sâmbătă, mai 21, 2022

Regele şi noi

Încetarea din viață a MS Regele Mihai I e acea te­ra­pie de șoc emoțională care ne obligă să ieșim din ob­sedantul prezent și să privim realitatea în di­men­siunea ei istorică. Dincolo de tristețe, dincolo de necesare sentimente de culpabilitate colectivă, simțim că în asemenea momente avem acces la evi­dențe care în rest ne scapă. Iar zilele acestea lecția istoriei e poate mai aspră ca niciodată: ceva ire­mediabil se produsese undeva în trecut, dar abia acum conștientizăm trauma și dimensiunea ei ireparabilă.

Ironia istoriei ne spune că principele Mihai de Ro­mânia și Partidul Comunist din România s-au năs­cut în același an, 1921. Două destine care re­pre­zen­tau două principii de legitimitate, două universuri de valori, două sensuri ale istoriei. Rivalitatea lor a marcat un secol de istorie a României.

Unul trebuia să asigure continuitatea unei dinastii importate din Occident pentru a contribui la in­credibil de ambițiosul proiect al occidentalizării Ro­mâniei. Celălalt urmărea programatic so­vie­ti­za­rea României. După 1947, realitățile geopolitice au tranșat această rivalitate în favoarea impunerii modelului sovietic și a vectorului său instituțional: par­tidul-stat comunist. După 1989, căderea re­gi­mului totalitar, dispariția juridică a PCR și a URSS au redeschis problema reînnodării firului istoriei.

Acum știm că acea șansă s-a pierdut definitiv. Re­gii nu mor, corpul lor fizic se stinge, dar celui po­li­tic îi este asigurată continuitatea prin instituții. Corpul politic al regelui poate muri numai dacă se renunță definitiv la un principiu de legitimitate. Abolirea monarhiei s-a produs în România în con­textul unei ocupații sovietice, ceea ce a făcut ca regele exilat să rămână nu numai titularul unei for­me de legitimitate de ordin dinastic, ci și în ter­menii continuității constituționale.

Corpul politic al regelui a supraviețuit nu numai pe­rioadei inițiale a exilului, care putea fi pro­vi­zoriu, deși s-a dovedit definitiv, ci și în deceniile ulterioare, pentru că regimul comunist totalitar nu a ieșit niciodată din paradigma stalinistă și nu și-a creat premisele unei legitimități politice au­to­nome față de spectrul aparatului represiv (intern și potențial extern). Dovada acestei dependențe a fost dată în 1989, când smulgerea stemei de pe steag a simbolizat nu numai căderea unui pre­șe­dinte-secretar general al PCR, ci a unei întregi or­dini politico-statale.

Momentul 1989 este un moment al redeschiderii problemei principiului de legitimitate. Atunci, Re­gele Mihai avea 68 de ani abia împliniţi. Ca De Gaulle în 1958. Adenauer e ales cancelar la 73 de ani, Coposu avea 75 când refonda PNȚcd-ul. Pri­viți imaginile din aprilie 1992: ele nu sunt spec­ta­cu­loase grație prezenței mulțimii, ci grație unei în­tâlniri care e de fapt o reîntâlnire. Frumosul tânăr rege de ieri și poporul său se trans­for­maseră semnificativ în 45 de ani, dar ceva cvasi-organic părea încă să-i lege. Regele era orfan de țară, poporul postcomunist era orfan de sens. Nu, nu era orfan de re­ge. Pur și simplu nu știuse să-și cons­tru­iască o altă sursă a autorității legitime. Ma­joritatea celor care în 1992 au ieșit să-l în­tâmpine pe rege nu știau asta la începutul duminicii pascale, dar în fața spectacolului miraculos al mitului devenit tangibil au re­ve­nit acasă încărcați de o responsabilitate la înălțimea căreia nu au știut să rămână.

În astfel de momente, în jurul unor sim­boluri care încarnează valori profunde, va­lori care nu sunt (numai) naționale, ci ge­neral umane, dar care sunt celebrate la ni­velul unei comunități de sensibilitate, o po­pulație devine popor. Românii, în câ­te­va momente de grație, au trăit o astfel de stare. O stare care pe fond e una a exis­ten­ței unei comunități de speranță. De fiecare dată, însă, vâlvătaia s-a stins, iar memoria acestor momente a ținut loc de flacără de veghe. Moartea corpului fizic al regelui ne obligă să contemplăm nu numai im­po­si­bilitatea înnodări firului istoriei, dar și ris­cul stingerii acestei flăcări.

Sigur că există românii ca populație pe un teritoriu pe fond prosper, un stat român și o elită (politică și nu numai) ro­mâ­neas­că care îi gestionează resursele. Dar sun­tem siguri că o Patrie mai există? Moartea Regelui-corp politic convoacă posibilitatea morții Patriei, în măsura în care nicio altă autoritate legitimă nu a putut în același timp să fie recunoscută și să asigure o no­uă normalitate. Avem după 1989 o nouă tradiție constituțională care permite un regim hibrid, cu un stat confiscat etc., iar condiția normalității nu e îndeplinită. Poate că nu ieșim din „provizoratul is­to­ric“ tocmai pentru că temelia noilor ins­tituții e impregnată de o impostură pe alocuri criminală. Dincolo de corupția oa­menilor, corupția instituțiilor pare un orizont de nedepășit.

Regele-corp politic nu depinde de corpul fi­zic, dar poate fi omorât. După 1989 a avut loc o lentă ucidere a Regelui. Numai apa­rent Regele a avut o perioadă, după 1996, de exil voluntar. Acest exil aparent voluntar și tragedia morții în exil reprezin­tă un mesaj pentru noi toți.

Nu o populație hrănită cu propaganda na­țional-comunistă trebuie să simtă un sen­timent de vinovăție, ci numai cei care au perceput corpul politic al Regelui ca sursă de legitimitate. Adică, atât cei care au asi­gurat continuitatea statului în 1989 și care se simțeau amenințați, cât și noi, cei care am făcut prea puțin, deși înțelegeam mi­za. Și există o cauză profundă comună am­belor atitudini: frica. Regele-corp politic nu a fost ucis în numele unui ideal, ci din lipsa dorinței de a asuma orice idealuri. Dincolo de imaginea „bunului rege“, me­sa­jul morții în exil se îndreaptă acuzator împotriva noastră, cei care îl vom însoți pe ultimul drum cerșind o iertare istorică, dar pe fond nerecunoscând nici vina, nici definitiva înfrângere.

Articol aparut in Revista 22

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Într-adevăr, regele-corp politic n-a murit, însă nici adeversarul lui, de același leat: Securitatea-PCR. Când vor muri ultimii fanatici „făcuți oameni” de comunism, când fiii și fiicele coloneilor și generalilor de securitate și miliție vor aprecia capitalismul prin prisma bunăstării aduse și nu vor mai fi interesați de menținerea ceții pe mințile oamenilor de rând, când (de ce nu?) occidentul va voi occidentalizarea României, abia atunci va începe trezirea poporului. Dar va fi ca un atlet trezit din comă: îi va trebui alți ani să înceapă iar să alerge.
    Indiferent ce suntem, ca popor, acum suntem și vinovați și înfrânți. 28 de ani au trecut aproape degeaba și mi-e teamă că unda de șoc emoțională nici nu ne-a atins. I-a atins pe unii cu sensibilitate și minte, însă aceștia sunt foarte puțini.

  2. Suntem sau nu suntem monarhisti dar iubind si respecatand la fel democratia, trebuie sa constatam ca azi 13 decembrie 2017 cand de la orele 11 :00 am, trupul neinsufletit al regelui Mihai parcurge ultimul drum pe teritoriul Patriei Sale pe care acelasi partid care azi finalizeaza tentativa de lovitura de stat parlamentara in forma continuata, in fata careia singura pavaza ar mai putea fi doar CCR (nu Iohannis care poate doar intarzia punctul final) , , i-a interzis in 1990 cu brutalitate si miselie accesul.
    Vae victis, Vae Romania!

  3. Ironia sorţii:
    Mihai I s-a născut odată cu pcr. Cât a trăit Majestatea Sa, s-a luptat cu comunismul. Odată cu moartea lui Mihai I, comunismul se pogoară iarăşi asupra României, sub forma iliberalismului autocrat, mascat într-o contondentă dictatură parlamentară.
    Din păcate, nu mai avem capete regale apte să lupte pentru ţară, am rămas cu ăştia.

  4. Din punctul meu de vedere Regele a murit cind a facut pactul cu PSD, un pact prin care renunta la tot ce fusese sau putea sa fie pentru foloase materiale. Au mai urmat niste ani de agonie si in final si-a lasat familia asigurata financiar. De inteles, dar cu ocazia asta a renuntat sa mai fie Rege, fie si in exil; a devenit o simpla anexa de propaganda a unui regim corupt.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Alexandru Gussi
Alexandru Gussi are un masterat și un doctorat în științe politice la Institut d'Etudes Politiques din Paris, a publicat La Roumanie face au passé communiste. Mémoires et cultures politiques, Paris, l'Harmattan, 2011, predă la Facultatea de Științe Politice a Universității București

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro