marți, mai 17, 2022

Regele Mihai al României

Încep aceste rânduri consacrate personalității Regelui Mihai cu un apel la propria-mi biografie. Am avut și nefericirea, și neșansa de a mă naște și de a-mi face studiile într-o Românie perfect, etanș comunizată. Printre ale cărei specificități negative se afla și aceea de a-și fi răstălmăcit și rescris periodic și la comandă istoria, de a fi făcut din ea un instrument cum nu se poate mai convenabil la îndemâna puternicilor zilei.
Astfel se explică și percepțiile mele timpurii despre Mihai, ultimul rege al României, cel care după spusele profesorului Lucian Boia, autorul cărții „Suveranii României. Monarhia, o soluție?”, apărută în anul 2014 la editura Humanitas din București, ar fi putut fi „cel mai normal rege al României, cu condiția ca „vremurile să fi fost normale”.
Se știe. În 1947 Regele a fost forțat de Dej și Groza să abdice. Cei doi ducând la îndeplinire ordinele stăpânilor lor de la Moscova. Instantaneu Regele a fost evacuat și din manuale, încercându-se scoaterea Maiestății Sale din conștiința publică. Nici vorbă ca numele Regelui ori cel al Dinastiei să apară în cărțile de școală de Istorie a României care pe vremea aceea se studia mai întâi în clasa a patra.
Cu toate acestea, memoria mea păstrează vie o amintire. Chiar din vremea în care eram elev în clasa a patra. Amintire ce trebuie pusă în contexul anului 1968, în plină anormalitate comunistă. În august, cu ocazia celebrei scene a Balconului, locul condamnării avântate a invadării Cehoslovaciei de către trupele participante la Pactul de la Varșovia, noul și încă tânărul lider al comuniștilor români descoperea puterea mizei pe cartea naționalistă.
În emoția populară din acele zile, prelungită încă o bună bucată de vreme și după august 1968, emoție transformată în speranța unei oarecare reveniri la normalitate, a avut oarecare trecere pe piață zvonul că la manifestările menite să marcheze împlinirea a 50 de ani de la Marea Unire ar fi urmat să fi invitat și urmașul lui Ferdinand Întregitorul, Regele Mihai al României. Doamne, câtă naivitate bazată pe necunoașterea naturii criminale a comunismului pe care artizanul actului istoric de la 23 august o știa mai bine decât oricare alt român se ascundea în această iluzie!.
Și până atunci, și după, comuniștii români și falșii istorici pe care ii aveau în soldă au făcut până și imposibilul pentru a le ascunde românilor o seamă întreagă de adevăruri. Printre care și acela că Regele Mihai era, potrivit lui Burton Berry, șeful misiuni diplomatice americane la București între noiembrie 1944 și noiembrie 1947, cel care, știa, iar dacă nu știa măcar presimțea încă din august 1944 că URSS nu doar că plănuia, ci chiar avea să comunizeze țara. Până pe 30 decembrie 1947, Regele și puținii oameni politici ce i-au mai rămas fideli au luptat din răsputeri pentru a amâna imposibila de amânat prea mult transformarea României în republică sovietică ori pașalâc rusesc.
După aceea, până în decembrie 1989, contemporanului lui Churchill, Roosevelt, Truman dar și al lui Stalin, Hrusciov, Brejnev sau Gorbaciov, al lui Maniu și al Brătienilor, dar și al lui Dej, Groza, Pauker și Nicolae Ceaușescu nu i-a mai rămas decât dreptul de a se adresa o dată pe an, de Revelion, românilor, în mesajul difuzat pe unde scurte de „Europa Liberă”. Ai cărei directori români au trebuit să facă, în conformitate cu mărturia unuia dintre ei, Nicolae Stroescu-Stînișoară, eforturi spre a-i convinge pe superiorii lor americani să îngăduie cele câteva minute în care Regele le vorbea celor lăsați dar niciodată uitați din țara ce părea a se aneantiza ca efect al dezastrului roșu. Regele rămânând, cum scria Emil Hurezeanu, „pentru diaspora românească și pentru mulți români din țară un păstrător al continuității spiritului național democratic pro-occidental, oricât de neîmplinit ar fi rămas de fapt acesta, prin voința zeilor și nevolnicia oamenilor, cum se spune, în eposurile Antichității”
Din păcate, de la data de 6 septembrie 1940, atunci când a urcat a doua oară pe tron, și până în zilele apusului de soare de acum, Regele nu a avut deloc parte deloc vremuri normale. Nici pe departe.
De unde și marile merite ale Regelui, omul a cărui datorie a fost România, după cum spunea undeva Regina Ana, de unde și respectul pe care cu toții, monarhiști sau nemonarhiști, îl datorăm copleșitoarei sale personalități și memoriei sale.
În ziua celei de-a două încoronări, tânărul Suveran rostea un jurământ despre care cărțile de istorie ne spun că ar fi fost conceput de însuși generalul Ion Antonescu. Printre altele, noul Rege jura să apere cu sfințenie ființa Statului român și integritatea teritoriului român. Or, în momentul în care Maiestatea Sa urca iarăși pe tron, integritatea Statului român fusese deja grav afectată. Cu toate acestea, Regele a învins contextul și istoria neprielnice izbutind să-și și respecte jurământul. Ceea ce s-a petrecut la 23 August 1944 fiind actul esențial prin care Mihai și-a îndeplinit promisiunea.
De îndeplinirea acestei înalte făgăduieli regale nu s-au putut bucura nici românii de rând, dar nici Maiestatea Sa. Ci comuniștii români și stăpânii lor de la Moscova. Care nu au așteptat defel ca proiectata alungare a Regelui să devină fapt, ci au început, chiar înainte de 6 martie 1945, data când guvernul dr. Petru Groza a preluat puterea, comunizarea țării. Căreia Regele a făcut tot ce i-a stat în putință să i se opună. Normalitatea șchioapă din România deja supravegheată de Comisia Aliată de Control dominată de sovietici a fost înlocuită cu anormalitatea absolută în data de 30 decembrie 1947. Atunci când, „manu militari”, Regele a fost obligat să abdice și să părăsească țara a cărei istorie cunoștea din acel moment o cezură nemaiîntâlnită și mulți zeci de ani fatală.
Firesc ar fi fost ca, odată regimul comunist înlăturat, Partidul Comunist dizolvat și Constituția ceaușistă abrogată ca urmare a victoriei Revoluției din 1989, normalității să i se creeze condițiile de a-și recâștiga toate drepturile. Or, asta ar fi presupus și un referendum care să le dea românilor dreptul de a-și alege în deplină libertate și conștiință forma de guvernământ.
Faptul acesta nu s-a întâmplat niciodată, socotindu-se a priori că ar fi fost vorba despre o procedură inutilă și costisitoare al cărei rezultat era oricum lesne de anticipat. Or, după cum bine se știe, în realitate, democrația nu e deloc inutilă, chiar dacă e costisitoare. La fel cum nu e nicidecum inutilă nici reconcilierea noastră, a întregului popor, cu propria istoria.
O reconciliere pe care regimul marcat de esențe rezidual comunistoide instalat la putere în după-amiaza zilei de 22 decembrie și reconfirmat prin votul greșit din Duminica Orbului a anului 1990 nu a dorit-o și nici nu a încurajat-o niciodată.
Nimic mai relevant decât felul incalificabil în care Regele Mihai, Regina Ana și alți membri ai familiei regale au fost goniți în decembrie 1990 din România. Și modul în care s-a comportat atunci Televiziunea Română aflată sub conducerea academicianului Răzvan Theodorescu. Pe care l-am văzut ieri omagiindu-l pe cel care între 1990 și 1992 l-a demonizat din înalt ordin.
Normalitatea fragilă, dacă nu cumva chiar și aparentă instalată începând, să zicem, odată cu anul 1997 (la data de 21 februarie 1997 Regelui i s-a recunoscut cetățenia română în urma revocării deciziei guvernului comunist din 22 mai 1948) și care ar fi putut fi mult mai solidă dacă președintele Emil Constantinescu nu s-ar fi manifestat atât de ezitant precum a făcut-o, normalitate acceptată de voie, de nevoie, din cameleonism sau interes mai apoi și de președintele Ion Iliescu, au făcut totuși ca Regele să aibă parte măcar de o parte din onorurile și cinstea pe care copleșitoarea lui personalitate le-au meritat fără doar și poate. Regele Mihai servindu-și țara chiar și în absența prerogativelor de șef de Stat în funcție, contribuția Maiestății Sale fiind decisivă în reușita demersului de integrare euro-atlantică a României. Regele făcând abstracție de jignirile ce i-au fost aduse de un fost președinte ale cărui cunoștințe de istoria României se opresc la capitolul preliminar din “Programul PCR” adoptat de Conferința Națională a comuniștilor din 1974. Ultima jignire i-a fost adusă de condeiul iresponsabil al lui Ion Cristoiu care a publicat miercuri în „Evenimentul zilei” un editorial în care se dovedește urmașul lui Silviu Brucan și al lui Sorin Toma. Sigur, nemernicia a avut și aplaudaci spre satisfacția tâmpă a patronului respectivei fițuici, penalul Dan Andronic.
Ultimii doi ani au fost extrem de duri cu Regele Mihai. Și nu e vorba numai despre vârsta înaintată, boală, decesul Reginei Ana. Disensiunile din sânul familiei regale, repercusiunile din rândul cercurilor cu pronunțate sentimente monarhice din România, controversele și certurile la scenă deschisă au adus gravă atingere ideii monarhice în România. Greu de spus dacă această idee va mai avea de acum încolo un viitor.
În astfel de condiții e aproape sigur că moartea Regelui Mihai înseamnă nu doar sfârșitul unei imense personalități, ci și finalul unui imens capitol din istoria României.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Ma abtin, acum la moartea sa, sa comentez despre regele Mihai.
    Daca totusi, si pe drept, ii condamnam pe istoricii Iepocii de Aur (Ardelen, Musat, Ilie Ceausescu si altii), atunci nu inteleg dece trebuie sa mistificam si noi Istoria: principesa de Bourbon-Parma nu a fost niciodata regina Romaniei.
    Iar cit de hulpavi sint urmasii, doar un citat:
    „La o zi dupa ce regele Mihai a murit, Casa Regala a postat pe site-ul propriu si pe contul de Facebook un fragment din statutul sau, care arata ca principesa Margareta primeste apelativul „Regina”, iar principele Radu devine „principe consort”.”
    A cui?
    Peste poate!

    • Daca cel mai reprezentativ reprezentant al acestui popor este Dragnea pentru care se face tot zgomotul din ultimul an, de ce va suparati pe duda? O sa treaca si el; este util doar acum. Alde Dragnea raman.

  2. Cu Majestatea sa Regele Mihai, mor ultimele iluzii că naţia asta se va mai însănătoşi. Ultimele iluzii, nu ultimele şanse. Acelea au dispărut mai de mult, treptat, dar nu ne-am dat noi seama. :(

  3. Am fost teribil de dedicat ideii monarhice, în 1990-1991 . . . am fost dezamăgit în multe privințe, de atunci, în special de oportunismul ne-regal conectat cu pesedismul canceros al României . . .

    Astăzi este momentul să nu vorbim prea mult de dezamăgiri. Un om deosebit, cu calități și defecte, cu o soție minunată dar poate nu cu toată familia la același nivel, a murit.

    Un om care nu a fost erou dar nici vreun ticălos. Un om care a arătat o demnitate fundamentala în situații potrivnice. Nu sînt convins că un plebeu ca mine ar fi fost mai curajos în situații quasi-imposibile.

    Să se odihnească în pace. Și-a cîștigat acest drept.

    Să sperăm că vreun Bertolucci român sau aiurea va recrea cinematic istoria acestui rege vremelnic și grandios, curajos și imperfect, pe ai cărui umeri – cînd prea tineri, cînd prea bătrîni – prea multă greutate, corvoadă și blesteme au fost așezate de un destin necumsecade.

    Condoleanțe familiei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro