joi, iunie 20, 2024

Regizori-dramaturgi

1.Trei generații din România post-comunistă

Vrabia, un spectacol scris și regizat de Leta Popescu, înseamnă una dintre părțile (cred că a treia) a unui program mai amplu lansat în anul 2021 de conducerea Teatrului Fani Tardini din Galați. Programul se numește Proiect9 și prevede ca, pe durata a câtorva trei stagiuni consecutive (pesemne trei), un număr de regizori tineri să monteze pe scena gălățeană  scrieri extrem-contemporane. ‘’Texte românești de teatru, texte noi, scrise special pentru trupa de actori din Galați, dar și creații colective generate de actori sub îndrumarea regizorilor‘’.

Leta Popescu e din Galați, a făcut studii universitare de regie la Cluj, loc unde s-a legat profund de Reactor. A regizat acolo câteva spectacole. De felurite calibre. Și mai bune, și vădit imperfecte. La un moment dat, asemenea Emei ( Ema-Ce –Nume-Urât), personajul principal din Vrabia, regizoarea și dramaturga ( da, acest monstru lingvistic a primit ok- ul din partea Academiei Române, dar câte boacăne nu face mai  nou Academia!) s-a întors acasă. Asemenea Emei și-a regăsit, firește, transformate profund locurile copilăriei, familia, poate și prietenii și, desigur, chiar și instituția unde a prins gust de teatru. Și unde mai înainte a montat Alexandru Dabija. Cel elogiat și căruia i-a fost dedicat spectacolul Dă-te din soare, montat la Reactor pe care l-am văzut anul trecut la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț.  Adică tot acolo unde am văzut în 2023 Vrabia.

Vrabia e scrisă, nu neapărat asumat, după modelul celebrei Trei generații a Luciei Demetrius. Însă pattern-ul e vizibil. Ne este prezentat destinul unei familii, de data asta, proletare din Galați, cu mamă, tată, un fiu (Anton), o fiică (Ema), și cu o nou-venită nepoată (Rebeca). Totul se petrece în cei douăzeci de ani și mai bine care au trecut de la Revoluție.

Ni se istorisește, cum spuneam, pe tonuri, după părerea mea, nițelus cam prea înalte (se strigă excesiv în spectacol, excesul fiind unul dintre defectele esențiale ale montării, un exces generat dintr-un dezechilibru insinuat în chiar arhitectura piesei care pare a fi construită pe modelul lego) destinul unei familii care a locuit încă din comunism în Țiglina IV și care, cel puțin o vreme, a privit cu jind către cei din Țiglina II.  Acolo unde, în vremea în care toți eram egali, e drept, unii mai egali ca alții, și imediat după, au trăit bogații Galațiului. Cei care își permiteau supremul lux (astfel perceput de Ema -copil) de a merge încălțați prin casă.

Ema este un fel de Ruxandra post-comunistă care însă nu trebuie să facă mariaje de conveniență spre a-și salva de la dezastru financiar familia. Ema, care are ceva și din Veronica, este fundamental o independentă. Ema vrea să reușească. A vrea este, de altfel, verbul preferat al Emei. Care vede cum se duce pe apa Sâmbetei Combinatul Sidex, acolo unde a lucrat tatăl său în calitate de sudor. Și care mai ciupea de acolo câte ceva așa cum făcea mai toată clasa muncitoare. Cum nu se poate mai corupt era și a rămas și Nicu, vecinul polițist. Pentru care legea era oricând ceva negociabil fiindcă Nicu a fost și a continuat să fie un om liber.  Mama Emei a fost o excelentă gospodină, gătea salate, sărățele, pregătea cu ocazia aniversărilor platouri cu chiftele și chifteluțe. Știa și când, și cum date plicurile. Conținând dolari sau lei. În funcție de magnitudinea mizei. Mama avea două prietene statornice, una învățătoare, cealaltă vatman. Sau, mă rog, vatmană, ca să nu se supere Academia și feministele de profesie.

Când vine timpul să devină studentă, Ema își ia lumea în cap, pleacă la facultate la Timișoara, refuză orice ajutor din partea alor săi și vrea să reușească în viață prin ea însăși. Fapt care se și întâmplă. După un număr mare de ani (cel puțin zece) Ema revine pe neașteptare acasă, chiar în ziua în care se săvârșește botezul Rebecăi. Fiica lui Anton. Numai că acum în Galați totul este altfel. Până și apartamentul propriei familii are acum o altă arhitectură. Un alt design. Unul la modă. A fost renovat în conformitate cu cele mai noi standarde, adică așa cum a văzut mama Ruxandrei că ar fi trendy în vremea în care a plecat să facă bani în lumea vestică. Respectiva mamă poate să îi dea acum nepoatei pandantivul dorit o viață. În final, Ema, căzută pradă și nostalgiei, și melancoliei, descoperă că, în pofida a ceea ce a crezut, familia ei a iubit-o. Fapt ce garantează și  piesei, și spectacolului un final și emoționant, și optimist.

În spectacol, Ema ne este înfățișată la felurite vârste. Nu cu ajutorul machiajului, ci în interpretarea a patru actrițe. Oana Mogoș e Ema copil, Petronela Buda  e Ema la liceu), Elena Ghinea o joacă pe Ema la vremea studenției în timp ce Cristina Uja-Neagu o înfățișează pe Ema matură. Pe Ema cea de  acum. Avem și trei ipostaze ale mamei (Carmen Albu, Tamara Constantinescu, Svetlana Friptu), trei ale tatălui (Florin Toma, Aureliu Bâtcă, Vlad Vasiliu), trei pentru Anton (Vlad Volf, Ionuț Moldoveanu, Vlad Ajder). Personajele secundare cad în sarcina unuia și aceluiași interpret. Oana Preda o joscă pe învățătoarea Didi, Mihaela Lecca-Gorea pe vatmanița Mirela, lui Ciprian Brașoveanu revenindu-i misiunea de a-l interpreta pe omul legii. În esență, toți interpreții sunt bine aleși. Unii dintre ei pierd, din păcate, simțul măsurii, evoluează pe cont propriu, țin cu orice preț să fie observați, văzuți, băgați în seamă.

Rezultatele ar fi fost, cred, mult mai bune dacă unele, parcă prea multe, excese coloristico- vocale ar fi fost temperate și Leta Popescu ar fi pus la locul ce i se cuvine mai sus invocatului simț al măsurii. Adică dacă ar fi fost nițeluș mai stăpână pe ceea ce se cheamă simplu lucrcul cu actorii.

Teatrul Fani Tardini din Galați

VRABIA

Regia și textul: Leta Popescu

Scenografia: Bogdan Spătaru

Atmosfera sonoră: Oana Hodade

Light design: Tudor Nicorici și Bogdan Spătaru

Cu Oana Mogoș ( Ema ), Petronela Buda ( Ema ), Elena Ghinea ( Ema ), Cristina Uja-Neagu ( Ema ), Vlad Volf ( Anton, fratele Emei ), Ionuț Moldoveanu ( Anton, fratele Emei ), Vlad Ajder ( Anton, fratele Emei ), Carmen Albu ( Mama), Tamara Constantinescu ( Mama ), Svetlana Friptu ( Mama ), Florin Toma (Tata)  Aureliu Bâtcă ( Tata ), Vlad Vasiliu ( Tata ), Oana Preda ( Didi, prietenă de familie ), Mihaela Lecca-Gorea ( Mimi, prietenă de familie ), Ciprian Brașoveanu ( Nicu, vecinul polițist)

2.Aproximatele nevroze sexuale ale regizorilor noștri

În Străinul, roman scris în 1942, Camus definea absurdul drept divorțul dintre om și lume. Meursault, funcționarul perfect, omul aparent ireproșabil până în ziua în care nu a plâns la moartea mamei sale, a cărui viață avea o seamă de jaloane clare precum trezitul la oră fixă, mersul la muncă cu tramvaiul, cele prime patru ore de birou, prânzul, încă patru ore de muncă, din nou tramvaiul, cina, somnul, din când în când o partidă de sex sau bucuria unei băi în mare, nu era nimic altceva decât victima acestui divorț. Meursault era precursorul corporatistului de azi care aproape în tot ceea ce face este mânat de dorința sau nevoia de a face bani. Plătind pentru asta cu un gol. Acel gol din sine de care suferă și Meursault menționat de Virgil Ierunca în Românește. Care, așa cum scria Maurice Blanchot, e ‘’absența profundă, abisul în care poate că nu există nimic sau poate că există totul, nimicul și totul pe care îl prespune orice spectacol omenesc’’.

O zi din viața unui tânăr corporatist, una aparent ca oricare alta, însă care se va dovedi a fi una cu totul altfel căci va fi aceea a acordului final, ziua divorțului definitiv de lume ne este înfățișată în detaliu în piesa Individual  compus. Scrisă și transformată în spectacol de Andrei Măjeri. Sub egida Asociației Hearth. Tânărul corporatist, obsedat- cum altfel?- de făcutul de bani, de sex, de absența vieții sexuale regulate,  de orientarea lui incertă, de toate privațiunile și limitările ce derivă din asta, știe de la început că ziua asta începută la fel ca una oarecare va avea până la urmă un traiect fundamental deviat. Poate că și de asta simte nevoia confidențelor. Făcute grație recursului la un tu impersonal. Tânărul din Individual compus vorbește despre sine și cu sine făcând apel la acel tu, despre relația cvasi-nulă cu cei ce îl înconjoară, cu șefa care îi va cere, din cine știe ce motive, relativ aproximate,  să stea chiar în acea zi peste program. Și mai ales despre relația lui frustrantă, problematică cu sine și cu viața.  Or, descriind acest traiect final cu ajutorul acelui tu care este și nu este un tu al dialogului face ca această confesiune să dobândească un relevant și de impact grad de generalitate. Se face astfel trecerea de la individ la lume. Că doar nu degeaba a optat Andrei Măjeri pentru titlul Individual compus.

În această ultimă zi care – hélas!-nu se va încheia prin cotidianul mers la culcare, corporatistul din Individual compus dialoghează, de fapt, și cu sine, și cu alții. Care putem fi chiar noi, cei aflați în sală. Sau niște alții. Nevăzuți. Pentru moment. Sau poate pentru totdeauna.

Vorbind, de fapt vorbindu-se pentru ultima oară, corporatistul din Individual compus este mai sincer ca niciodată. Își împărtășește gândurile, obsesiile, inadaptarea, însingurarea, fricile, defectele, sexualitatea, fiziologia. Își recunoaște condiția lui de semn zero în relația cu ceilalți. În primul rând cu șefa. Adică cu Regina. Regina stupului cu care tânărul inteligent și cult care e Andrei Măjeri compară lumea corporatiștilor. A celor mai însingurați decât oricare alții. Măjeri nu face economie de vorbe, nu se cenzurează, ignoră, puțin îi pasă de prudență. În Individual compus cuvintele  fruste, chiar pornografice aproape că dau în clocot. Măjeri forțează deliberat ceea ce francezii numeau odinioară les bienséances. E dezinhibat sau vrea să ni se arate a fi astfel. Parcă chiar îi place să facă asta, e încercat de o evidentă voluptate a impardonabilului,  cu siguranță ține să mire, să provoace punerea de iminente semne de întrebare. Ce țin de ceea ce unii socotesc a fi nevrozele sexuale ale dramaturgilor și regizorilor noștri.

Ceea ce ar putea să deranjeze în text, pasajele în care scriitorul de piese Andrei Măjeri ar putea fi lesne și nu chiar fără temei că sare calul, e contrabalansat de regizorul cu același nume. Construcția lui spectaculară nu, nu e perfectă, însă convingătoare este. Regizorul și-a ales foarte bine colaboratorii. Textul pare a fi fost scris anume pentru Bogdan Iancu. Care e exact ceea ce trebuie. E și fragil, și puternic. E și masculin, exercită o atracție erotică asupra publicului. personajul te duce cu gândul și la mitul androginului,  Actorul are știința de a face din noi, cei prezenți în sală, participanți la confesiune. Bogdan Iancu e fluent, e coerent, e provocator, știe să treacă fără probleme peste micile, inerentele bâlbe. Să le utilizeze în folos propriu, să profite de ele cu un zâmbet, sporind astfel autenticitatea confesiunii. Bogdan Iancu se mișcă impecabil, are o plasticitate a corpului de invidiat. Coregrafia creată de Sergiu Diță îi vine ca mănușă. Bogdan Iancu deține o bună viteză de reacție la sunetele exterioare, la vocile- replică,  însușire pe care au știut să o exploateze atât regizorul cât și Adrian Piciorea. Semnatarul unui sound design de excepție. Și care funcționează ireproșabil.

Individual compus este a doua piesă a lui Andrei Măjeri care vede luminile rampei. Vine la vreo trei ani  după Amplexus, text pus în scenă la Teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu.

Este scrisul pentru teatru un violon d’Ingres pentru Andrei Măjeri?  N-aș crede. Un moft, un pamplezir? Încă și mai puțin. Are el alte hibe. Nevindecabile și nu puține. Merită să persevereze în dramaturgie? Pesemne. Sunt chiar aproape sigur.

ASOCIAȚIA HEARTH

INDIVIDUAL COMPUS de Andrei Măjeri

Regia: Andrei Măjeri

Cu: Bogdan Iancu

Coregrafia: Sergiu Diță

Sound design: Adrian Piciorea     

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro