Summitul recent din California a oferit doar o imagine sumară a ceea ce începe să fie linia de forţă a politicii internaţionale. A schiţat conturul unei lumi nascente, în care înţelegerile efective între Washington şi Beijing erau, practic, singurul lucru care lipseau din tablou pentru a consfinţi transferul definitiv al centrului de greutate al lumii dinspre Atlantic spre Pacific. Am dezvoltat această idee a restructurării ordinii mondiale într-un articol academic (1) publicat anul trecut, arătând însă şi rezervele pe care le am pe termen mediu şi lung faţă de perspectiva unei dezvoltări nelimitate a Chinei şi sugerând totodată riscurile interne, de stabilitate, ale acestui regim contradictoriu, care încearcă (de câteva decenii) să combine lipsa libertăţilor politice şi civice, încălcarea sistematică a drepturilor omului şi controlul exercitat de partidul unic cu o economie de tip „capitalism planificat”, coordonată de stat.
Spun însă „viitoarea” şi nu „actuala” axă de putere a lumii, pentru simplul motiv că o axă necesită prin definiţie o anumită coordonare politică şi strategică a părţilor componente, calitate pe care relaţia bilaterală americano-chineză nu a avut-o niciodată şi încă nu o are, în pofida abordărilor regizate ale momentului.
Sfârşitul iluziilor „constructiviste” şi întoarcerea abruptă la realpolitik înfăţişează doi preşedinţi relaxaţi pe gazonul domeniului Sunnylands, reprezentând primele două economii ale lumii şi principalele centre de influenţă globală (teoretic doi lideri rivali, prin esenţa regimurilor politice în fruntea cărora se află), discutând liniştiţi şi zâmbindu-şi unul altuia. Acordurile comunicate public nu sunt teribil de consistente şi de spectaculoase (lucru care se ştia dinainte), dar primirea ultramediatizată a noului lider al Chinei, în decoruri idilice care amintesc de „curtarea” lui Mihail Gorbaciov la sfârşitul anilor ’80 de către occidentali, sugerează interesul enorm al Americii pentru China şi avansul strategiei de „pivotare” spre Asia, gândită încă din 2009 de asistentul subsecretarului de stat pentru afaceri est-asiatice şi pacifice, Kurt Campbell.
„Acomodarea” celor doi preşedinţi a decurs, se spune, relativ bine. Xi Jinping a preluat acum câteva luni conducerea unei Chine aflată în plină ascensiune economică, beneficiara unei poziţii robuste pe scena relaţiilor internaţionale (chiar întărită după criza economiilor occidentale din perioada 2008-2010), cu o mare influenţă regională dar şi cu roluri decisive în dosare complicate de pe agenda internaţională, precum securitatea mediului, spionajul cibernetic, devalorizarea monedei proprii (factor artificial de stimulare a exportului), criza din peninsula coreeană sau disputele teritoriale din Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud.
Nu ştiu cât au câştigat Barack Obama şi America din acest episod politico-diplomatic care ridică şi mai mult profiul global al Chinei, de-acum ca partener egal al Americii, dar regimul de la Beijing a mai înregistrat o victorie simbolică, chiar pe terenul campionilor istorici ai democraţiei liberale. De departe (în toate sensurile posibile), de foarte departe, de la Bruxelles, Berlin şi Paris, europenilor le revine astăzi doar un rol contemplativ cu privire la evoluţiile majore de pe scena internaţională. Putem asista şi comenta de pe margine, cu toată frustrarea unui fost centru al lumii (cel puţin până la al doilea război mondial, care a legitimat două super-puteri non-europene) rescrierea „relaţiei dintre marile puteri”, expresia fiind cea brevetată de noul preşedinte chinez.
De ce a decis America să dea Europa la schimb cu Asia? Este o întrebare aparent retorică dar cu răspuns simplu şi precis, chiar dacă oficialii ne vor spune insistent că nu este aşa, că parteneriatul transatlantic continuă netulburat, că ordinea occidentală postbelică este neafectată, că NATO s-a extins etc.
Pe scurt, priorităţile Americii s-au schimbat fiindcă de peste Atlantic Europa se vede tot mai mică, mai neinteresantă şi mai lipsită de mize. Faimoasa „pivotare” a Americii spre Asia, în sensul unei rebalansări strategice a agendei politice, economice şi militare dinspre Atlantic spre Pacific şi nordul Oceanului Indian nu este spontană şi nici întâmplătoare. Nu a început ieri sau alaltăieri. „Rotirea” a fost graduală şi a coincis, istoric vorbind, cu refuzul „vechii Europe” (formula controversată a lui Donald Rumsfeld din 2003) de a susţine intervenţia militară americană din Irak, cu dezacordurile interne din cadrul Uniunii Europene, care au urmat eşecului Tratatului Constituţional în 2005 şi, evident, cu situaţia economică incertă din Zona Euro, după 2009. Ca să fiu şi mai riguros, a început de fapt cu stupidul anti-americanism al elitelor stângiste europene din anii ’90 şi 2000, explicat de Andrei Markovitz în celebra sa carte din 2007, Uncouth Nation: Why Europe Dislikes America. (2)
La ce se poate aştepta Europa în viitorul apropiat? Depinde de scenariul intern şi, la urma urmei, de voinţa europenilor: dacă Marea Britanie va pleca prin referendum sau va permite (după alegerile din 2015, în cazul formării unui guvern pro-european la Londra, puţin probabil astăzi) elaborarea unui nou tratat al Uniunii în următorii 3-5 ani, cu accent pe construirea unui guvern supranaţional autentic la Bruxelles, deci o viziune federalistă sau confederalistă, Europa în ansamblu poate redeveni jucător global, păstrând desigur paradigma „ordinii occidentale”, adică alianţa strategică peste Atlantic. Dacă viziunea britanică asupra Europei şi suveranitatea absolută a statelor naţionale vor prevala, atunci fragmentarea politico-economică se va accentua iar egoismul tradiţional al guvernelor naţionale va distruge inevitabil Uniunea Europeană, oricum fragilizată de resuscitarea realismului ca şcoală de gândire (vezi analizele Stratfor şi propunerile lui George Friedman la Bucureşti, gen Intermarium). Se va încheia ciclul istoric al integrării euro-atlantice şi se va reveni la logica fundamentală a confruntării globale şi regionale, la balance of power, unde nici Europa în ansamblu, nici vreo putere europeană distinctă nu mai pot emite de multă vreme pretenţia supremaţiei. Spectrul războiului economic sino-european mijeşte deja, deocamdată discret, în paginile publicaţiilor de specialitate(3).
Ar mai fi un scenariu posibil care nu implică în mod direct nici America, nici Europa, dar are legătură cu stabilitatea Asiei în general şi, în particular, cu cea a Chinei. Scriam anul trecut, în acelaşi articol citat mai jos, că nu cred în capacitatea Chinei de a inspira lumea pentru că noul gigant economic nu propune un sistem de valori atractiv pentru oameni, pentru că nu se poate vorbi de un Chinese Dream, de un model de viaţă dorit, căci nimeni nu vrea să fie chinez, indiferent câţi zgârie-nori se ridică la Beijing. Din China, din India sau din Asia-Pacific în general oamenii continuă să emigreze masiv şi cu disperare în Occident, cu toată creşterea PIB a regiunii. Când americanii, canadienii sau germanii vor dori să emigreze în China (nu ca expaţi în multinaţionale ci stabiliţi permanent), atunci modelul occidental este pierdut, dar momentul nu pare nici măcar apropiat.
Am fost aşadar mai mult decât surprins să aflu că Xi Jinping, preşedintele actual al Chinei, a folosit acum două zile termenul de „Visul Chinez” ca obiectiv suprem al politicilor de dezvoltare şi bunăstare ale regimului comunist de la Beijing. Rămâne de văzut care este visul intim al chinezilor. Vom afla în următorii cinci, zece ani.
1 http://journal.ispri.ro/wp-content/uploads/2012/03/5-10.pdf
2 http://press.princeton.edu/titles/8238.html
3 http://www.economist.com/news/business/21578077-european-commission-threatens-chinese-telecoms-firms-hold
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
1. Liderii politici ai SUA şi UE au decis crearea unei zone de liber schimb americano-europene, la iniţiativa Preşedintelui Obama.
http://www.bursa.ro/sua-si-ue-vor-negocia-crearea-unei-zone-de-liber-schimb-198162&s=international&articol=198162.html
Deoarece SUA este centrul NAFTA, această zonă de liber schimb se va întinde din Alaska până în Grecia si din sudul Mexicului până în Polonia.
Angela Markel, David Cameron şi François Hollande au sărit imediat cu gura, lăudând iniţiativa şi pretinzând, în acord cu Preşedintele, că negocierile se vor finaliza în numai doi ani, ceea ce, având în vedere amploarea obiectivului, e imposibil dacă ar fi negocieri adevărate şi acceptabil numai dacă lucrurile erau aranjate de multă vreme, iar negocierea doar un pretext.
2. SUA nu a pomenit de niciun tratat sau structură politică asemănătoare care să o lege de China. (Nici bruxellezii nu au făcut-o.)
3. Structurile politice supra-naţionale create între SUA, ţările europene şi Japonia (exemplu NATO, dar şi structuri neoficiale cum e Comisia Trilaterală) au şi atribuţii care trec de sfera economicului, spre exemplu controlul armamentului nuclear. Nu există o astfel de structură care să decidă în privinţa politicilor de securitate americane şi chineze.
4. În mod curios, cu 14 ani în urmă, cel care a imaginat împărţirea lumii în 3 poli de putere (deşi la vremea aceea nu era vorba de un pol chinez, unul rus şi unul euro-american, ci de un pol american, unul asiatic şi unul european :) ) nu a fost un politician sau jurnalist, ci un SFist, Bruce Sterling.
Se pare că Bruce Sterling era mai vizionar decât politicienii de profesie.
in primul rand exista o diferenta culturala enorma; daca china ar fi avut o cultura mai aproape de cea europeana, poate am fi asistat la o migratie moderata spre zonele ultradezvoltate chineze. vorbind insa de un gen de abis cultural si de metalitate, este de asteptat ca un chinez vorbind despre visul chinez sa fie cu totul despre altceva decat visul european sau american..
nu impartasesc opinia ca americanii au pivotat spre asia, vazand europa din ce in ce mai insignifianta.. mai degraba americanii sunt constienti de procesul de transformare al uniunii europene, precum si de potentialul de buffer pe care cultura si tehnologia europeana le constituie in relatiile lor cu china si rusia. probabil mult mai multe probleme sunt atacate indirect de americani prin europa decat in relatiile directe cu cele doua mari puteri.
am sentimental ca avem in china un jucator precaut, iar in americani acelasi jucator cu zambet perfid, caracteristic europei si israelului. desigur ca barack a fost relaxat si cei doi au fost cu zambetul pe buze; inseamna deopotriva o recunoastere reciproca a valorii dar si a periculozitatii adversarului. America trece printr-o divizare interna puternica, cum n-au mai cunoscut de foarte mult timp, China stie ca orice vor fi stabilind cu o casa alba democrata vor trebui sa refaca cu o casa alba republicana, dar mai ales stie ca in relatiile cu americanii banul vorbeste. se simte china amenintata in hegemonia ei asiatica tinand cont ca ritmul actual de dezvoltare, provenit dintr-o necessitate intrinseca, e nesustenabil, ca are nevoie neaparat de piete cat mai deschise? china poate va fi puterea numarul unu la un moment dat, dar nu prea curand, si sa nu uitam ca nord america impreuna cu europa si rusia sunt impreuna cam cat populatia chinei dar cu o valoare a pietei de cateva ori peste ea. daca interesul strategic al momentului va necesita izolarea chinei, nimic nu poate impiedica acest lucru, si china stie acest lucru, mai ales cu japonia si rusia in coasta.
„Diferente culturale si de mentalitate enorme” nu i-a descurajat pe africani,vietnamezi sau chinezi sa emigreze in Europa sau America de Nord,de ce invers ar fi o problema?Instinctul de supravietuire este mai puternic decat orice,iar atunci cand statele dezvoltate de azi nu vor mai putea fi in masura sa asigure ajutoare sociale sau asistenta medicala la milione de oameni,multi dintre acestia vor alege exilul…Problema e ca China nu-i va accepta,deoarece a invatat din exemplul Occidentului ce inseamna imigratia necontrolata!!
Cat despre relatiile chino-americane actuale,nu vi se pare surprinzatoare „coincidenta” ca presedintele chinez este invitat in SUA tocmai in momentul in care relatiile Chinei cu UE sint mai tensionate ca niciodata (din cauza supra taxarii panourilor voltaice importate din China) ???
In concluzia pe care o faceti,se pare ca omiteti alianta economica BRICS,deja existenta intre China si Rusia (+Brazilia,India,Africa de Sud),unde SUA nu figureaza….!
Se pare ca centrul puterii mondiale e pe cale sa se deplaseze…discret dar sigur si precis,conform filosofiei taoiste!
Africani,vietnamezi sau chinezi emigreaza si continue sa emigreze in Europa sau America de Nord pentruca sunt tratati omeneste ca indivizi cu drepturi.
Cine ar vrea sa traiasca in China in care individul e tratat ca parte a unei colectivitati.
la un punct deja vi s-a raspuns. china s-a autoinvitat, a facut un turneu in zona; asta arata dorinta chinei de a se lamuri apele cu americanii. nimeni nu da doi bani pe brics, bric si alte caramizi. va manifestati cu o puternica imaginatie care se pare vrea sa suplineasca realitatea;
George Friedman a fost criticat vehement in Romania in ultima perioada, mai ales dupa speach-ul pe care l-a tinut in urma cu o luna in Bucuresti. Chiar autorul articolului s-a aratat sceptic fata de propunerile CEO-ul Stratfor. Mai mult decat sceptic s-a aratat d-nul Serban F. Cioculescu care practic l-a acuzat pe bietul Friedman de amatorism, de lipsa unei analize academice substantiale, cu predilectie referindu-se la lipsa „citatelor” si a surselor care lipsesc din analizele d-lui Friedman. Mai trebuia facut un pas mic ca sa-l identifice cu celebrul Dr. Ponta, implicatiile comparative fiind evidente.
Din pacate „analistii” romani, indiferent ca provin din mediul academic sau politic ignora un lucru relevant. Stratfor isi culege informatiile si isi bazeaza analizele din strategiile politice si strategice elaborate de White House si Pentagon. Mai mult, Stratfor este parte din think-tank-urile care elaboreaza o buna parte din aceste strategii. Nu argumentez faptul ca o parte din „predictiile” Stratfor se dovedesc apa de ploaie de-a lungul timpului. Evidentiez faptul ca strategiile prezentate sunt bazate pe informatii veridice, de cea mai buna calitate. In real-politik conteaza informatia „hot” si nu o lunga lista de surse academice.
Urmaresc de mai bine de un an „analizele” geo-strategice si politice produse de Serban F. Cioculescu si Valentin Naumescu. Comparativ cu analizele disponibile public in North America imi pare rau sa o spun dar sunt jalnice: departe de mine gandul de a jigni aceste personalitati academice care sunt convins ca au contributii substantiale in literatura de specialitate. Imi cer scuze, dar asa vad eu lucrurile.
Si pentru ca d-nul Naumescu se intreaba retoric care o fi visul chinez la care se referea Xi Jinping, ei bine, acesta a fost publicat pe larg de presa chineza atat in USA, Canada, Australia cat si Europa. Evident, pentru cine a reusit sa descalceasca limbajul sec si patriotic la chinezilor. Iar acest vis este foarte simplu si spre stupoarea celor in nestiinta de cauza, este partial realizat. In ultima decada 300 milioane de chinezi au depasit „the poverty line”. Adica au iesit din saracie. Se multumesc cu putin, dar pentru standardul Chinei, 300 de milioane de oameni au un servici, au un acoperis deasupra capului si isi permit sa manance de trei ori pe zi. Pentru China este o realizare absolut remarcabila. Visul politicienilor chinezi este sa elimine saracia in China. Atata tot d-le Naumescu si nimic mai mult. Nu-si propun democratii occidentale, vor continua sa reprime dur, violent si uneori chiar sangeros orice abatere serioasa de la „linia partidului”. Si se apropie foarte mult de reusita. Pentru ca nu adunam mere cu pere si cu struguri. Idealul de viata al unui average chinese citizen este foarte diferit de idealul de viata al unui average westerner. Atat ca si capacitate de consum dar mai ales ca si valori intelectuale, umaniste, democratice, etc. Sunt culturi foarte diferite care au produs si format oameni foarte diferiti care traiesc in sisteme diferite.
Cat despre dinamica geo-strategica pro Pacific la care se refera articolul, ei bine, ma abtin. Nu doresc sa fac nici un comentariu, exista multe alte surse de dezbatere mult mai aproape de realitatile de astazi.
north of 60,felicitari pentru excelentul comentariu!
Punctul dvs de vedere este pertinent,exprimat clar si obiectiv,mi-a facut placere sa va citesc,multumesc.
Iti recomand sa citesti si punctul de vedere al disputatului Friedman: articolul este postat pe Stratfor si evident exprima punctul de vedere American.
Asta nu inseamna ca autorul are dreptate, nu este decat un punct de vedere. Valoarea analizei consta in faptul ca plaseaza Romania in contextul geo-politic international. O Romanie cu bune si rele (unii autori, chiar romani ar fi de parere ca sunt mai multe rele decat bune) dar asa cum este perceputa de puterile care iau decizii la nivel global.
http://www.stratfor.com/weekly/geopolitical-journey-search-belonging-and-ballistic-missile-defense-romania
„Pe scurt, priorităţile Americii s-au schimbat fiindcă de peste Atlantic Europa se vede tot mai mică, mai neinteresantă şi mai lipsită de mize. Faimoasa „pivotare” a Americii spre Asia, în sensul unei rebalansări strategice a agendei politice, economice şi militare dinspre Atlantic spre Pacific şi nordul Oceanului Indian nu este spontană şi nici întâmplătoare. Nu a început ieri sau alaltăieri.”
Dle Naumescu,
Motivul pt care SUA se reorienteaza dpdv militar catre Asia e ca Europa nu mai e in pericol. Imperiul Sovietic a apus si nu mai e cazul sa intretina baze militare ample in Europa. E clar ca dincolo de interesele strategice din Orientul Mijlociu, sustinute de baze militare in zona, Asia va constitui focarul de conflicte al viitorului, incepind de la Coreea de Nord si continuind cu ambitiile hegemonice ale Chinei in zona.
Apoi cu privire la stingismul european eu cred ca ignorati, de exemplu, aportul Frantei in razboiul din Golf. E posibil sa credeti ca razboiul din Golf a fost o mare victorie si o alegere geniala dar poate ca altii – inclusiv unii experti americani – sint de alta parere, si reticenta stingii (recte celebra fraza a lui Joschka Fischer) nu e neaparat intotdeauna gresita. Si, nota bene, Franta ca participanta la razboiul din Golf, era sub un guvern socialist (presedinte Mitterand).
pentru mine, „visul chinezilor” este clar: renasterea marelui imperiu chinezesc! l-am auzit personal pe vicepresedintele chinez spunand asta cu dezinvoltura intr-un colt indepartat al lumii unde am avut sansa sa particip. De unde teama inca nespusa a multora de imperialismul chinez…