Regele, comuniștii și sângele roman: spune ceva despre noi un imn național schimbat de un număr record de ori?

De la recunoașterea oficială ca stat independent, în cca 100 de ani România a avut cinci imnuri naționale diferite. Șapte, dacă le mai socotim și pe cel de pe vremea lui Cuza și pe cel pe care Nicolae Ceaușescu l-a promovat înainte de „Trei culori” (vezi aici). În aceeași perioadă, Ungaria a avut un singur imn, neschimbat. Alte țări din jur au schimbat poate două, trei imnuri – în special când au trecut la comunism sau au ieșit de sub el. Niciuna însă n-a schimbat cât am schimbat noi. Sigur, când ne uităm la ce imnuri am avut, ni se pare normal că le-am schimbat. De la Cuza rămăsese un „Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor” care nu mai mergea după ce România a devenit condusă de un Rege nu de un Prinț Domnitor. Apoi, în 1948 când am devenit republică sub stăpânire sovietică, sigur că imnul „Trăiască regele” trebuia schimbat. Dintr-acestea li s-au întâmplat și altor țări. După aceea însă vine partea când ne deosebim de vecinii noștri din „blocul țărilor comuniste”, pentru că trecem să schimbăm imnul în ritm alert. În 1953 (moartea lui Stalin) am trecut de la „Zdrobite cătușe” (în care stăteam cuminți și construiam „republica populară”, pomenind o singură dată „România” și niciodată „românii”) la un mai naționalist „Te slăvim, Românie!” – dar în care tot anunțam că suntem „frați” cu poporul sovietic și „Leniniști”. Nicolae Ceaușescu în anii `70 a vrut și mai multă independență și a și schimbat numele țării din „republică populară” în „republică socialistă”, așa că a venit cu „Trei culori” – un imn complet fără sovietici și fără Lenin, dar tot cu socialism și comunism. La final, în 1989 Revoluția era poate firesc să aducă un alt imn, fără comunism și mai ales unul care să nu fi fost ales de fostul dictator acum condamnat pentru genocid.

Așa cum se explică oficial (vezi aici), „Mesajul imnului „Deşteaptă-te, române!” este în acelaşi timp social şi naţional; social, deoarece impune o permanentă stare de vigilenţă pentru a asigura tranziţia către o lume nouă; naţional, deoarece alătură această deşteptare tradiţiei istorice. Imnul conţine acest sublim „acum ori niciodată”, prezent în toate imnurile naţionale, de la „paion”-ul cu care grecii au luptat la Marathon şi Salamina până la „Marseilleza” Revoluţiei franceze. Invocarea destinului naţional este culmea cea mai înaltă pe care un popor o poate atinge în zborul său către divinitate. Acest „acum ori niciodată” concentrează toate energiile vitale, mobilizând la maximum..”. Pe de altă parte unii (vezi de exemplu aici sau aici) sunt, din contră, nemulțumiți că imnul nostru ar fi prea trist, demobilizator, deprimant: că ne plângem prea mult de tirani și de somnul de moarte, că nu suntem mai constructivi și mai veseli etc.

Cât de trist sau de mobilizator e imnul nostru comparativ cu altele? Cât de actual? Cât de constructiv? Cât de…? Avem opiniile experților, unele contrazicându-se cum am spus mai sus, dar niciuna punând cantitativ unul lângă altul imnul nostru cu altele. De curând, o serie de 3 articole în reviste de specialitate (vezi mai jos) oferă o asemenea comparație cantitativă. Primul studiu analizează toate imnurile actuale din lume, comparativ, numărând felurile de subiecte abordate de acestea și grupându-le pe categorii subiective. Al doilea studiu examinează din nou toate imnurile, de data aceasta abandonând complet unghiul subiectiv și recurgând la pachete de software care fac analiza automatizată de text. Al treilea studiu profită de comparațiile de mai sus pentru a analiza în detaliu cazul României. Iată câteva dintre ideile principale rezultate:

Folosind o analiză cu un software specializat în evaluarea sentimentului pozitiv vs. negativ transmis de un text (vezi aici), imnul nostru actual are scor de sentiment „neutru”, la limita de sus către „pozitiv”. Din contră, la majoritatea țărilor din jur și nu numai, sentimentul evaluat cu același instrument software este „pozitiv” (excepție spre exemplu Ungaria, cu un dramatic scor „negativ”). Din așa tendință, criticii precum Andrei Pleșu au dreptate să vadă imnul nostru nu neapărat ca „negativ”, dar măcar ca „mai puțin pozitiv decât al altora”. Dar… dacă ne uităm la scorurile de sentiment ale celorlalte patru imnuri ale României din 1881 încoace, trei sunt chiar foarte pozitive: primul (1881-1948, „Trăiască regele), al treilea (1953-1975, „Te slăvim, Românie!”) și al patrulea (1975-1989, „Trei culori”). Doar imnul adoptat pe vremea lui Stalin (1948-1953) avea scor de sentiment „neutru”. Așadar, sentimentul imnului României a oscilat odată cu schimbarea puterii politice, dar în general a fost pozitiv.

Într-o altă analiză (aici) – de data aceasta nu automatizată, dar încă semi-cantitativă urmărind tipurile de subiecte atinse în text – imnul actual al României a ieșit în evidență cu un exces (comparativ cu media internațională) de noțiuni legate de exaltare, luptă și agresiune, respectiv o lipsă (tot comparativ cu media) la capitolul de noțiuni pozitive.

Din punct de vedere al noțiunilor centrale din imn, analiza automatizată arată că imnul de la 1881 era centrat pe două concepte – organizarea socială (în jurul noțiunii de Rege, desigur) și mediul (cu referiri la soare, țară și ceruri – sigur, ultima cu înțeles mai degrabă religios). Apoi, primul imn comunist păstrează sistemul social ca temă centrală (anunțând desigur că nu mai suntem regat ci republică), dar adaugă (în ordinea importanței măsurate ca frecvență în text) munca, timpul, agricultura și lupta/armata. Al doilea imn comunist are grupul social ca temă centrală, urmată în ordine de oameni, politică, pământ și viață. În al treilea imn, analiza automată identifică doar două teme majore – lupta și timpul. Paradoxal aparent, trecerea apoi la imnul post-comunist nu aduce o schimbare așa de mare: rămânem tot cu două teme centrale, dintre care una e tot lupta; cealaltă, desigur, e corpul omenesc (sânge de roman, brațele înarmate, a noastre piepturi etc).

Din punct de vedere al sintaxei/gramaticii, analiza automată relevă două schimbări notabile. Una: distinct mai puține adjective subiective în imnul actual decât în cele trecute. Cealaltă: o schimbare a pronumelor folosite: trecem de la un predominant „el” în 1881 (el, conducătorul, Regele – și esențialmente deloc „eu”, „tu”, „noi”, „voi”, sau „ei/ele”)… la esențialmente zero „el” în imnurile următoare. În schimb, odată cu comunismul apare mult mai des „noi” în imn – iar din 1989 ca schimbare majoră apare dominant și „tu” alături de „noi”.

Toate aceste schimbări (și altele descrise în studiul citat) vorbesc desigur despre schimbări sociale majore și poate despre trăsături care rămân comune în trecerea de la un imn la altul. În studiu se argumentează că probabil însă ele nu reflectă schimbări în mentalitatea românilor în general, ci mai degrabă schimbări în mentalitatea elitelor – a celor delegați să aleagă imnul.

Ca să aibă sens astfel de comparații, cele trei articole analizează comparativ toate imnurile naționale actuale din lume– abia în al treilea studiu venind rândul analizei detaliate asupra României. Cei interesați sunt invitați să le parcurgă pentru mai multe detalii. Spre exemplu, în studiul al doilea (vezi aici) imnurile grupate pe regiuni geografice par să aibă unele trăsături comune. Cele africane evită să folosească pronumele individuale „eu”, „el/ea”, sau să vorbească de „luptă”. În schimb, preferă să folosească verbe exprimând starea sau posesia și pluralul „noi”; de asemenea, raportul dintre referirile la sentimente și referirile la „stat” e foarte mare în Africa. În America Latină, noțiunile prezente peste medie sunt cele legate de luptă, libertate, comportament, sentimente – iar cele sub medie sunt religia și numele țării. Pentru America Latină, media scorului de sentiment e de asemenea notabil mai puțin pozitivă decât media mondială. Imnurile din Asia Centrală și de vest excelează prin sentimente pozitive, folosirea de „tu”, de verbe exprimând starea și posesia, respectiv de o proporție mare a noțiunilor legate de „stat” în raport cu cele legate de sentimente (exact opusul a ceea ce se vede în Africa). Apoi, central-asiaticii folosesc mai rar în imnurile lor verbe exprimând acțiunea, sau noțiuni legate de libertate, corp, pământ, sau numele țării. Oarecum în contrast, imnurile din Asia de sud-est folosesc în exces „eu” comparativ cu alte imnuri. De asemenea, ele folosesc mai rar decât altele adverbe de timp, sau „tu”, sau subiecte religioase. Imnurile din Balcani au peste medie comparații, negații, respectiv referiri la „tu” și la luptă – mai puțin „noi”. Ca și cele latin-americane, au un scor de sentiment sub media internațională. Imnurile latine din Europa excelează prin referiri la persoana întâia singular, la luptă și la comportament. În același timp, ele vorbesc mai rar de „tu”, de numele țării sau de pământ – și au un scor de sentiment sub media internațională. Imnurile slave ies în evidență prin sentimentul pozitiv, excesul de verbe exprimând starea sau posesia, dar și prin referirea mai rară la religie, luptă, corp sau la prenume de persoana a treia singular „el/ea”. Imnurile de limbă germanică (înțeles în sensul restrâns din Europa, fără engleză) au un scor de sentiment pozitiv peste media internațională. De asemenea, au cel mai mare raport între noțiunile legate de stat și cele legate de sentimente și folosesc în exces numerale – timp ce sunt mult sub medie cu negațiile, adjectivele subiective, sau referirile la sentimente, libertate sau grupuri sociale.

Multe dintre observațiile citate mai sus (și altele din cele trei studii) se potrivesc evident cu ideile noastre preconcepute sau cu ce știam din alte feluri de surse. Poate pentru unii nu e nicio surpriză că germanii și rudele lor nu prea vorbesc în imnurile lor de sentimente sau libertate, dar le place să numere și să construiască (scorul „pozitiv”). Sau că în Asia centrală și de vest se vorbește mai rar de libertate decât în Europa sau în America. Sau că latinii și balcanicii sunt bătăioși (scandalagii?). Sau că africanii au de vorbit mai mult de sentimente decât de „state”. La urma urmei, la final se poate ca majoritatea lucrurilor scrise în cele trei studii să nu fie o noutate pentru cei cu instincte bune sau pentru profesioniștii care știu face o analiză calitativă serioasă. Partea de notat e că acum avem niște valori numerice care pot fi atașate analizelor calitative. Că, adică, am măsurat într-un fel obiectiv, adăugând astfel la analizele subiective de până acum. Cele trei studii nu merg foarte departe cu interpretarea, ci oferă mai degrabă un set de date numerice cu care se poate opera mai departe de către specialiști mai potriviți (care anume? E mai complicat, fiindcă subiectul poate invita abordări lingvistice, sau de comunicare, sau de istorie sau…). În forma curentă, ele sunt publicate nu în reviste dintre cele mai bune din domeniu și sunt scrise de un specialist în științe experimentale și computaționale și nu, cum ar fi fost de dorit, de unul în științe sociale și umaniste. Autorul a recurs poate la această transgresiune de domeniu din cauza modului în care discursul public de la noi pe teme sociale/umaniste/naționale e dominat prea des de subiectivism, agende acut personale sau acut politice, tabloidizare și pseudo-știință – adică de opusul a ceea ce ar trebui să ne guverneze și să ne ajute să lucrăm împreună ca societate.

Surse studii:

Silaghi-Dumitrescu, Radu. The king, the communists and the roman blood: an automated analysis of the Romanian national anthems. Proglas, 2023, 32(2), 147-157. https://doi.org/10.54664/GGAE2354 (revistă indexată ERIH PLUS)

Silaghi-Dumitrescu, Radu. Trends in the texts of national anthems: a comparative study. Heliyon, 2023 e19105. https://doi.org/10.1016/j.heliyon.2023.e19105 (Q1 în domeniul revistelor multidisciplinare cf. Scimago/Scopus)

Silaghi-Dumitrescu Radu. Topics in national anthems. Journal of Language and Literature, 2020, 20(2), 288-306, http://dx.doi.org/10.24071/joll.v20i2.2541 /