vineri, martie 29, 2024

Relaţii economice româno – vest-germane, chestiunea despăgubirilor de război şi înfiinţarea unei societăţi medicale cu circuit închis (1974-1975)

Pentru a înţelege problemele şi dilemele cu care se confruntau, în perioada 1974-1975, autorităţilor comuniste de la Bucureşti – în relaţiile lor economice cu Republica Federală Germania – şi ineficienţa sistemului politic şi economic pe care l-au realizat după modelul impus de sovietici, ne-am propus să prezentăm mai multe exemple extrase din documentele existente în fosta arhivă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi aflate, în prezent, la Arhivele Naţionale ale României.

Veridicitatea informaţiilor pe care le redăm în continuare nu poate fi pusă la îndoială de către oamenii oneşti şi capabili să înţeleagă faptul că documentele respective nu s-au întocmit pentru publicare, iar analizarea în mod critic, de către istorici, a informaţiilor din conţinutul lor nu a fost un obiectiv declarat şi urmărit de către Nicolae Ceauşescu – protagonistul materialului de faţă.

La 10 aprilie 1974, Nicolae Ceauşescu l-a primit la Bucureşti pe dr. Hans Günther Sohl. Cu acel prilej, preşedintele concernului Tyssen – Reinstahl şi, în acelaşi timp, preşedinte al Uniunii Federale vest-germane a Industriei a declarat, printre altele, faptul că „în R.F. Germania avem 2,6 milioane de muncitori străini şi pentru a depăşi această încordare a pieţei de forţă de muncă trebuie să investim în afară”.

Întâlnirea respectivă era importantă pentru proaspătul preşedinte al României deoarece, la începutul anilor ’70, concernul Tyssen – Reinstahl a fost implicat direct în construirea laminorului la rece de la Combinatul siderurgic de la Galaţi şi, în perioada 1971-1972, a trimis în România 70 de specialişti pentru a lucra, timp de un an de zile, la montarea şi darea în exploatare a laminorului respectiv.

Un an mai târziu, mai precis la 25 iunie 1975, Nicolae Ceauşescu l-a primit la Bucureşti şi a discutat cu Martin Bangemann, secretar general al Partidului Liber-Democrat din R.F. Germania (aflat la guvernare, într-o coaliţie cu Partidul Social-Democrat). Preşedintele României a menţionat atunci faptul că erau două căi pentru rezolvarea problemelor economice dintre cele două state, generate de soldul pasiv mare pe care România îl avea faţă de Republica Federală Germania: „una, să reducem importul din R.F.G. şi atunci să ajungem la un echilibru; a doua, să obţinem contingente sporite pentru a echilibra această balanţă. Noi preferăm a doua cale, mai cu seamă că sunt produse tradiţionale, pentru care în trecut R.F.G. făcea totul ca să le ia din România şi pentru care acum sunt limitări foarte serioase. […] Noi dorim să obţinem ceva credite [din R.F.G.], însă nu pentru debalanţă, ci pentru realizarea unor obiective economice industriale, iar debalanţa s-o echilibrăm prin creşterea exportului românesc”.

Martin Bangemann a acceptat, în principiu, ideea de a se analiza nivelul exporturilor de produse româneşti care erau afectate de limitele cantitative impuse de autorităţile vest-germane – aproximativ o treime din exportul total al României în acea ţară. Oaspetele german nu a precizat în acel moment sensul în care urmau să fie modificate acele limite, deoarece era de aşteptat o reacţie din partea producătorilor vest-germani, aflaţi într-o concurenţă directă cu firmele care aduceau diverse produse româneşti pe acea piaţă. Secretarul general al Partidului Liber-Democrat din R.F. Germania avea în vedere şi problemele apărute în perioada 1971-1974 în industria textilă vest-germană, reducerea cu 15% a producţiei interne şi, drept urmare, concedierea unui număr mare de muncitori. Totodată, Martin Bangemann a insistat pentru o mărire a volumului de produse româneşti care nu erau afectate de nivelul contingentelor stabilite şi care puteau să fie comercializate fără limite pe piaţa vest-germană.

Nicolae Ceauşescu a răspuns imediat la ideea generală formulată de oaspetele său: „Ştiţi că va fi greu să vindem televizoare în R.F.G., pentru că acum şi în R.F.G. există multe televizoare. Aici nu avem contingente, însă nu cu acestea vom putea să echilibrăm balanţa. Aceste contingente nu sunt la produsele acestea pentru care însăşi R.F.G. este un exportator foarte mare şi, fără să fie contingente, actualmente în R.F.G. există o reţinere la importul acestor produse”. Concret, liderul comunist român dorea să fie exportate, mai curând, câteva zeci de mii de tone de carne pe piaţa vest-germană. În paralel, ministrul Agriculturii din R.F.G. insistase, în cadrul şedinţelor Comunităţii Economice Europene, pentru liberalizarea importurilor de carne din România – însă nu a fost obţinut succesul scontat de autorităţile politice de la Bonn şi de la Bucureşti.

Totodată, Nicolae Ceauşescu a precizat interlocutorului său faptul că plângerile unor cetăţeni vest-germani privind posibilităţile limitate de a cumpăra anumite alimente româneşti, atunci când vizitau România, erau neîntemeiate. Acele restricţii se aplicau pentru toţi cetăţenii străini şi nu exista nici o discriminare faţă de cei vest-germani. „Dar să ştiţi că la noi – spunea liderul comunist român – nu sunt mulţi cei care vin din R.F.G., ci vin alţii, care sunt vecini cu noi. Vin atât de mulţi cetăţeni la rude – noi trebuie să ţinem seama că vin sute de mii – iar acest lucru ne creează probleme. De exemplu, noi a trebuit să interzicem să se scoată din ţară cantităţi mai mari de salam, şuncă etc. Acestea nu se pot scoate decât în cantităţi limitate, ţinând seama că la noi preţurile sunt mai mici decât la vecinii noştri. Am limitat aceste cantităţi la câteva sute de grame, ceea ce este normal. În rest, dacă vor să cumpere mai mult, trebuie să plătească în dolari. Adică sunt unele măsuri care au fost impuse de situaţia care s-a creat datorită inflaţiei. Noi trebuie să menţinem un nivel de preţuri stabil şi atunci trebuie să găsim alte soluţii pentru a putea să ne descurcăm în situaţia care s-a creat. […] Vreau să vă spun foarte deschis că nu ne gândim acum să revenim asupra acestor probleme. Când se va ajunge la o anumită stabilitate economică şi se va evita inflaţia, vom vedea ce o să facem. Până atunci suntem obligaţi să menţinem măsurile acestea, tocmai legat de sistemul nostru de preţuri (subl.n.)”.

Practic, autorităţile comuniste de la Bucureşti nu erau capabile în acel moment – iar în anii ’80 a fost şi mai dificil – să asigure livrarea unor produse alimentare în cantităţile solicitate de către cetăţenii care locuiau permanent sau temporar (în cazul străinilor) pe teritoriul României, iar preţurile alimentelor erau subevaluate pentru a nu apare mişcări sociale împotriva regimului comunist, în opinia noastră – aşa cum s-a întâmplat în Polonia, în vara anului 1980. Şi situaţia nu se oprea la acel stadiu. „Nu ştiu – spunea Nicolae Ceauşescu la 25 iunie 1973 – cât se plăteşte pentru o noapte la un hotel de clasa a II-a în R.F.G., dar mi se pare că, în orice caz, preţurile încep de la 15-20 dolari. (Martin Bangemann: 40 de mărci). Asta înseamnă cam 18 dolari. La noi este sub 10 dolari. Aşa că sunt totuşi nişte diferenţe (subl.n.)”.

Nota bene! Din citatul anterior rezultă şi o altă concluzie, mai puţin obişnuită. În cuvântările lui Nicolae Ceauşescu, pe care le-am citit în anii ’80, în diferite ziare şi cărţi publicate în România, nu am găsit niciodată cuvântul „inflaţie” – cu referire la situaţia preţurilor din ţară. Cu toate acestea, fenomenul economic respectiv exista şi autorităţile comuniste de la Bucureşti încercau să îl ţină sub control prin două măsuri combinate: prima, restricţionarea accesului populaţiei la produsele alimentare de bază şi la bunurile de larg consum prin raţionalizarea celor dintâi (emiterea de cartele în scopul limitării consumului) şi nelivrarea pe piaţa internă a unor cantităţi de bunuri care să satisfacă în întregime cererea existentă. A doua măsură a vizat devalorizarea conştientă a monedei naţionale a României în cursul negocierilor comerciale, astfel încât produsele româneşti să fie acceptate totuşi pe diferite pieţe externe.

De exemplu, începând de la 1 noiembrie 1984, cursul comercial al monedei naţionale a fost de 17,5 lei/$, iar cel necomercial de 12,5 lei/$. Din păcate pentru statul român, vânzările propriu-zise ale unor produse în străinătate s-au efectuat şi printr-o devalorizare a acestora, astfel:

– autocamioane militare DAC 444 T, cu o capacitate de transport de 4 tone şi care erau echipate cu motoare de 154 CP: în anul 1986 au fost exportate cu un preţ de 8980 $/buc. şi un curs de revenire de 21,25 lei/$;

– autocamioane DAC 6135 N, cu o capacitate de transport de 6 tone şi care erau echipate cu motoare de 135 CP: în anul 1988 au fost exportate cu un preţ de 4890 $/buc. şi un curs de revenire de 29,47 lei/$;

– autocamioane R 19.256 DF/DFS, cu o capacitate de transport de 14 tone şi care erau echipate cu motoare de 256 CP: în anul 1988 au fost exportate cu un preţ de 17.863 $/buc. şi un curs de revenire de 23,29 lei/$;

– autoturisme Dacia 1310 şi 1410: în anul 1985 au fost exportate cu un preţ de 1900 $/buc. şi un curs de revenire de 34,82 lei/$; în anul 1986 au fost exportate cu un preţ de 1950 $/buc. şi un curs de revenire de 34,32 lei/$; în anul 1987 au fost exportate cu un preţ de 2261 $/buc. şi un curs de revenire de 29,35 lei/$; în anul 1988 au fost exportate cu un preţ de 2364 $/buc. şi un curs de revenire de 25,86 lei/$;

– autoturisme Dacia camionetă: în anul 1985 au fost exportate cu un preţ de 2006 $/buc. şi un curs de revenire de 35,90 lei/$; în anul 1986 au fost exportate cu un preţ de 2040 $/buc. şi un curs de revenire de 36,52 lei/$; în anul 1987 au fost exportate cu un preţ de 2116 $/buc. şi un curs de revenire de 34,43 lei/$; în anul 1988 au fost exportate cu un preţ de 2760 $/buc. şi un curs de revenire de 24,91 lei/$;

– autoturisme Dacia 1410 Break: în anul 1985 au fost exportate cu un preţ de 2016 $/buc. şi un curs de revenire de 34,82 lei/$; în anul 1986 au fost exportate cu un preţ de 2020 $/buc. şi un curs de revenire de 30,98 lei/$; în anul 1987 au fost exportate cu un preţ de 2628 $/buc. şi un curs de revenire de 26,70 lei/$; în anul 1988 au fost exportate cu un preţ de 2604 $/buc. şi un curs de revenire de 24,61 lei/$;

– produse militare (inclusiv tunuri antiaeriene cal. 30 mm şi muniţie pentru acestea) în valoare de 26.589.442 $, care urmau să fie livrate în Mauritania cu un curs de revenire de 17,75 lei/$. Contractul respectiv a fost convenit la 17 mai 1989 şi urma să intre în vigoare după semnarea de către cele două părţi a acordului prin care România primea, în schimb, peşte oceanic şi 2 milioane de dolari (cash).

Se poate observa faptul că era rentabil să fie vândute produse speciale româneşti în străinătate, însă şi aceste tranzacţii aveau aspecte negative: primirea de mărfuri, în locul valutei, iar în cazul pieselor de artilerie antiaeriană cal. 30 mm şi a muniţiei pentru acestea, cursul de revenire a fost de 23,44 lei/$ deoarece „acest tun este greu vandabil, fiind livrat la export până în prezent unui singur partener, cu un curs de revenire mai slab”.

Revenind la întâlnire de la Bucureşti din 25 iunie 1975, Nicolae Ceauşescu a abordat o altă chestiune importantă în relaţiile româno – vest-germane, fără să primească un răspuns din partea oaspetelui său: „A doua problemă economică mare, care ar trebui să-şi găsească totuşi o soluţionare este aceea a despăgubirilor din timpul războiului, asupra căreia în principiu s-a căzut de acord de 5 ani, dar, în practică, nu s-a soluţionat nimic.

Este numai de subliniat că chiar Partidul Creştin Democrat (corect: Uniunea Creştin Democrată – nota P. Opriş) a declarat că el nu se va opune soluţionării acestei probleme, deci nu se poate spune că se va întâmpina o rezistenţă din partea opoziţiei. Nu este o problemă prea complicată, dar eu o ridic având în vedere că urmează să vină în România dl. [Hans-Dietrich] Gensher, ministrul de Externe, care este şi preşedintele partidului dumneavoastră”.

Intervenţia respectivă avea loc în contextul în care autorităţile vest-germane şi cele poloneze discutau despre despăgubirile de război care se cuveneau Poloniei după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Un acord în acest sens s-a încheiat în iulie 1975, la câteva săptămâni după întâlnirea de la Bucureşti dintre Nicolae Ceauşescu şi Martin Bangemann. Partea germană a acceptat atunci să acorde un credit financiar Poloniei, în valoare totală de 1 miliard de mărci şi cu o dobândă de 2,5%, în loc de despăgubiri de război. În acelaşi timp, guvernul de la Bonn a aprobat achitarea, în perioada 1976-1978, a unei sume forfetare de 1,3 miliarde de mărci pentru a stinge toate litigiile privind pensiile cuvenite cetăţenilor polonezi (în special, ale celor de origine germană rămaşi în Polonia) care au fost afectaţi de schimbările teritoriale survenite după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Revenind la chestiunea dezvoltării relaţiilor dintre cele două state, Nicolae Ceauşescu a insistat, în cadrul întâlnirii cu Martin Bangemann, pentru ca autorităţile vest-germane să acorde României credite cu dobânzi mai reduse decât cele care existau pe piaţa liberă, în scopul construirii unor obiective economice în ţară. Liderul comunist român a precizat, ca exemplu, canalul Dunăre – Marea Neagră (lucrările la acesta urmau să reînceapă în acel an). Cooperarea cu companiile vest-germane care vindeau României utilaje şi tehnologii, pe bază de credit, era benefică pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti (aşa cum a fost în cazul implicării concernului Tyssen – Reinstahl în dezvoltarea Combinatului siderurgic de la Galaţi), însă era considerată insuficientă de Nicolae Ceauşescu.

Deoarece autorităţile de la Varşovia urmau să primească din R.F.G. credite financiare cu o dobândă mică, rambursabile în 25 de ani, şi o sumă forfetară pentru stingerea litigiilor dintre cele două state, liderul comunist de la Bucureşti considera, probabil, că poate şi el să obţină nişte credite substanţiale cu o dobândă mai mică de la guvernul vest-german, pentru dezvoltarea economiei româneşti conform viselor sale. În acest scop, Nicolae Ceauşescu menţiona mereu statutul României de ţară în curs de dezvoltare, recunoscut de către autorităţile occidentale, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Ambiţiile preşedintelui României depăşeau posibilităţile normale de cooperare economică româno – vest-germane şi, atunci când apăreau oportunităţi de afaceri la diferite ministere, Nicolae Ceauşescu reacţiona necontrolat, ca un jucător de poker care dorea să dea marea lovitură şi nu se uita la câştigurile mici. Un exemplu elocvent în acest sens îl relatăm în continuare.

La şedinţa din 26 septembrie 1974 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a României cu alte ţări, Ion Cosma a precizat în faţa lui Nicolae Ceauşescu, astfel: „Toate produsele pe care le facem sunt cu nămolul de la Balta Albă. Din cauza apelor freatice, concentraţia de nămol a scăzut la Amara. Noi folosim [materie primă extrasă] din Balta Albă şi Lacul Sărat”. Produsele medicale pentru tratarea reumatismului (în special) şi cele cosmetice, la care s-a referit ministrul Turismului, erau din marca „PellAmar” – patentată în anul 1971 de dr. Ştefan Ionescu-Călineşti.

În acea şedinţă, Ion Cosma a încercat să îl convingă pe Nicolae Ceauşescu să aprobe construirea la Bucureşti a unui hotel în care ar fi trebuit cazaţi turiştii străini, în special vest-germani, dornici să urmeze tratamente medicale cu produsele „PellAmar”. În afacerea respectivă se implica un om de afaceri vest-german, capabil să ofere statului român 10 milioane de mărci vest-germane şi să aducă turişti la hotelul cu circuit închis care trebuia construit de autorităţile comuniste de la Bucureşti. În schimbul banilor oferiţi şi a utilizării influenţei sale pe lângă agenţiile de turism din Republica Federală Germania, omul de afaceri dorea să obţină un comison din afacerea respectivă.

Nicolae Ceauşescu a respins propunerea lui Ion Cosma. Motivul său nu era legat de sursa de provenienţă a nămolului sapropelic, ci de o analiză făcută – în opinia noastră – după inaugurarea la Bucureşti a hotelului „Intercontinental” (23 mai 1971). Nemulţumit de rata redusă de ocupare a hotelurilor din România şi, probabil, de succesul economic obţinut de compania americană implicată în realizarea clădirii propuse de omul de afaceri Cyrus Eaton în anii ’60, preşedintele României a dictat la 26 septembrie 1974: „Eu nu sunt de acord să mai facem hoteluri cu străinătatea. Am mai spus odată acest lucru şi vreau să fie clar. Vreau să se înţeleagă acest lucru şi să mai terminaţi cu asemenea propuneri. Nu mai accept construirea de hoteluri cu străinătatea. Să terminăm odată. Scurt! Vrem să-i îmbogăţim pe toţi?! Nu am nevoie de 10 milioane de mărci. Vrem aici şi să facem noi reclamă (la produsele „PellAmar” – nota P. Opriş). Prin agenţiile noastre economice, în revistele de medicină, în [ziarul] „Scînteia” chiar, în toate revistele de comerţ exterior, unde dăm cai verzi pe pereţi. Să mergem la congresele internaţionale, să vorbească.

Tratamentul nu dă rezultate la Bucureşti, ci numai la faţa locului. Am construit atâtea hoteluri şi stau goale. Acolo unde mănâncă trebuie să facă şi tratamentul, totul. Nu sunt folosite toate hotelurile aşa cum trebuie (subl.n.)”.

Prim-ministrul Manea Mănescu a aprobat instantaneu decizia lui Nicolae Ceauşescu, deşi documentele referitoare la acel proiect fuseseră semnate de miniştrii din cabinetul său (Nicolae M. Nicolae, Ion Cosma, Iulian Bituleanu, Mircea Voinescu), de Vasile Răuţă (vicepreşedintele Comitetului de Stat al Planificării) şi de Nicolae Anghel (vicepreşedintele Băncii Române de Comerţ Exterior). Mai mult decât atât, deşi ar fi trebuit să ştie ce anume se discută în cadrul guvernului, Manea Mănescu nu a ţinut cont de acest aspect şi, după ce a aflat hotărârea lui Ceauşescu, a spus în şedinţa din 26 septembrie 1974: „Să punem nişte savanţi, cu renume mondiale, să semneze pe aceste cutii (pentru publicitate – nota P. Opriş) (subl.n.)”. Astfel, prim-ministrul României nu respecta dreptul deţinătorului patentului de a semna singur pe produsul „PellAmar”, dacă dorea să facă aşa ceva.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Stabilirea de relaţii diplomatice româno- vestgermane s-a făcut pentru bani. Credite, tehnologie industrială, erau necesare pentru proiectele de industrializare socialiste. URSS nu a prevăzut în CAER industrializarea României.

    Mai e un aspect. Cancelarul Helmut Schmidt/SPD a continuat cu creşterea relaţiilor economice şi a ajuns la un acord „Familienzusammenführung”, emigrarea saşilor şi şvabilor în RFG contra D-Mark. RFG plăteşte D-Mark direct Bucureştiului. Sumele oficiale D-Mark româno- vestgermane sunt cunoscute. Mulţi saşi şi şvabi au fost deportaţi în URSS în Ianuarie 1945 (Leagănul respiraţiei, Herta Müller / Catrafuse, Richard Wagner) , şvabii au fost deportaţi în iunie 1951 – 1955 în Bărăgan (împreună cu românii, sârbii, etc „chiaburii”).
    Cred că mai grav e „şantajul” securiştilor care au încasat de la cei care aşteptau paşaportul încă o data D-Mark în tară. Am văzut de aproape cum încasau securiştii în Banat de la vecini etc. E un tabu românesc până azi?

    Bibliografie:
    Regele se închină şi ucide, Herta Müller
    Patria mea e un sâmbure de măr, Herta Müller
    Die Akte Cristina, Herta Müller
    Constrângerile memoriei, William Totok
    Das Feld räumen, Johann Lippet, Wunderhorn Verlag Heidelberg
    Das Leben einer Akte, Johann Lippet, Wunderhorn Verlag Heidelberg
    Căderea tiranului, Der Sturz des Tyrannen, Rotbuch Verlag, Richard Wagner, Willkiam Totok

    • Nu există un tabu românesc, referitor la vânzarea cetăţenilor români de naţionalitate germană, în anii ’70-’80.
      Vă pot oferi un exemplu din lucrarea personală, „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)”, Editura Militară, Bucureşti, 2018: „În scopul achitării ratelor la avioanele „Boeing 707”, autorităţile române au utilizat 9.913.517 dolari din contul TN 73, alimentat cu sumele primite de România de la autorităţile vest-germane (prin reprezentanţii Securităţii şi ai guvernului de la Bonn), în schimbul unor cetăţeni români, de naţionalitate germană, care au emigrat în R.F.G. până la 29 decembrie 1975. Totodată, în semn de apreciere a acordului secret încheiat la 12 februarie 1968, la Bucureşti, referitor la emigrarea unor cetăţeni, avocatul vest-german Ewald Garlepp (reprezentantul special al guvernului de la Bonn) a furnizat la 10 mai 1971, gratuit, un autoturism de lux „Mercedes 300 SEL”, la solicitarea colonelului Gheorghe Marcu. Limuzina era nouă, decapotabilă, de culoare neagră şi a fost echipată cu radio şi televizor de către firma constructoare, ca urmare a ordinului preşedintelui Consiliului Securităţii Statului, Ion Stănescu”.

      Am reluat discuţia despre subiectul respectiv în lucrarea „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)”, Editura Trei, Bucureşti, 2019.

  2. În completarea celor arătate de autor cu privire la folosirea cursului de schimb al leului pentru promovarea exporturilor și limitarea importurilor, trebuie spus că, la fel ca toate celelalte prețuri, cursul valutar („prețul prețurilor” – cum l-au numit unii autori) a jucat un rol mai general: mijloc de redistribuire a resurselor de la sectorul primar (agricultură, silvicultură, industrie extractivă etc.) spre ramurile industriale considerate prioritare de către regim („industria grea, cu pivotul ei, industria constructoare de mașini” – cum suna o lozincă a vremii). În mod practic, cursul valutar era stabilit de către autorități prin plan (câteva exemple semnificative se găsesc în articol), fără nici o legătură cu cererea și oferta de valută, respectiv cu raportul dintre puterea de cumpărare a leului și puterile de cumpărare ale monedelor de referință. Acest sistem economic, în care resursele erau transferate pe diverse căi (buget, prețuri, curs de schimb etc.) între ramurile economice și regiunile țării, în care nici un fel de calcul economic şi nici o decizie raţională nu au fost posibile, s-a menţinut intact până în decembrie 1989.

    Pentru o prezentare a problematicii cursului de schimb și a prețurilor în economia planificată, invit cititorii să (re)citească și articolele subsemnatului de pe această platformă:
    http://www.contributors.ro/economie/banca-nationala-si-cursul-de-schimb-al-leului/
    http://www.contributors.ro/economie/plafonarea-pre%c8%9burilor-solu%c8%9bie-sau-problema/

    • Vă mulţumesc pentru precizări, domnule Silviu Cerna.
      Am citit studiile dumneavoastră şi încerc să aduc în atenţia cititorilor exemple concrete, pentru a se înţelege mai uşor ce anume s-a întâmplat în perioada respectivă.

    • Uluitor cum au scăpat PCRiștii după mizeria anilor 1980-1989 cu devalorizarea monedei „naționale”, cu scăderea puterii de cumpărare a cetățenilor, cu lipsa de alimente, fără a fi trași la răspundere. Uluitor cum au scăpat FSNiștii după devalorizarea catastrofală a monedei „naționale” (raportul Leu-Dolar) în anii 1990-1996, cu scăderea puterii de cumpărare a majorității cetățenilor, fără a fi trași la răspundere. Uluitor cum au scăpat PSDiștii după întârzierea țării în privința aderării la UE, fără a fi trași la răspundere . Izolarea țării un țel de stat „practicat” de PCR&FSN&PSD acolo unde puteau frâna fără a fi trași la răspundere?
      Responsabilitate, încredere, competență, competitivitate nu prea se găsesc la tovarășii membri de partid PCR&FSN&PSD. Raportul monedei la Dolar în dealungul timpului …..

  3. Nu am inteles niciodata schmekeria cu lei-tramvai si lei-valuta. Intr-un timp, la negru dolaru era 100 de lei. La oficial erau 15, cind se faceau socotelile, daca insa schimbai dolar in lei, si uneori te obligau, iti dadea 5 lei.
    Si totusi in vremea aia s-a construit hotelul-sanatoriu Siemens la Mangalia. Se stie ceva despre cum a ajuns sa fie construit si daca era chiar proprietatea Siemens?

    • Reprezentanţii Fondului Monetar Iternaţional au insistat încă din anii ’70 pentru ca autorităţile comuniste de la Bucureşti să renunţe la preţurile multiple pe care le practicau în relaţiile comerciale cu diferiţi clienţi, pe piaţa internaţională. Devalorizarea monedei naţionale în contractele încheiate permitea, teoretic, obţinerea mai rapidă a devizelor convertibile – o parte din acestea urmând să fie utilizate pentru achitarea anticipată şi în întregime a datoriei externe, începând din anul 1985.
      Dumneavoastră aţi menţionat, probabil, despre cursul necomercial. În articol am menţionat despre încercările cetăţenilor străini de a cumpăra alimente cu banii româneşti pe care erau obligaţi să îi obţină în momentul în care soseau în România. Exista o obligaţie în acest sens, de a schimba 10 dolari sau mărci (nu mai ştiu exact, dar voi reveni asupra acestui detaliu în materialul următor) pentru fiecare zi petrecută în România. Cetăţenii străini erau nemulţumiţi de faptul că primeau foarte puţini lei, în condiţiile în care unii dintre aceştia ştiau faptul că în contractele încheiate valoarea leului era mult diminuată.

      Despre Siemens apare o menţiune în discuţia dintre Nicolae Ceauşescu şi Franz Josef Strauss (Bucureşti, 29 ianuarie 1989). Prim-ministrul landului Bavaria a spus, atunci: „Mă voi pronunţa pentru intensificarea unor proiecte de colaborare cu dumneavoastră. De exemplu, cu Siemens – o chestiune căreia România îi acordă o mare atenţie”.
      Cu trei luni înainte de discuţia respectivă, Nicolae Ceauşescu l-a primit la Bucureşti pe Hans-Dietrich Gensher. Atunci, Ceauşescu a menţionat despre planul de construire a unei fabrici de produse electrocasnice la Timişoara, cu participarea vest-germanilor. Probabil, era vorba despre o cooperare cu compania Siemens. Proiectul respectiv nu s-a concretizat.

    • La negru $ era la :
      in 1975-77 30 lei ptr obiecte scoase din shop (castefooane, blugi samd) si 35 ;ei/$ ptr moneda efectiva (adfica bacnota de 1.. n USD) (doream un casetofon … )

      in 1983- 87 70 de lei bacnote si obiecte scoase din shop

      100 lei a devenit in vara lui 1990

      Observatie – nu era bine sa negiociezi ptr dolarul moneda ….. deaca te prindeau lauai cel putin o bataie .. aia de au primit-o au devenit alergici la dolari!!! Daca erau mai multi luai si puscarie ….
      Obiectele am impresia ca erau tolerate (gaseai pe unu cu moneda in cont la shop … ii explicai ce vrei si daca era de acord … )

  4. In anii 80 (f probabil si mai devreme) cuvantul inflație era asociat automat cu economia capitalistă. A discuta despre inflație in economia comunistă era mai mult decat o erezie. Probabil ca Ceasca folosea cuvantul inflație doar în discuțiile cu parteneri occidentali și numai cand ii convenea lui. Nu sunt convins că avea o înțelegere prea bună a conceptului. Inflația era f bine măsurată de pretul unui carton de Kent, al kg de cafea sau a unei perechi de blugi. Cei mai buni specialisti in domeniu erau bișnițari.

  5. Hoteluri … si totusi la Mangalia mai era si hotelul Siemens , azi Hotel Paradiso. Nu stiu daca Simens era numele oficial dar asa ii zicea toata lumea. Era construit dupa un proiect vest german si in gnl ocupat de RFG isti. Mai picau si RDGisti . Romanii in sezon intrau doar daca aveau PILE MARI si ziceau mersi de orice camera . Iarna, dupa nov pana prin aprilie 30-40 % din turisti erau romani (fara pretentii la camere !!! Decat cu PILE !) , SPecializat ptr tratamente cu namol ….

    Restrictii de aprovizionare si inflatie …. mda da cam invers .
    Adica in mod normal inflatia apare cand masa de moneda depaseste cu mult cantitatea de produse si servicii existente in mod normal pe piata. De obicei cand un guvern „scapa caii” si mareste in mod populist veniturile tiparind moneda si/sau cand vrea sa „stinga” o datorie interna .. „belind” creditorii interni si astfel scapa de plata titlurilor de stat (adica plateste da e mai usor sa pletesti 5 miliarde de moneda interna cand painea a ajuns 1.000 fata de 2 originali)

    La noi .. la noi pur si simplu s-a luat decizia ca sa nu se mai aprovizoneze piata!!!!! Adica .. s-a orientat catre export si pe piata interna Al de Sus cu mila! Din cate tin minte in Bucuresti prin 1979 au inceput problemele cu carnea proaspata (cumparam insa congelata sub forma de „butuc” zisa nu stiu de ce NATO) . Au disparut „specialitaile” de tip babic, ghiudem (totusi nu chiar ata de prizate) si mai ales salamul de Sibiu (tot parvenitu „comunismului” capatase o pasiune excesiva ptr salamu de Sibiu „desconsiderand” muschiul tiganesc ca prea .. ieftin si comun!). apoi muschiul tiganesc, sunca de Praga, ceafa afumata, pastrama …. si cascavalul. Apoi kaiserul, costita si branza de burduf!
    AU disparut si bauturile mai „scolite”, vinurile la 3/4 samd etc etc.
    Totu la export!

    Insa eu banui ca ptr unii reducerea ofertei devenise un soi de mantra religioasa .. ca nu imi dau seama cum naiba nu mai aveam tuica „simpla” zisa Ochii lui Dobrin , RDV eul (rachiu de vin) sau drojdia … produse cam … „imputite” cu gust „discutabil” . Scuze da’ vara si toamna lui 89 au fots excesiv de „uscate” dpv al bauturilor!! A da chiar si la nealcolice .. bun disparuse Pepsi da de ce si „maronada” ?
    D’aia cred ca reducerea consumului populatiei era ptr unii deja scop in sine!

    Si aceste reduceri operate cu mare brutalitate au intarit impresia de inflatie ….

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro