este un deziderat în regimurile parlamentare, nu o condiție ușor de impus. Vrem schimbare? Să abandonăm ,,tehnocratismul” de fațadă și să acceptăm jocul democratic transparent, pe față, nu simulacrul din prezent. Nu va fi ușor, dar altă cale decât ,,politica ușilor închise”, în care nu distingi clar nuanțele de negru, politică de care ne-am săturat ca rezultat, nu există. Bănuim că drumul falimentului educațional, cel pe care suntem instalați serios acum, va mai putea merge la vale o vreme, dar cât timp? Cei aflați la conducere pot recunoaște oricând: ,,va dura la infinit, la fel ca până acum, iar noi sau alții ca noi vor fi eterni în frunte”. Este punctul de vedere care-i definește, dar nu și ce se întâmplă în învățământul românesc, unde senzația de abandon și părăsire prevăd picajul final. Sau poate resemnarea unor înfrânți ne absoarbe energiile naționale, cine știe? 

3. Depolitizarea conducerii Inspectoratelor și a unităților de învățământ preuniversitar. Dacă în Ministerul Educației apare ca firească apartenența politică și chiar prezența unor direcții ideologice explicite (,,tehnocratismul” inerent e o mantră ideologică centristă, dar tot misterul rezidă în definirea democratică a consensului centrist – social-democrat, liberal, naționalist conservator etc.), inspectorii școlari și directorii de școli se supun ierarhic, indiferent de opiniile lor politice de acasă sau din public. Dacă fiecare inspector județean ar asculta de ordinele superiorilor în funcție de credința sa politică sau de simpatiile sale ideologice, atunci nu am mai avea nevoie de funcționari superiori, medii sau de bază. Fiecare ar face ce-l taie capul, pe ascuns sau fără să se ferească, în funcție de conivențe. Avem nevoie de politică, dar nu suntem toți ,,ofițeri cu grade înalte” în organizația de partid. Din păcate, selecția cadrelor de partid creează confuzii grave în România. Proasta gestiune a resursei umane se vede atât la etajale superioare ale sistemului, unde predomină ,,tehnocrații” cu voie de la partid, dar calificați în a da din cap necunoscători la orice e de interes public și în a țese tot soiul de pânze de păianjen de natură carieristă sau de înavuțire personală, cât și în zona mediană, unde atât de slabi pe puterile lor se simt politicienii de sus încât numesc în funcții persoane ale căror profesionalism și calitate intelectuală lasă mult de dorit. Numirile în funcție trebuie să dispară din Inspectorate și de la conducerea unităților de învățământ preuniversitar. Se pot organiza examene la patru ani, cum a mai fost cazul, sau putem alege personalități dincolo de orice îndoială profesională, acolo unde este cazul, adică rar. E nevoie de un strat de profesioniști veritabili la mijlocul sistemului. Politicienii decid de sus și ceilalți, aparatul administrativ, execută. De ce nu se întâmplă la noi astfel? Politica din Minister este confuză și adesea lipsește. Nu există politici publice performante în educație. De ce ar fi nevoie de oameni ca să le aplice? 

4. Dispariția afacerilor din școlile publice. Nu se vorbește suficient de privatizarea tacită, ilegală și nerușinată a școlilor de stat. E treaba școlilor private să scoată profit și să impună taxe educaționale elevilor lor, înmatriculați la zi. Nu cade, însă, în sarcina unei școli de stat să impună servicii de agrement sau de pregătire profesionistă contra cost în sălile de sport. Cetățenii au plătit deja prin taxe și impozite serviciile publice de acum. Nu le mai plătesc a doua oară. Sala de sport de stat e un bun al tuturor participanților la educație, nu parte din ,,afacerea” conducerii școlilor sau Inspectoratelor din teritoriu. Se percep bani la școlile publice din programul Școala după școală, deși acesta este gratuit (a se schimba prin prelungire orarul de lucru, dacă sunt probleme în acest sens). Industria meditațiilor a ajuns la dimensiunea unui sistem paralel de învățământ, la fel de ramificat și de întins ca acela oficial, dar nimeni nu pare a fi deranjat de ce se întâmplă. Legalizați situația de față, dacă nu puteți s-o schimbați. Este adevărat că transformarea ,,proprietății publice” în ,,a doua mea casă” face parte dintr-un proces mai lung de ,,distrugere creatoare”, dar, să fim până la capăt onești, ea se petrece cu îngăduința și participarea directă a părinților români, care nu protestează. 

5. Curriculum flexibil, dar nu opțional. Elevul român petrece 20 de ore la școală în clasele primare și sare de 30 de ore pe final de gimnaziu și pe tot parcursul liceului. Dacă nu putem să scădem timpul de lucru la școală la cote rezonabile fără să dăm afară cadre didactice, atunci măcar să îl facem de așa natură încât copilul și adolescentul români să nu se simtă nici ,,încazarmat”, nici sfârșit de efort intelectual la școală. Programele școlare s-au subțiat calitativ în privința conținutului, dar cantitatea de informații, inclusiv cea de sarcini de lucru, a crescut prin intermediul culegerilor și a instrumentelor de lucru suplimentare. Nu învățăm mai multe din școală, dar sigur ni se predă mai mult. Se testează mai mult ca niciodată în liceele și școlile gimnaziale de valoare. Exportăm creiere brici, însă elevul mediu se plictisește curând și pierde orice interes pentru studiu. Indisciplina și absenteismul urmează numaidecât, inclusiv în unitățile de învățământ de elită. Profesorii dau curs acestor înclinații din conformism sau din lipsă de motivație individuală. O soluție ar fi ca în liceu și în anii terminali ai învățământului gimnazial activitățile extracurriculare să intre în curriculum: mergem o dată pe lună la muzeu, fizic sau virtual, la materie Istorie, facem ,,o plimbare” undeva în natură, în aceleași condiții de mai sus, la Geografie și participăm la o expoziție ca parte din disciplina Educație plastică. Aceastea ar putea fi incluse în programele școlare cu măsură. De asemenea, opționalele de aprofundare ar merita să fie ușor de realizat la anumite materii, cele care nu se finalizează neapărat prin examene naționale. De ce să nu studiez anul acesta de liceu artă picturală catolică și bizantină în loc de programa de Religie propriu-zisă sau de ce să nu mergem în direcția unei interdisciplinarități? De ce ne cantonăm în zeci de ore fixiste, mecanice și reproductive când profesorul, nu părintele și elevul, ar putea avea libertatea, în cunoștință de cauză, de a-și flexibiliza profesionist materia de studiu, fără să-i fie realmente teamă că cineva îi va anula catedra prin dizolvarea materiei de învățare? Nu-i mai puțin adevărat că mulți profesori, îndoctrinați și asupriți decenii de-a rândul de proceduri și regulamente tiranice, croite de polițiști-inspectori de specialitate, nu de inspectori-intelectuali, ar respinge ,,liberalismul” acestor opțiuni posibile ca pe o altă încercare eșuată de ,,reformism” scăpat de sub control. Poate profesorii, care nu au fost ,,încercați” de ,,vechi năravuri”, ar începe să gândească altfel și să accepte normalitatea, dar ,,flexibilitatea” materiei să rămână la decizia cadrului didactic. În fond, a impune o opțiune sau a ordona libertatea cuiva sunt contradicții în termeni. Dacă elevul actual, cu profilul său problematic în medie, ar continua să decidă ce și cum se predă, dar nu se întâmplă nici în prezent așa ceva, în ciuda procedurilor încurajatoare, atunci alegerea ar fi să nu mai lucreze nimic sau ca orarul obligatoriu să se diminueze la mai puțin de zece materii școlare pe săptămână.

6. Examene serioase și realiste în cariera de profesor. În acest punct de mare relevanță, nimic nu s-a reformat după 1989. Se poate să fi fost mai benefic astfel decât dacă vreun ,,expert”, cu rol de decizie, ar fi început operațiunea chirurgicală de asanare, dereglând sistemul educațional, dar fără să restabilească vreodată echilibrul. E ceea ce s-a întâmplat pe alte paliere. Totuși, cum ne pregătim profesorii? Deunăzi, Ministerul Educaţiei a identificat salvarea în Masteratul didactic. E o găselniță care nu repară răul făcut, ci îl subliniază. Nu avem meseria de profesor concepută și definită cu rigoare academică. Ca de obicei, un autohtonist sceptic, din aceia de care nu ducem nicidecum lipsă, s-ar răsti absolutist: ,,Nicăieri în lume nu e așa”. Există, mon cher, până și la noi există, din moment ce un profesor preuniversitar trece prin exact patru examene scrise și orale pentru a-și căpăta gradul didactic cel mai ridicat (asta dacă nu deține doctoratul, dar și aici discutăm în termeni de examinări). Din nefericire, persoanele care au inventat aceste ,,probe inițiatice” au fost decidenți politici, foști profesori, și mai puțin cadre didactice active când le-au conceput. Examenul de intrare în sistem nu este edificator. Ratează ceea ce este esențial, munca cu elevul real și exagerează în teoretizări abstruse, de care profesorii află curând că nu folosesc la prea multe. Materia de examen la definitivat și gradul II este desprinsă din imaginația postișă a unui cadru universitar care-și amintește ce i s-a părut mai greu din materia de liceu. Nu așa se procedează la elaborarea unei probe de examen. Dacă ne place o școală de mandarini, excelenți în reproducerea unor scheme moarte, atunci mai bine o anulăm cu totul în timpurile noastre, rezultatul fiind același. Instrumente clare de învățare pentru aceste examene nu au existat până acum câțiva ani, iar cele care se comercializează pe piață nu te asigură că, odată pregătit să dai un grad, ești automat un profesor destoinic. Sunt semne că lucrurile pot sta diametral opus. E adevărat că aceste examene verifică IQ-ul, diligența și răbdarea profesorului, dar aceste însușiri sunt valabile în orice domeniu profesional. Ne putem face șoferi de autobuz, nu profesori, dacă verificăm doar aceste atribute.

Dacă, totuși, ne dorim să ieșim din impasul cadrelor didactice improvizate la catedră, din mers, atunci aceste examene trebuie puse pe baze științifice serioase, adecvate nivelurilor de vârstă. Probele practice, adică inspecțiile la ore, să aibă grile riguroase, logice și decente ca nivel de așteptări. Nu suntem deloc într-o asemenea situație, dar nu este nici locul, nici momentul să elaborăm o gamă de argumente în acest sens. Cel mai greu de schimbat, dacă nu insurmontabil, include mentalitatea eronată a inspectorului de specialitate, promovat pe căi care nu respectă excelența profesională. Nu contează factorul politic atâta vreme cât oamenii sunt aleși din cei mai buni. În România, mediocritatea suportabilă a unora și nulitatea penală a altora sunt îndărătnice în perpetuarea unor reprezentanți pe măsură. Excepțiile nu fac altceva decât să confirme regula dezolării educaționale. Nici profesorii corectori de la examenele altor profesori nu dețin adesea, dincolo de experiență și titluri, instrumente profunde și impecabile de verificare a celorlalți colegi de breaslă. E un fapt care conduce la ideea de blocaj total, din care nu se iese fără o ,,mare resetare”.

Aici este riscul real pe care ideologii educaționali din Minister și uneltele lor nu tocmai docile, dar nici mai aplicate din inspectorate nu-l văd: tot peticind ani de-a rândul unui sistem de învățământ în colaps (să măsurăm trei variabile fundamentale: integrarea pe piață, corespunzătoare studiilor finalizate, a tinerilor absolvenți de universitate, rata abandonului școlar, rezultatele la examenele naționale) se va pune în discuție ca, la un moment dat, un reformator ceva mai decis și mai susținut politic, bunăoară, ca urmare a unei crize economice majore, să decidă privatizarea pe mari porțiuni a sistemului de învățământ de stat. Ei ar susține că nu este o măsură rea și, cu siguranță, justificări s-ar găsi. Dar de educația societății românești, a națiunii române, așa cum este ea, cu obiceiurile noastre necivilizate și cu subdezvoltarea noastră evidentă, cine se mai ocupă dacă statul încetează să își facă datoria? Vreun vecin ceva mai darnic și primitor? 

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Totul e varza pe zona Educatie!
    Cu Deca in frunte,
    Obținem victorii multe!
    Noile Legi ale Educației, care potrivit ministrului s-au bazat pe proiectul „România educată” al președintelui Klaus Iohannis, pe care tot ea l-a păstorit cât a fost consilier la Cotroceni se bazează pe lozinci si vorbe goale:
    „Vrem să profesionalizăm cariera didactică, vor exista profiluri foarte clare de formare.
    Vom crește calitatea formării inițiale, corelat cu o formare continuă mai adecvată contextului.
    Liceele pedagogice și universitățile vor forma profesorii de învățământ primar”.
    ”Salarizarea cadrelor didactice va fi progresivă, având la bază salariul brut pe economie. Norma didactică va fi redusă pentru cadrele didactice cu vechime peste 15 ani.
    Se acordă o primă de două salarii de bază la pensionare”,
    De ce nu 6 salarii ca la Petrom, banci sau ANAF?
    Alte idei care vor fi perimate cat timp inflația se va masura cu două cifre:
    „Cresc și bursele pentru elevi: bursa de merit, de la 250 la 450 de lei, iar bursele pentru olimpici vor fi de 700 de lei.
    Cei cu performanțe înalte vor putea promova 2 ani într-un an.”
    Excepțională lege!
    Genial!
    Sindicatele primesc promisiunea creșterilor de salarii și continuarea inamovibilității profesorilor.
    Ar trebui să ne amintim celebra lege de creștere cu 50%, votată în unanimitate în ultimele săptămâni ale guvernării Tariceanu, care nu a fost aplicată niciodată.
    În plus, nici nu se pune problema despre salarizare în funcție de rezultate, pe criterii de performanță.
    Desigur, suntem pregătiți și rămânem pregătiți pentru mediocritate.
    Nimeni nu a explicat de ce actualul sistem evaluare națională + repartizare computerizată trebuia schimbat.
    Care elevi excepționali ar rata evaluarea, dar ar trece admiterea?
    Problemele din învățământul preuniversitar sunt atât de mari și nu vor fi rezolvate punctual de o admitere la liceu, într-o formă sau într-o altă formă.
    Până la urmă, pot fi trei examene, pot fi cinci evaluări, dacă ele nu au în spate un sistem de învățământ care să ofere șanse egale, care să ofere pregătire, care să ofere educație, degeaba facem aceste admiteri la liceu.
    Legea aduce o mulțime de noi instituții, birouri, comisii, centrale și locale, o construcție barocă numai bună de hrănit, mai ales în campaniile electorale, multe guri sinecuriste care să-și facă la rândul lor obligațiile electorale.
    Rectorii mai capătă două mandate nou nouțe fără calcularea celor anterioare.
    Nu e chiar pe viață, cum ar fi vrut, dar încă 2 mandate nu-s de lepădat.
    În ceea ce privește bacalaureatul clasic, el va fi „conceput în așa fel încât să nu fie nevoie de nu știu ce pregătire suplimentară pentru a putea să promovezi cu o notă decentă.”
    Cu alte cuvinte, dacă tot nu putem oferi educație de calitate, nici examenele să nu fie de calitate.
    Sau din rahat nu faci bici!
    Nu au nicio soluție pentru adaptarea reală a școlii la vremuri, la aptitudini, de combatere a analfabetismului funcțional.
    Singura ambiție este să satisfacă o poftă prezidențială sau, mai degrabă, o disperare, pentru că este ultima șansă a lui Klaus Iohannis să spună măcar că a dus ceva până la capăt, cu excepția dezamăgirii și lehamitei.
    România Eșuată!
    Multumesc pentru lipsa cenzurii!

  2. „Elevul român petrece 20 de ore la școală în clasele primare și sare de 30 de ore pe final de gimnaziu și pe tot parcursul liceului.

    Programul școlar ar trebui sa fie de 8 ore pentru ca părinții trebuie sa fie la servici in medie 8 ore. Asta înseamnă de fapt minim 40 de ore pe săptămâna. Asta nu înseamnă ca din cele 8 ore nu pot fi 4 ore de educație si 4 ore de activități de alta natura, sport, educație culturala, religioasa, cluburi, cercuri, formații muzicale, etc.

    • Cam așa funcționează școala în districtul nostru: Sunt 6 ore de activități pentru copii din clasele I-VI și alte până-n 4 ore de before și after school. 8 ore de „core hours” e prea mult. Majoritatea mamelor oricum nu lucrează ca să aibă grijă de copii până-n 10 ani.

      E un sistem bun numai că necesită investiții foarte mari comparativ cu ce are România azi. Copiii au în fiecare zi măcar două ore de sport, înot, sau dans, etc. – oricum ceva activitate fizică. Ideea nu e deloc să-i ții înghesuiți în clase 4-6-10 ore pe zi. Aia-i sminteală curată. Sunt copii trebuie să se joace, să se miște să facă ceva atractiv, antrenant. Altfel școala devine o pedeapsă, cum era pentru noi. Orice copil e hiperactiv, iar dacă nu e înseamnă că are o problemă. Toți copii mei s-au dus și se duc la școală cu plăcere de la preșcolar la postuniversitar. Eu nu-mi amintesc să mă fi dus la școală cu plăcere. Se întâmpla să mai avem ore interesante dar asta era mai degrabă excepția decât regula.

      Școala generală de cartier la care am fost eu între clasele I-VIII avea peste 1100 de copii (cam 4 clase a 36 de leevi/an) pe două schimburi. Școala la care sunt acum gemenii mei are sub 100 de copii pe an în 6 ani. „Clasele” (clasele propriu-zise sunt doar în anii I-IV, după aia au o grămadă de opționale și clasele ca atare dispar) nu au mai mult de 16 copii. La aproximativ jumătate din numărul de copii pe care-i avea școala românească pe care am făcut-o eu suprafața e probabil de vreo 8-10 ori mai mare, ca să încapă terenurile de sport, bazinele de înot, patinoar, ateliere, dușuri, vestiare etc.

      Acum vreo 10-11 ani în timpul unei vizite în România i-am dus pe băieții mei mai mari (cel mare era atunci prin clasa a VII-a sau a VIII-a și celălalt e cu doi ani mai mic) să vadă școala la care am fost eu în copilărie. Refuzau să creadă că acolo învățau peste 1100 de copii. Le-a lăsat impresia de închisoare… Atunci am realizat ce investiții gigantice ar fi necesare în România ca să se poate face educație de calitate. Pe lângă faptul că nu prea sunt profesori de fapt lipsesc chiar și școlile ca atare cu toate cp numărul de copii s-a redus constant în ultimii 30 de ani.

      • Din păcate e mai simplu si mai ieftin sa se scrie strategii peste strategii, sa se facă munți de hartii, sa se dea legi si ordonanțe decât sa se investească realmente. Nu aveam nevoie de mii de ore de muncă de scris rapoarte de evaluare ca sa stim ca la un liceu auto copii au nevoie de masini si combustibili ca sa invete practic ceva. Au preferat sa masoare liceele profesionale pe baza de bacalaureat, si apoi sa le desființeze, „pentru ca nu sunt performante”. La universitati, au fortat cantitatea si reducerea de costuri, si apoi au început sa se lamenteze ca nu mai exista calitate. De la 36 de ore s-a ajuns la 20 de la 5 ani la 3 pentru aceeași diploma. De la un profesor titular la doua cursuri pe semestru s-a ajuns la 6-12 cursuri pe semestru.
        Dar, si când se măsoară calitatea, ce se măsoară de fapt? Exista un singur indicator care ar conta, venitul mediu estimat al absolvenților in domeniul de studii pe parcursul carierei. Si in medie, sa intre cei care nu au loc de munca in domeniu cu valoarea 0. Nimeni nu o sa vrea vreodată sa se estimeze acest indicator.

        • Nu știu ce să zic atunci când vine vorba de numărul de ore în universități. Când am absolvit eu politehnica în 1994 ea dura 5 ani. Un inginer român înghițea probabil dublul numărului de ore de școală necesare pentru formarea unui inginer american. Și cu toate astea profesional eram pe nicăieri la absolvire. Am fost singurul din anul meu ce am luat 10 la licență.Și chiar mă străduisem pentru lucrarea de diplomă. Însă eu cel de azi nu m-aș fi angajat pe mine cel din 1994. I-am spus asta la un momnt dat șoț
          iei mele. A început să râdă și mi-a spus că nici ea cea de azi nu s-ar fi angajat pe ea însăși de la absolvire.Ea a absolvit economie.

          Absolvenții în inginerie ai unor universități de mâna a doua ca Iowa State sau NDSU sunt foarte competenți și pot începe să lucreze la ceva productiv din prima săptămână de angajare. Nu mai vorbesc de cei ai școlilor mari ca Michigan State, Purdue, sau MIT. Mie mi-a trebuit luni bune de învățare după absolvire până să fiu în poziția să fac ceva cu adevărat util în profesia mea.

          Aveți dreptate și la chestie cu formularistica. Cred că omoară talentele. Un profesor de mecanica a vibrațiilor de la NDSU ia cam $500-$1000 pe ora de consultanță. Si face toții banii până la ultmul cent. Acum vreo 8 ani am încercat un proiect de colaborare cu politehnica pe care am absolvit-o. Aveam un oarecare excedent bugetar și am zis hai să încerc un mic proiect de tribologie. Conducerea corporației încurajează proiectele cu universitățile de peste tot și riscuri de până-n câteva sute de mii sunt acceptabile. După 6 luni de zvârcoleli peste $100000 n-au fost capabili de NIMIC. Au venit cu tot soiul de rapoarte elaborate scriseîntr-o engleză șchioapă în care de fapt explicau că: „S-a rezolvat. Nu se poate”. 🙄 asta după ce am tot ost invitat să particip la epuizante conferințe
          e telefonice cu „consiliul științific” constitui în acest scop.

          Proiectul a fost completat cu succes în vara următoare de un singur student student dela Universitatea din Champaign Illinois ce a fost angajat la noi ca intern. Totul a costat sub $20000 și a durat 5 sau 6 săptămâni. Pe durata micului proiect cred că am discutat cu băiatul ăla de vreo 2-3 ori, probabil niciodată mai mult de 20-30 de minute.

          Alți colegi au încercat proiecte pe cele mai diverse teme (mecanica solului, optimizări structurale) cu universitățile din Bologna și cea de științe aplicate din Frankfurt. Exact aceleași rezultate ca la politehnica românească: Rapoarte stufoase pline de trimiteri la „literatura de specialitate” și NIMIC câr de cât utilizabil.Doar o pustietate mintală înfricoșătoare. Concursurile de dosare și promovarea academică bazată pe „opera științifică” 3 parale, în care tot soiul de indivizi cu creierul neted ca vinilul se citează unii pe alții în cerc, a distrus complet educația superioară.

  3. Nimic nou sub soare . Toate aceste lucruri sunt cunoscute de multa vreme ele capatind doar forme diferite de punere in practica .Cindva ,undeva, la nivelul anilor 2005 ,aflat la o sindrofie in spuneam stind , la un pahar de vorba ,bunului meu frate expert in ale matematicilor fiind ,cum Invatamintul romanesc a fost ,este si va fi panaceul tuturor relelor intimplate sau viitor intimplate in tara .Exact asa si s-a intimplat . Totul a pornit ,cindva in Comunism, acolo unde totul se platea in Invatamintul acelor vremuri .De la banii dati la meditatiile, mai mult sau mai putin creatoare de plusvaloare ,la damigeana cu zaiber sau la mielul de Pasti totul era oferit spre „ a trece clasa ”.Ce a urmat a fost cu mult mai dramatic .Totul este cunoscut .Trecem ,ca si tara, prin ceea ce alte natiuni au trecut cu multa vreme in urma .Avem insa un mare avantaj . Romania arde toate etapele .Nu putem ajunge acolo, unde altii sunt deja, decit daca o facem cu chibzuiala .Romania a reusit sa supravietuiasca luind mereu decizia corecta chiar daca unora nu le place sau chiar daca unii nu pot intelege .Acum este un nou salt inainte . Legile Invatamintului , obligativitatea modificarii legilor pe Justitie , schimbarile ce vor surveni in cadrul pensiilor, de tot felul ,de la cele normale la cele speciale ,precum si modificarile devenite obligatorii in cazul legilor administrativ teritoriale sau cele ce tin de vinzarea activelor neperformante ale statului , ne arunca , in curind ,intr-un alt univers .Marile realizari, devenite vizibile , obtinute cu banii din PNRR sunt si ele parte a postamentului unei noi Romanii .Sa nu uitam Statul ofera doar accesul nu si performanta care performanta este doar decizia fiecaruia, la nivel individual, functie de capacitati si de venituri .Haideti sa iesim o data din paradigma paguboasa a Statului protector . Oameni buni traiti in alte timpuri .

  4. Mereu aceeași speranță leninistă deșartă: „Odată ce avem toată legislația potrivită adoptată statul va deveni o mașinărie atât de desăvârșită încât va putea fi condus și de o bucătăreasă!”. Comuniștii au reușit până la urmă să adopte toată legislația pe care au dorit-o. Au avut conducători cu creiere de bucătăreasă la butoane și să vezi minune, că tot au dat faliment.😀 Acum iată că se ridică in sânul norodului o nouă generație de „progresiști” ce se străduie pe toate căile să adeverească afirmația lui Einstein: „Definiția smintelii este a face mereu același lucru și a aștepta de fiecare dată rezultate diferite.” 😂

    Dom’le stai să vezi că dacă facem nu știu ce pe la inspectorate, dacă băgăm nu știu ce chițibușuri prin lege să vezi ce minune o să iasă. N-o să iasă nimic. Mama & tata aUSR-ului dacă vin la butoane și stau acolo10 ani fără să crâcnească nimeni în front și tot nu se va schimba nimic în bine, ci doar în rău.

    Problema fără leac a României este aceea că statul are 1.3 milioane de slujbași (din care doar 90000 sunt armata) la ceva 5 milioane de contribuabili. Asta lasă vreo 3.7 milioane de contribuabili ce duc în cârca 1.3 milioane de bugetari și 5 milioane de pensionari + alți 1.5 milioane de asistați sociali de toate soiurile. Aproape 90% din încasările țării se duc pe lefuri de stat, pensii și ajutoare sociale.

    Singurele măsuri realiste de asanare sunt în (ordinea magnitudinii): concedierea masivă a aparatului de stat, tăierea pensiilor sociale și tăieri de ajutoare sociale. Până ce nu se întâmplă asta, până ce alegătorii nu înțeleg că asta e cheia succesului, nu va exista nicio diferență de substanță între partidele țării. Oricine a fi la putere: PSD, PNL, USR, AUR, PMP, Partida Romilor, Partidul Comunist nepecerist (există și așa ceva 😂) etc. nu va fi capabil de nimic util.

    Problema fundamentală a educației de stat e aceea că e practic o întreprindere de stat. „Furnizează servicii” fără ca clienții (părinții. elevii) să aibă vreun cuvânt de spus. Principalul scop al sistemului de educație e să asigure norme didactice și să stoarcă cât mei mult de la buget. Elevii și studenți sunt doar un impediment, de care din păcate nu se pot debarasa.

    Exact ca povestea „spitalului ideal” din serialul BBC „Yes Minister” ce are de toate, mai puțin medici și pacienți: 😀

    https://youtu.be/JAk448volww

    De asta sunt sunt orarele copiilor supraîncărcate cu inutilități, de multe ori dăunătoare. De asta sunt puhoi de manuale proaste, de asta există violență-n școli, de asta școala produce analfabeți și plagiatori pe bandă rulantă. Profesorii rămân într-o slujbuliță confortabilă pe viață atât timp cât îi mulțumesc pe inspectorii școlari, spăguiesc și clocesc rapoarte triumfătoare oricât de inepți ar fi. Inspectorii școlari la rândul lor rămân în pozițiile lor lucrative suficient ca să facă averi frumușele mult și bine atât vreme cât îi mulțumesc pe stăpânii lor de pe craca superioară a lanțului trofic.

    E exact ca-n comunism: Oricât de prost e săpunul „Cheia”, constructorul socialismului n-are de ales. Dacă vrea să se spele îl cumpără așa prost cum e. Sigur că pe ușa din dos se mai găsesc la negru ceva săpunuri occidentale dar sunt în cantități infime și la prețuri exorbitante, deci marea masă a prostimii e forțată să se descurce cu săpunul „Cheia”. Directorii de fabrici își depășesc planurile, adună șpăgi de la supușii lor și dau șpăgi mai departe ca să-și păstreze pozițiile călduțe. Sistemul a mers ca uns până ce săpunul „Cheia” a pierdut monopolul. Imediat ce piața românească s-a deschis în 1990, oamenii au început să cumpere orice altceva iar falnicele fabrici de stat au dat un falimente glorioase.

    E o lecție de reținut.

  5. Propunerile sunt bune, sa vedem cat din ele si cum vor fi puse in realitate! Altfel, vorba multa, saracia omului… Cu cat se vorbeste mai mult si mai stufos de legile educatiei, cu atat se va face mai putin si mai neserios. Este clar ca educatia a luat-o in jos rau de tot in comparatie cu perioada comunismului, cand cel putin in stiintele exacte se facea mult mai multa carte si in mod mai serios. De vreo 20 ani studentii sunt tot mai slabi si mai neseriosi. Aparitia univ particulare (buticuri univ) a facut f.mult rau unui sistem si asa plapand si firav. Apoi avalansa de plagiate si tezele de licenta si master care se pot fie cumpara, fie plagia, a decredibilizat sisytemul univ. Desi exista inca destui oameni de valoare in univ si institutele Academiei, sunt in minoritate totusi, iar ce vine din urma e slabut rau. Nu mai vorbesc de univ de stat din provincie, gen Suceava, Oradea, Targoviste, etc, care sunt la fel de slabe ca si cele particulare. Sistemul trebuie curatat de sus in jos, s-a inceput pe vremea lui Miclea si Funeriu, trebuie continuat. Trebuie introdusa seriozitatea si examenele grele din clasa a 5-a pana la doctorat. Plagiatorii si conducatorii de plagiate trebuie pedepsiti exemplar.

  6. Un articol document bine construit. Dupa 1980 pana in 2015 am lucrat in invatamant, pornind de la sc. generala catre facultate. Dupa 1990 am apucat toate schimbarile legislative unele mai proaste ca altele, in functie de ministrii si partidele aflate la guvernare. Din toata experienta acumulata, pot emite cateva idei: 1. Orice lege a educatiei sa fie clara, coerenta, concisa. 2. Functionarii din minister, de la consilieri la directori sa nu predea in facultati de stat si private, sa nu faca parte din consiliile de administratie din facultati si inst de cercetare 3. Manualele pentru gimnaziu, liceu realizate doar de cei mai buni profesori de la acest nivel de predare si nu de universitari. 4. Activitatea didactica in sc.gen.si licee cu contracte pe cate 3 ani, are vocatie, se prelungeste inca pe 3 ani, etc. 5. Clasele primare cu 14 elevi maxim, gimnaziu si liceu cu 18, si 20 studenti in o grupa, maxim. 6. Inspectoratele doar pe cele 8 regiuni de dezvoltare. 7 Retragrea definitiva a acreditarii pentru facultatile si univ.cu probleme munore ori majore. 8. Desfiintarea liceelor care nu au nici un absolvent de bac. 9. Politicienii din toate partidele, precum si parlamentarii, functionarii publici sa nu mai poata avea activitati de predare si cercetare.

  7. Noile legi ale invatamintului nu pot merge impotriva timpurilor si a impotriva evidentei .Nostalgia ce tine de comunism trebui aruncata la cosul de gunoi al istoriei .Romania actuala este in plina refacere . Satele romanesti se depopuleaza rapid .La orase au ramas doar famiiliile ce sunt cuplate la decizia politica care le ofera anumite avantaje pe categorii sociale si virstnicii ce inca pot sa isi sustina existenta precum si categorii mari de cetateni ce au parasit micile orase spre a se indrepta spre capitala tarii .Din tara au plecat milioane de cetateni ce acum au in alte tari alte milioane de copii .Profesorii sunt si ei din ce in ce mai putin pregatiti sau dornici de a realiza performanta asa cum sunt si unii dintre elevi .Una peste alta se lucreaza cu materialul clientului .Vremurile cind recitai poezii de Cosbuc si te considerai mare patriot nu mai exista .Traim intr-o alta lume .

    • Ca bun samaritean scrii despre lucruri stiute si rastiute si solutii zero. Fenomenul depopularii ruralului este stiut de 30 de ani si nu s- a facut nimic iar efectele cele mai rapide se vad in educatie si sanatatea din rural.

  8. Legat de afirmația referitoare la adolescentul român citez „să nu se simtă nici ,,încazarmat”, nici sfârșit de efort intelectual la școală” …nimeni nu il obligă pe adolescent să stea la scoală dincolo de cele 10 clase în scoală..oricum cei mai mulți stau degeaba doar că vor o diplomă …scoala s-a diluat în așa măsură încât oboseala vine din orele nesfârșite de stat pe telefon nici vorbă de nu stiu ce efort intelectual care este evident pentru toți cei care lucrează în invățâmant că nu se face decat mică măsură…asta se vede din diluarea conținutului examenelor de bacalaureat care deși au ajuns la un nivel foarte jos nici ăsta nu e atins de nici 50%….scoala a ajuns goală de conținut, goală de reguli clare care să impună niște standarde de disciplină și cunoaștere, bătaia de joc a elevilor, părinților și politrucilor….de subfinanțare nici nu mai vorbim, toți asteaptă ca vocația și munca patriotică a profesorilor să salveze scoală….ei bine nu se poate face scoală de calitate fără o susținere corespunzătoare și impunerea unor reguli și standarde clare atat de disciplină cât și de conoaștere impuse in primul rând elevilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dan Alexandru Chiță
Dan Alexandru Chiță
Dan-Alexandru Chiță (n. 1985). Absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității București (2008), Master (2010) și Doctorat (2014) în cadrul aceleiași universități. Profesor în sistemul preuniversitar din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro