luni, iulie 22, 2024

Relaţia America-Europa. Oglinda unei lumi în schimbare

A spune că scena relaţiilor internaţionale se schimbă accelerat după instalarea crizei financiare începute în 2008 e deja un loc comun. Occidentul, aşa cum îl ştiam din deceniile trecute, adică un club solidar al libertăţii şi bunăstării dar şi un bloc de securitate format de Statele Unite, Canada şi Europa de Vest, îşi restructurează şi redesenează gradual, uneori cu mai multă alteori cu mai puţină discreţie, aliniamentele şi interesele strategice, orientându-se după noile resurse şi centre de creştere economică. Doar democraţia liberală a rămas să apere şi să constituie miezul tare al tradiţiei comune euro-americane. Din fericire, nu e puţin lucru chiar şi atât, chiar dacă pasiunea relaţiei transatlantice s-a răcit semnificativ iar mirajul zonei Asia-Pacific, cu enormul ei potenţial economic şi uman, atrage cu cântece de sirenă investitorii şi strategii de pe ambele continente.

Niciodată după 1945 ordinea nord-atlantică, bazată în principiu pe alianţa strategică între Statele Unite, Canada şi „comunitatea europeană” (din 1992 Uniunea Europeană), la care s-au asociat în timp şi alte democraţii prin extinderea spre Est, nu a avut mai puţină consistenţă politică şi consens în acţiune decât acum. Desigur, schimburile comerciale peste Atlantic continuă să formeze cel mai mare flux de bunuri şi servicii din istorie şi cea mai mare concentrare de capital, dar tendinţele arată clar că a început orientarea în alte direcţii. Şi, mai ales, arată că un consens între Statele Unite şi Europa este tot mai greu de atins, pe o lungă listă de dosare. Dacă la sfârşitul Războiului Rece hegemonia binomului SUA – Europa  de Vest era incontestabilă iar scena relaţiilor internaţionale era dominată practic de înţelegerile făcute între Washington şi principalele capitale vest-europene, astăzi cu greu putem vorbi de o guvernanţă a lumii iar situaţiile de impas politico-diplomatic, lipsa soluţiilor la problemele ridicate de criza financiară, revoltele populare şi crizele regionale prelungite sunt din ce în ce mai frecvente.

După 2008 şi chiar înainte de începutul oficial al crizei financiare din SUA, practic din perioada premergătoare invadării Irakului în 2003, relaţiile Americii cu Uniunea Europeană au cunoscut o evoluţie sinuoasă. Persistă probabil în memoria multor europeni celebra sintagmă provocatoare lansată de Donald Rumsfeld, controversatul secretar al Apărării din administraţia neo-conservatoare a lui George Bush jr., privitoare la noua Europă (cu referire la aliaţii din Europa Centrală şi de Est ai Americii, proaspeţi membri ai NATO), considerată de şeful Pentagonului mai viguroasă ideologic şi moral şi mai dedicată idealului promovării democraţiei în lume decât vechea Europă. Era, evident, o trimitere directă, critică, la reluctanţa Parisului şi a Berlinului de a susţine war on terror printr-o intervenţie militară comună în Irak.

Numeroşi autori de pe ambele maluri ale Atlanticului au pus în discuţie în ultimii zece ani separarea Americii de Europa[i], divizarea transatlantică şi creşterea diferenţelor[ii] de abordare ale vechilor parteneri strategici în chestiunea Irakului şi în alte dosare de politică externă precum şi redefinirea intereselor prioritare[iii] spre alte regiuni ale lumii. Nu e scopul acestui articol să privească în trecut şi să caute originea acestei răciri. Probabil, ar fi de identificat unele „vinovăţii” de ambele părţi ale oceanului, atât în comoditatea şi memoria scurtă a europenilor (războaiele secolului XX sunt lecţii parcă prea îndepărtate), obişnuiţi fiind să joace pe mize mici, regionale şi să nu-şi irosească resursele financiare în afara propriului interes al statului bunăstării, ca şi în sentimentul superiorităţii şi al vocaţiei universale a Americii, fondat pe viziunea larg asumată de leading nation.

Alegerea lui Barack Obama la Casa Albă, în noiembrie 2008, nu a schimbat prea mult această tendinţă de slăbire a alianţei americano-europene, cu toate că Obama a fost şi este foarte popular în Europa (un sondaj recent arată că ar câştiga clar în faţa lui Romney în toate ţările Uniunii) şi, în plus, nu are nici apetitul ofensiv, hegemonic, regulator al administraţiilor trecute, atât de detestat de unele cancelarii vest-europene. Motivul este acum altul. Criza financiar-bancară americană, urmată la scurtă vreme de oficializarea crizei datoriilor suverane în zona Euro, precum şi o perspectivă diferită asupra priorităţilor strategice ale politicii externe şi de apărare americane, cu centrul de greutate mutându-se explicit spre Asia-Pacific[iv], a făcut ca Europa să nu mai fie zona de interes numărul unu pentru Washington. Inclusiv în abordarea economică a crizei paradigmele au fost diferite: americanii au ales bailout şi stimularea consumului pentru a relua creşterea economică, Germania şi Europa au mers pe austeritate pentru reducerea deficitelor.

Ţările din grupul BRICS[v], aşa-numitele puteri globale emergente, sunt cele care înregistrează astăzi cele mai înalte nivele de creştere economică, au pieţe mari, resurse uriaşe de forţă de muncă tânără şi ieftină (exact opusul ţărilor occidentale), costuri sociale scăzute şi nivele de taxare atractive. Spre ele se îndreaptă acum speranţele şi interesele investitorilor, deopotrivă din America de Nord şi chiar din Europa.

Ar putea probabil contraargumenta unii comentatori faţă de cele afirmate anterior, invocând programul scutului american antirachetă din Europa Centrală şi de Est, liniştindu-ne astfel că totul este în regulă în relaţia America-Europa şi nimic nu s-a schimbat. Ferindu-ne însă de capcana wishful thinking, ar trebui totuşi să vedem că proiectul este mai vechi decât administraţia Obama iar asemenea mega-proiecte traversează de regulă mai multe cicluri politice, ar trebui să observăm că operaţionalizarea componentelor are termene destul de lungi şi improbabile, şi mai ales ar trebui să ştim că în relaţiile internaţionale marile puteri au nevoie să-şi creeze instrumente de negociere şi monede de schimb în raport cu alte puteri. Asemenea instrumente de negociere te întăresc simbolic şi îţi conferă ascendentul de care ai nevoie în relaţia cu terţii, prin simpla existenţă a temei în discuţie. Deci, proiectul este benefic pentru Statele Unite şi aliaţii săi europeni încă înainte de a fi materializat. Scena cu preşedintele Obama şi microfonul uitat în poziţia deschis, deliberată sau nu, în care acesta îl roagă pe Medvedev să-i transmită lui Putin că după alegeri va fi mult mai conciliant în negocierile cu Rusia privind scutul antirachetă, a sugerat celor cărora trebuia să le sugereze ceva care este în fapt interesul real al Americii pentru Europa.

Nici viitorul mandat prezidenţial american, care va fi inaugurat la începutul anului viitor, fie al doilea pentru Obama fie primul pentru Romney, nu este de aşteptat să schimbe radical tabloul relaţiei America-Europa. Administraţia de la Washington se va concentra probabil pe problemele structurale profunde ale Americii. Pe de altă parte, soluţiile pentru criza Eurozonei nu sunt imediate iar Uniunea nu mai pare demult atractivă pentru americani, nici economic, nici strategic, şi cu atât mai puţin politico-militar, având în vedere mecanismele decizionale greoaie, fragmentate de interesele celor 27 de guverne naţionale, precum şi lipsa cvasi-totală a instrumentelor de acţiune externă ale Bruxelles-ului.

Chiar şi dotată cu noul concept strategic, Alianţa Nord-Atlantică (NATO) pare la rândul ei în căutarea unei noi identităţi politice şi a unei misiuni care să suscite din nou interesul şi susţinerea opiniei publice în cadrul democraţiilor componente. Şi aici se resimte însă din plin răcirea relaţiei Europa-America, relaţie aflată în căutarea unei noi mize esenţiale, după colapsul marii ameninţări reprezentate timp de 45 de ani de Uniunea Sovietică.

Am putea spune că doar o situaţie excepţională, o situaţie-limită, evident de nedorit (de exemplu, un conflict de proporţii care să pună în pericol ordinea nord-atlantică şi sistemul democraţiilor liberale) le-ar aminti partenerilor tradiţionali din lumea nouă şi din lumea veche cât de multe lucruri au de fapt în comun şi că nu-şi pot salva supremaţia istorică, valorile şi viziunea asupra lumii decât împreună.

Note:


[i] Jeffrey Kopstein, Sven Steinmo, Growing Apart? America and Europe in the Twenty-First Century, Cambridge University Press, New York, 2008;

[ii] Charles Kupchan, The End of the West, în Atlantic Monthly, noiembrie 2002;

[iii] Peter H. Merkel, The Distracted Eagle: The Rift between America and Old Europe, Routledge, New York, 2005;

[iv] Vezi noua strategie a Departamentului Apărării, Sustaining US Global Leadership: Priorities for the 21st Century Defense, Washington D.C., ianuarie 2012.

[v] Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Eh, de fapt si in timpul razboiului rece, „colaborarea stransa” intre Europa de Vest si USA (desi intr-adevar mult mai stransa decat acum), s-a rezumat la faptul ca Europa a facut vreo 30 de ani economii la bugetele de aparare, bazandu-se pe protectia americana. De unde si bunastarea lor (asta plus faptul ca nu aveau „competitie” in blocul de est).
    La „economie liberala” n-a prea excelat Europa de Vest nici atunci, era „liberala” doar prin comparatie cu Europa de Est, n-a fost niciodata libertariana a la Milton Friedman et co.
    Iar strategic, Europa de Vest a fost interesanta pt americani atunci doar drept „cap de pod”/contrapondere la URSS. Acum Europa de Est e mai interesanta din acest punct de vedere (eventual).
    In cele din urma, similitudini culturale exista poate doar cu Anglia, cam atat.

  2. „europenilor obişnuiţi fiind să joace pe mize mici, regionale şi să nu-şi irosească resursele financiare în afara propriului interes al statului bunăstării, ca şi în sentimentul superiorităţii şi al vocaţiei universale a Americii, fondat pe viziunea larg asumată de leading nation.”

    Zic ca nu are sens sa amintim de sirul lung de razboaie pornite de „marile puteri” europene colonialiste/imperialiste in sec 19 si 20. Sa vorbim doar de conflictele recente, post-ue:
    Razboaie in care Franta -ca membru UE- s’a implicat activ, chiar fara concursul aliatilor si fara acordul partenerilor de uniune europeni:
    1. Cele 2 razboaie civile din Coasta de fildes, 2002-2011: Franta reuseste sa debarce dictatorul nationalist Gbagbo si sa’si plaseze pe tronul tarii destabilizate o marioneta favorabila intereselor sale comerciale, in special in industria alimentara [pentru productia de cacao]
    2. Razboiul civil din Chad
    3. Razboiul civil si tribal din Rwanda [unde, aflati pe teren din proprie initiativa, nu au reusit si nici macar nu au incercat sa blocheze propaganda criminala a partidei hutu desfasurata chiar la radioul national, ce a condus ulterior la genocid]
    4. Razboiul civil internationalizat din Libia
    5. Razboiul civil din Siria

    Acum, asupra „vocatiei universale” a unui popor sau a unei tari:
    cate manifestatii anti-razboi ati remarcat in Franta cu ocazia interventiilor militare mentionate? si cate manifestatii, proteste, campanii de presa ati remarcat in US cu ocazia razboaielor moderne in care au fost impllicate? asta ca sa lamurim in ce fel resimte poporul comportamentul agresiv, belicos al guvernelor. E drept, in Franta si in UE in general se protesteaza masiv impotriva razboiului, dar doar atunci cind the „leading nation” este sau pare a fi America.

    Dar de ce sa nu pomenim alte neamuri/societati/religii cu „vocatie universala”? de pilda:
    1. Biserica Catolica [asa se pretinde prin insasi titulatura adoptata]
    2. Biserica Ortodoxa [toti ceilalti sint strambi, doar ei is pe calea cea dreapta]
    3. Islamul – lumea supunerii totale sau supunerea totala a lumii unei divinitati inventate in sec 7, de asemenea o pretinsa lume a pacii universale -dar-al-islam- si o lume a razboiului ce trebuie „pacificata” cu orice pret.
    4. Uniunea Europeana – singura entitate statala din istoria lumii ce se identifica cu un continent desi nu’si ascunde intentiile de a’si extinde structura birocratica si pe alte continente [de pilda, in Asia, prin Turcia], iar propensiunea hegemonica asupra Africii a fost ilustrata recent de sprijinul -economic, militar, politic- acordat de state membre UE si de UE „revolutiilor” „de catifea” din Nordul Africii.
    5. marele popor rus. no comment.
    6. si mai marele popor chinez. no comment.

    „americanii au ales bailout şi stimularea consumului pentru a relua creşterea economică, Germania şi Europa au mers pe austeritate pentru reducerea deficitelor.”
    Oare chiar atat de repede pot fi uitate manevrele financiare ale guvernelor si structurilor centrale europene?
    Sa recapitulam atunci:
    A] „salvari” operate asupra unor entitati statale:
    1. Grecia – bailout 1 – 110 miliarde euro; bailout 2 – 130 de miliarde; bailout 3- etc.
    2. Irlanda – bailout 1 – 85 miliarde euro
    3. Portugalia – bailout 1 – 78 miliarde euro
    4. Spania – bailout 1 – 100 de miliarde [si asta doar pentru „recapitalizarea bancara”]
    5. Cipru – bailout 2 [bailout 1 operat de Rusia] – in negociere [pentru 6+5 miliarde]

    B] „salvari” ale entitatilor comerciale private/publice – banci, intreprinderi, regii [o lista mult prea lunga pentru a o prezenta aici]. exemple:
    1. Hypo Real Estate, Germania; „salvata” prin procedeul bailout in 2008, ulterior „salvata” definitiv prin nationalizare.
    2. Commerzbank, Germania; ajutor statal de 18 miliarde, 2008-2009
    3. Dexia, Franta-Belgia; bailout initial in 2008 de 6 miliarde [3+3]; dupa 3 ani de deriva Dexia nu arata niciun stress, conform testelor operate de Autoritatea Bancara Europeana in iulie 2011; in oct 2011 Dexia intra in dezmembrari, statul belgian nationalizind partea sa printr’o noua „injectie” de 4 miliarde euro.
    4. Bankia – conglomerat bancar realizat in 2010 prin actiunea in forta a autoritatilor spaniole. nationalizata in 2012; in curs de „salvare”.

    stimularea consumului prin parghii statale:
    1. programele de tipul „rabla” – adoptate de majoritatea guvernelor europene.
    2. programele de tip „prima casa”
    3. incurajarea creditului de consum, mai recent, chiar de catre bancile detinute de state.

    ce rezulta? 1. incurajarea consumului prin intermediul unor programe si agentii etatiste nu reprezinta o caracteristica distincta a politicilor americane. 2. austeritatea este o vorba in vant, un eufemism pentru cresterea fiscalitatii si aruncarea poverii pe umerii clasei mijlocii europene care este obligata sa suporte in continuare cheltuielile fantasmagorice ale statului social si in special privilegiile de nezdruncinat ale unei birocratii transformata in casta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro