miercuri, august 12, 2020

Reizbucnirea conflictului din Nagorno-Karabakh: de ce nu a fost soluționat până în prezent?

În data de 12 iulie, regiunea Nagorno-Karabakh a fost marcată de cea mai violentă confruntare între soldații armeni și azeri după reizbucnirea conflictului din aprilie 2016. Aceste lupte recente s-au soldat cu moartea a 12 soldați azeri, inclusiv un general, și 4 militari armeni. Ambele părți se acuză de declanșarea violențelor, însă, cert este că acest teritoriu, controlat de facto de Armenia, aparține de jure Azerbaidjanului, iar cetățenii azeri, în ciuda pandemiei, își doresc mai mult ca niciodată să redobândească acest teritoriu prin orice mijloace, inclusiv cu forța. Deși protestele au încetat în Azerbaidjan, diaspora azeră din Ungaria, Austria, Germania și Republica Moldova s-a mobilizat în stradă, militând împotriva acțiunilor violente din Nagorno-Karabakh.

Ca de fiecare dată, după escaladarea situației din regiune, comunitatea internațională (UE, SUA, Rusia, Turcia) a îndemnat țările implicate în conflict să dea dovadă de calmitate și să renunțe la violențe. După mai mult de 30 ani, însă, acest conflict nesoluționat rămâne activ, existând oricând riscul de a reizbucni.

Geneza și evoluția acestui conflict nesoluționat

Conflictul din Nagorno-Karabakh datează din perioada Uniunii Sovietice, mai exact din 1923 când URSS realiza diverse politici de metisare a populației și de mutare în masă a unor grupuri etnice, acțiuni ale căror efecte s-au răsfrânt în timp asupra securității statelor și cetățenilor. Prin prisma acelor politici s-a hotărât crearea pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan a unei regiuni cu statut autonom, Nagorno-Karabakh, populată în majoritate de armeni. În perioada sovietică, tensiunile interetnice au fost ținute sub control, dar în 1988, atunci când URSS se îndrepta spre destrămare, iar fostele republici se pregăteau să își declare independența, Nagorno-Karabakh a solicitat să devină parte a Republicii Sovietice Socialiste Armenia, deși legal aparținea de Azerbaidjan. Aceste acțiuni au fost susținute de Armenia, fapt care a condus la declanșarea conflictului între Baku și Erevan. Disputele teritoriale s-au intensificat în anul 1992, încheindu-se în 1994 prin ocuparea Nagorno-Karabakh de către Armenia. Azerbaidjan a pierdut controlul asupra acestui teritoriu, iar peste 600.000 de etnici azeri au fost forțați să plece din Karabakh, în timp ce alți peste 300.000 de etnici armeni care locuiau în Azerbaidjan au fost strămutați în Armenia.

După înghețarea conflictului, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a înființat Grupul de la Minsk, co-prezidat de Franța, Rusia și SUA, în vederea negocierii unei soluții pașnice. Totuși, prezența Rusiei în această structură de mediere a conflictului ridică semne de întrebare privind posibilitatea identificării unei soluții viabile pentru rezolvarea acestuia, având în vedere relațiile apropiate dintre Erevan și Moscova. Relația dintre cele două state a început în 1828, după războiul ruso-persan când Armenia de est, o națiune creștin-ortodoxă a fost cedată Rusiei, iar în perioada sovietică legăturile acestora s-au consolidat. Astfel, prezența bazei militare rusești pe teritoriul armean, accederea Armeniei în Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) și în Uniunea Economică Eurasiatică (UEE) subminează calitatea Rusiei de mediator în acest conflict. În acest context, legăturile dintre Baku și Moscova sunt mult mai distante, limitându-se la cooperarea în sectorul economic și militar, Rusia fiind unul dintre furnizorii principali de armament ai Azerbaidjanului.

Abordarea ambivalentă a Rusiei în această dispută, revendicarea atât de azeri, cât și de armeni a dreptului istoric asupra Nagorno-Karabakhului, transformă acest conflict în ceva mai mult decât un conflict interetnic post-sovietic.

Deși pentru mai mult de un deceniu conflictul a fost înghețat, evenimentele actuale și cele din ultimii ani au demonstrat că războiul dintre Armenia și Azerbaidjan poate reizbucni oricând. În anul 2015 lucrurile au escaladat, având loc mai multe incidente în Nagorno-Karabakh care s-au soldat cu moartea a 41 de militari armeni și azeri. În data de 2 aprilie 2016, la diferență de un an și la o zi după ce vicepreședintele SUA, Joe Biden, a avut întrevederi separate cu președintele azer, Ilham Alyiev și președintele armean, Serzh Sargsyan, conflictul a reizbucnit. Războiul de patru zile, cel mai grav după încheierea conflictului din 1994, soldat cu moartea a aproximativ 75 de soldați și câțiva civili a generat reacții la nivel internațional. Președintele rus a purtat discuții telefonice cu omologii săi din cele două state implicate în conflict, urmărind consolidarea poziției sale în calitate de principal mediator din Grupul de la Minsk. În cadrul unei reuniuni la Geneva, Franța și SUA au îndemnat părțile să adopte măsuri pentru reducerea tensiunilor, iar Iran și-a exprimat îngrijorările vis-a-vis de cele întâmplate, întrucât în timpul conflictului câteva rachete au ajuns pe teritoriul său. Președintele Turciei, Recep Erdogan, un apropiat al președintelui azer a profitat de aceste circumstanțe, exprimându-și sprijinul pentru Azerbaidjan în eforturile sale de recuperare a Nagorno-Karabakh.

Până în prezent, s-a dovedit că activitatea de mediere desfășurată de Grupul de la Minsk al OSCE a contribuit la încheierea acordurilor de încetare a focului, însă nu și la identificarea unei propuneri viabile care să fie acceptată de ambele părți, în vederea soluționării conflictului.

Dimpotrivă, cele două state implicate în conflict își legitimează acțiunile în conformitate cu două principii de drept internațional. Armenia susține că soluționarea conflictului trebuie să se bazeze pe dreptul poporului la autodeterminare, iar Azerbaidjan militează pentru integritatea teritorială a statului, susținând că disputa poate fi soluționată printr-o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU care să prevadă retragerea imediată și necondiționată a trupelor armene din Azerbaidjan.

De ce Nagorno-Karabakh rămâne un conflict cald?

Conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan asupra Nagorno-Karabakh este monitorizat la nivel internațional de OSCE, care în 1994 a înființat Grupul de la Minsk. Co-președinții grupului – Statele Unite ale Americii, Rusia și Franța – au fost numiți în 1997, cu scopul de a oferi sprijin părților implicate și de a facilita procesul de rezolvare a conflictului. În noiembrie 2007, au fost înaintate cele mai recente propuneri de către co-președinții grupului pentru soluționarea diferendului, lansând așa-numitul document de la Madrid, unde au fost propuse câteva principii de bază, care, dacă ar fi asumate de ambele părți, ar permite identificarea unei soluții care să asigure pacea, stabilitatea și prosperitatea pentru Armenia, Azerbaidjan și Nagorno-Karabakh. Cu toate acestea, părțile implicate în conflict nu au reușit să ajungă la un consens nici până în prezent.

Pe fondul militarizării sporite a celor două state implicate în conflict, în ultimii ani au avut loc frecvent incidente în Nagorno-Karabakh. Deși de fiecare dată când lucrurile au escaladat, co-președinții Grupului de la Minsk s-au implicat în încheierea unui acord de încetare a focurilor, totuși, izbucnirea recentă și cea din ultimii ani subminează eforturile de mediere ale Grupului.

Unul dintre motivele pentru care această dispută s-a prelungit pentru o perioadă atât de lungă ține de faptul că părțile acestui conflict insistă asupra unor poziții contradictorii. Pe de o parte, Azerbaidjan perseverează pentru reintegrarea sa teritorială și pe de altă parte, Armenia militează pentru respectarea dreptului la autodeterminare a Nagorno-Karabakh. Experții azeri critică statele din Grupul de la Minsk că acționează după standarde duble, deoarece co-președinții evită să spună cine este agresorul care a ocupat cu forța 20% din teritoriul Azerbaidjanului. O altă nemulțumire a autorităților azere ține de faptul că acești co-președinți nu vin cu o poziție unică, consolidată, însă consideră că Armenia și Azerbaidjan ar trebui să rezolve această problemă împreună. Rolul co-președinților este de a media și sugera propuneri de soluționare a diferendului, nu de a impune, iar asumarea principiilor de la Madrid ar reprezenta primul pas în vederea elaborării unui plan de soluționare a conflictului.

Un alt motiv pentru care rezolvarea acestui conflict a fost tergiversată ține de abordarea diferențiată a co-președinților Grupului de la Minsk față de statele implicate în conflict.

Un rol important, în acest sens, i-a revenit Federației Ruse, principalul mediator care a urmărit să joace un rol dominant în această dispută. Deși Rusia nu își dorește escaladarea confruntărilor, este îndoielnică voința sa de soluționare a conflictului, întrucât Nagorno-Karabakh reprezintă cea mai importantă pârghie a Rusiei în Caucazul de Sud. Moscova susține că încearcă să ducă o politică de imparțialitate față de Armenia și Azerbaidjan. Cu toate acestea, este evident că Rusia este aliatul strategic al Armeniei. Aceasta deține două baze militare în Armenia, furnizează armament la prețuri avantajoase și, în plus, cele două țări sunt membre ale Tratatului de Securitate Colectivă și ale Uniunii Economice Eurasiatice. Pe de altă parte, relația Rusiei cu Azerbadjan se limitează la industria de apărare, Moscova fiind unul dintre furnizorii de armament ai azerilor, fapt care nemulțumește Armenia. Drept urmare, Rusia a reușit să se impună ca un actor regional important pentru cele două părți implicate în conflict, profitând de pe urma legăturilor dezvoltate.

Statele Unite ale Americii și-au menținut poziția de mediator între părțile implicate în conflict, în ciuda faptului că diaspora armeană a încercat prin intermediul acțiunilor de lobby să influențeze politica SUA față de acest conflict. În anul 2012, câteva state din SUA – California, Georgia, Hawaii, Louisiana și Rhode Island – au recunoscut Nagorno-Karabakh drept republică independentă conform principiului autodeterminării popoarelor. Totuși, acțiunile acestor state individuale nu au statut legal, deoarece doar guvernul federal al SUA are capacitatea de a oferi o asemenea recunoaștere, iar SUA sprijină integritatea teritorială a Azerbaidjanului și nu recunoaște independența teritoriului autoproclamat.

Inclusiv diaspora armeană din Franța a încercat să influențeze poziția oficială a acestui stat care face parte din Grupul de la Minsk. În acest sens, au existat situații în care autoritățile din orașele franceze cu diasporă armeană au semnat declarații de prietenie cu alte localități din regiunea disputată, Nagorno-Karabakh, în detrimentul poziției oficiale a Franței față de acest conflict, care promovează integritatea teritorială a Azerbaidjanului. Deși acțiunile diasporei armene nu au consecințe directe și legale, astfel de situații subminează credibilitatea Grupului de la Minsk în soluționarea acestui conflict.

În contextul în care diaspora armeană încearcă să joace un rol semnificativ în influențarea procesului de soluționare a diferendului, după obținerea independenței, Baku s-a angajat într-o luptă diplomatică cu scopul de a convinge Occidentul să recunoască ocuparea ilegală a Nagorno-Karabakhului de către Armenia. Comunitatea internațională a început să acorde o importanță mai mare conflictului după ce a apreciat potențialul Azerbaidjanului în această regiune, cu precădere în domeniul energetic.

În ciuda angrenării Azerbaidjanului în inițiativele desfășurate de Uniunea Europeană, Bruxelles a evitat să trateze conflictul din Nagorno-Karabakh la fel de intens după cum s-a întâmplat în cazul altor state din Parteneriatul Estic (PaE), cum ar fi Moldova, Georgia sau Ucraina. Din acest motiv autoritățile azere au încercat să pună presiune pe reprezentanții UE, susținând că dau dovadă de o abordare duplicitară, promovând, în același timp, dreptul pentru integritatea teritorială și dreptul la autodeterminarea populației. Cu toate acestea, ambele state implicate în conflict sunt țări partenere PaE, iar obiectivele inițiativei se axează pe alte domenii vitale pentru buna dezvoltare a statului. Indirect, pe termen mediu și lung, acestea pot avea impact pozitiv asupra soluționării conflictului, iar Uniunea Europeană preferă să acorde sprijin în această direcție, evitând să apere sau să acuze un stat sau altul. Mai mult, UE susține eforturile și propunerile Grupului de la Mink promovând, în mod special, implementarea principiilor de la Madrid.

Datorită sporirii importanței acestei regiuni din punct de vedere strategic și, în mod special, a Azerbaidjanului – principala cale de acces pentru Uniunea Europeană în regiunea caspică și Asia Centrală – Baku susține iminența implicării UE în acest conflict. Acest fapt este întărit de ideea că Nagorno-Karabakh reprezintă o amenințare la adresa securității transportului de energie din Azerbaidjan în Europa, în contextul în care resursele de energie din regiunea Mării Caspice sunt considerate o alternativă sustenabilă pentru diversificarea furnizorilor de gaze ai UE. În prezent, Azerbaijan asigură 5% din cererea de gaze a UE, iar la finalul anului 2020, când Coridorul de Gaze Sudic (CGS) va deveni operațional, Azerbaidjan va exporta suplimentar 10 miliarde metri cubi de gaze anual, cu posibilitatea de a crește producția până la 20-30 miliarde mc. Pe termen lung, CGS alcătuit din conductele Trans-Anatoliană (TANAP) și Trans-Adriatică (TAP) care vor transporta gaze azere prin Georgia și Turcia către Europa, respectiv în Grecia, Albania, Italia și Bulgaria pot acoperi aproximativ 20% din necesarul european de gaze, reprezentând a 4-a axă de diversificare a furnizărilor de gaze în Europa, după coridorul de nord din Norvegia, coridorul de est din Rusia și coridorul mediteranean din Africa.

În acest context, Azerbaidjan este perceput, pe de o parte, drept un partener strategic pentru atingerea obiectivelor de diversificare și securitate energetică a Uniunii Europene și, pe de altă parte, un concurent al Federației Ruse în monopolizarea pieței energetice europene.

Concluzie

Escaladarea recentă a conflictului din Nagorno-Karabakh reprezintă o dovadă în plus a faptului că actualul format de soluționare a conflictului, unde Rusia rămâne actorul dominant cu ambiții de a-și extinde pârghiile asupra țărilor implicate în conflict, nu va contribui, pe termen mediu sau lung, la rezolvarea acestui conflict. Dimpotrivă, materializarea Coridorului de Gaze Sudic și creșterea importanței Azerbaidjanului în relațiile energetice cu Uniunea Europeană, ne determină să luăm în considerare, pe viitor, o poziționare mai agresivă a Moscovei față de Baku.

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. Bun articol.
    Dar am mari dubii asupra afirmatiei „Deși Rusia nu își dorește escaladarea confruntărilor”.
    Eu inteleg ca are un joc duplicitar, iar asta nu inseamna ca este impotriva escaladarii confruntarilor, ci le alimenteaza.

  2. din prima propozitie a articolului se intelege sa luptele din 12 iulie au avut loc in Nagorno-Karabakh
    in realitate au fost la in jur de 250km mai la nord mult mai departe

  3. Adica, ce a stabilit criminalul popoarelor-recte Stalin-ramane sacrosanct,indiferent de enormitatea si marsavia injustitiei deciziei lui,vezi Doamne,prin respectarea unor principii de care el ,URSS,Rusia si-au batut joc!Dupa ce li s-a rapit armenilor 80% din teritoriul istoric si au fost supusi primului genocid din istoria moderna, hai acum sa le luam si aschiile de tara care le-au mai ramas!De ce sa nu se anuleze de jure decizia lui Stalin?Ei, daca erau evrei, alta ar fi fost puritatea principiilor occidentale!Asa cum in Palestina va fi un etern razboi, tot astfel va fi si in Nagorno-Karabah.

  4. Nu regiunea Artsakh a fost afectata de lupte. Luptele au avut loc la granita Armeano-Azera, la nord de regiunea Artsakh, in districtele Tavush (Armenia) si Tovuz (Azerbaijan).

  5. Un articol destul de aproximativ. Cateva precizari:
    1) pe 12 Iulie 2020 nu a fost implicat Nagorno-Kharabagh ci Azerbaidjanul a atacat un avanpost militar armean de pe teritoriul Republicii Armenia. De altfel, un jurnalist rus a filmat actiunile miiltare din zona, de pe teritoriul azer. Pana acum, conflictele militare au fost intre Azerbaidjan si armata din Nagorno Kharabagh. Aceasta armata a regiunii cuprinde voluntari armeni atat din Armenia cat si din diaspora, dar partea principala a armatei este cea provenita din randul populatiei armene a regiunii.
    2) Armenia nu a invadat niciodata Azerbaidjanul. Armata Armeniei nu a patruns niciodata pe teritoriul azer. Acel 20 % din teritoriu de care vorbiti cuprinde, pe de o parte, tinutul Nagorno-Kharabagh, pe de alta parte mai cuprinde niste zone tampon in jurul acestuia. Acsete zone tampon sunt ocupate de armata Kharabaghului, nu a Aremniei, si nu sunt revendicate de armeni ca fiind ale lor. Ele reprezinta o pozitie strategica importanta pentru armenii din Kaharabagh pana cand se ajunge la o solutionare pasnica a conflictului si la primirea de garantii de securitate de catre Nagorno-Kharabagh. Aceste zone sunt date de aspectul geografico-militar al acestor regiuni in relatia lor cu Nagorno-Kharabagh.
    3) Initial, dupa primul razboi mondial, Armenia a primit ca teritoriu (prin arbitraj international girat de presedintele USA Wilson, tinand cont si de genocidul comis de turci impotriva armenilor) o iesire la Marea Neagra (via provinciile Kars si Erzurum), respectiv regiunile majoritar locuite de armeni (Armenia actuala, Nagorno-Kharabagh, Javakh). Stalin, dupa sovietizarea reublicilor caucaziene, a semnat un acord cu Turcia si a „reorganizat” Caucazul, astfel: regiunile Kars si Erzurum au trecut la Turcia, Nagorno-Kharabagh la Azerbaidjan si Javakh la Georgia. Cei din Romania inteleg bine acest lucru, deoarece Bucovina de Nord, Herta si sudul Basarabiei au fost cedate Ucrainei, folosind acelasi principiu.
    4) afirmatia cum ca Armenia ar reprezenta un pericol pentru gazoductele azere nu se sustine din punct de vedere logic. Armenia nu are nici un interes sa bombardeze acle conducte si sa isi tensioneze relatiile cu Occidentul. Dar da, actualmente propaganda azera raspandeste stirea cum ca Armenia ar urma sa bombardeze acele conducte. Pentru o informare cat mai echilibrata, poate ar fi trebuit sa precizati si afirnmatia publica facuta de catre presedintele azer cum ca ar fi gata sa bombardeze centrala nucleara armeana de la Medzamor. Gasiti pe net cele spuse de dansul. Nagorno Kharabagh reprezinta cu atat mai putin o amenintare, fiind ocolit de acele conducte si, oricum, interesul sau este independenta si nu oprobiul intenational.
    4) Situatia incordata actuala pare a fi datorata si politicii interne azere, existand un anumit grad de nemultumire in randul populatiei. Apasarea pedalei nationalismului si patiotisumului este un bun instrument de re-orientare a nemultumirilor.

  6. In 1923 URSS nu realiza nici o mutare de populatii, nu pentru ca n-ar fi vrut ci pentru ca nu putea. De abia isi tragea sufletul dupa indelungatul razboi civil. Asta a facut Stalin 20 de ani mai tarziu. Dar nu acolo.
    Asadar creati impresia ca zona ar fi fost populata cu armeni in mod artificial, cand de fapt armenii traiesc acolo de cand lumea si sunt majoritari. Ce noima are sa iei o zona populata mai mult decat majoritar cu armeni si s-o incluzi in Azerbaijan?
    La fel Nahicevan. E o enclava azera care mai degraba s-ar uni cu Turcia, pentru ca este complet izolata de Azerbaijan.

  7. Conflictul nu a avut loc in zona Nagorno-Karabah, asta e o particularitate. Putem presupune ca a fost o demonstratie ca tarile deja s-au saturat (in special Azerbaijanul) de situatia actuala din Nagorno-Karabah si sunt gata de o escaladare si un conflict generalizat pe toata granita. Apoi luptele au fost mai aproape de coridoare de transport energetic (cam la 40 de km de conducte). Alt fapt care incurajeaza conflictul e ca in utlima perioada Rusia nu mai e chiar un furnizor asa de important pentru Azerbaijan, vedem ca drone si armament Israelian a fost folosit de Azerbaijan. Turcia la fel produce drone care au fost folosite impotriva armamentului militar rus in Libia si le va exporta si in Azerbaijan. O alta particularitate ar fi ca UE a mediat incetarea focului in acest conflict iar Moscova a fost cam tacuta ba chiar a reduzat cererile Armeniei de a interveni prin cadrul OTSC.

  8. Inca odata se dovedeste ca UE nu e un actor important pe scena politica internationala. Este nevoie de o politica internationala coerenta-deziderat necesar, greu de indeplinit cu atatea voci ale componentelor care se vor distincte.

  9. Turcia isi baga coada peste tot in regiune ea fiind actualemente cel mare factor de instabilitate iar pe Erdogan nimeni nu-l pune din diferite motive la punct, nici macar americanii, europenii fiind prea slabi si sunt curios in cazul unui conflict turco-elen, intre 2 state NATO de partea cui se vor alatura marile puteri.

  10. Azerbaidjanul a fost ocupat de arabi si apoi turci iar populația creștină (In mare parte armeana) convertită cu forța sau din oportunism la islam. Cam asa s-au întâmplat lucrurile și în Kosovo și Albania.
    Ca ne place sau nu peste tot in lume primează dreptul forței și nu forța dreptului. In cazul de fata armenii, un popor puțin numeros, fara resurse naturale si fara iesire la mare au demonstrat ca pot pune la punct un nouveau riche, incult, tot mai obraznic, care se bazează pe sprijinul sultanului Erdogan. Din fericire nu este de ajuns.
    Dacă ar fi să aplicăm precedentul Kosovo astăzi ar trebui ca lumea libera sa recunoasca republica NK. Nu se va întâmpla insa pentru ca interesul poarta fesul.

  11. E suficient să ne uităm pe hartă ptr.a înțelege situația strategică f.dificila, mai ales a Armeniei. Bună parte a țării e sandwich între Azerbaidjan și exclava Nakhchivan aparținând tot azerilor. Bașca susținerea Iran&Turcia ptr.coreligionarii azeri.
    Intre principiile de la Madrid unul este slab/neserios: un coridor care să lege Nagorno-Karabach de Armenia. Avem experiența tristă a neviabilitatii unei asemenea construcții: coridorul polonez pre ww2.
    Situația e f.complexa.
    Fără Rusia Armenia e doomed.

    • Intrresse si afunitsti puternice. Adzerii sunt siiti, ca si Iranul si vorbesc o limba f sptopists fe limba turca (cam cum ar fi portugheza fata de spaniolă).

      • @Cinicul
        Aveti o probl.cu corectorul de pe tel.?!? :-)

        Armenia tine aproape de Rusia. E singura ei speranta.
        Multe state, Ro.inclusiv, vad Rusia ca pe o amenintare/rogue state. Poate pe buna dreptate. Altele dimpotriva. Ce ti-e si cu interesele astea…!?!
        Si uite asa realizam ca marile puteri sunt adversare intr-un colt al lumii si f.prietene in altul, renunta la anumite chestiuni intr-un loc ptr.avantaje in altul, recentreaza sferele de interes, etc.
        Cateodata, doar cateodata, e vorba despre ideologie, alta data despre jocuri de putere cu aspecte economice si geostrategice. Valorile, ideologia servind doar ca pretexte de marketing.
        Tari ca Armenia, Ro, Bg, Hu, Pl, etc trebuie sa manevreze mult mai inteligent decat marile puteri. In ceea ce priveste interesele vitale trebuie sa incerce sa fie mereu in sfera de interese strategice a unei mari puteri. Adica sa nu depinda de un document/pact/tratat, etc.ci sa fie in interesul marii puteri X sa sara in ajutorul respectivelor tari.
        Greu de facut…..

        • Da, scriu prost pe telefon, sunt din generația celor care n-au practicat nintendo. In plus uit sa comut limba pe autocorector.
          Aveti dreptate tarile mici trebuie sa navigheze inteligent, mai ales cand su vecini puternici, fie ei si mari democrații.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Sabina Strimbovschi
Sabina Strimbovschi
Sabina Strîmbovschi este consilier în domeniul afacerilor externe. În anul 2018 a obținut titlul de doctor în Științe Politice, în cadrul SNSPA, cu teza „Competiția geopolitică dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă în contextul vecinătății comune”. În perioada studiilor doctorale a beneficiat de burse de cercetare în state precum Slovacia, Azerbaidjan și Belgia. Domeniile sale de expertiză și interes sunt: Parteneriatul Estic, conflictele înghețate din spațiul ex-sovietic, securitate energetică, relațiile dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă, precum și politica comercială a UE.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Gâlceavă pe Nil. Cum au ajuns Egiptul, Etiopia și Sudanul în prag de război

Un conflict major, implicând trei țări cu o populație însumată de peste 260 milioane de oameni - ceva mai mult de jumătate...

Scrisoare deschisă către Ministerul Educației și Cercetării, în sprijinul cercetătorului Livius Trache

66 de cercetători din toată lumea semnează o scrisoare deschisă adresată Ministerului Educației și Cercetării și conducerii IFIN-HH în care își manifestă...

Studiul lui Andrei Ursu, Roland Thomasson și Mădălin Hodor despre Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 ar fi trebuit să-i oprească pe mistificatori. Ei rămân...

Numărul din 24 iulie-28 august al Evenimentului Istoric semnalizează cu litere mari un articol din interior cu titlul: „Operațiunea GRU din decembrie...

Alegerile prezidențiale din Belarus: începutul sfârșitului pentru Lukașenko?

Duminică, 9 august, vor avea loc – într-o atmosferă extrem de tensionată - alegeri...

De ce să scriem despre lucrurile care dor

În preajma împlinirii unui secol de la semnarea tratatelor de la Trianon (care au sancţionat juridic dezmembrarea regatului maghiar la finele Primului...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.