Într-o lume în care totul e prezentat ca fiind relativ, în care efemerul a fost transformat într-o valoare, nu ar trebui să ne mire faptul că atacurile împotriva sistemului de învățământ sunt din ce în ce mai numeroase. Oportună este diferențierea între o critică constructivă la adresa tarelor „sistemului”, întotdeauna oportună, și o raportare nihilistă la acesta, o obsesie a deconstrucției cu orice preț. Grosso modo, putem distinge între viziunea conform căreia „unele aspecte trebuie modificate, altele păstrate” și aceea care consideră că „tot sistemul trebuie refăcut de la 0”. Sau între rațional și irațional.
Discuțiile referitoare la natura examenelor naționale sunt simptomatice pentru epoca în care trăim, pentru noul „regim al istoricității”, axat pe „prezentism”[1]. Acestui context îi trebuie integrate și deciziile care au făcut ca evoluția elevilor pe parcursul anilor școlari să nu mai conteze ca pondere în media admiterii la liceu, relevant fiind doar momentul Evaluării Naționale. Atunci când „prezentul, în fiecare moment al manifestării sale caută să se prezinte pe sine atât ca istorie, cât și ca viitor”[2], de ce le-am transmite elevilor faptul că fără drum parcurs nu există destinație? Că fără cercetare nu poate exista rezultat al cercetării? Că examenul final ar trebui să reflecte parcursul unui întreg ciclu educațional?
Într-o epocă în care relativismul, în diversele sale manifestări, reprezintă lentilele prin intermediul cărora unii consideră că au descifrat sensul lumii[3], nu este nicio surpriză faptul că importanța, utilitatea anumitor examene este, la rândul lor, relativizată.
În aceste condiții, de la legitimitatea solicitării reformării programelor școlare și a structurii examenului de Bacalaureat s-a ajuns la solicitarea anulării acestuia. Mulți profesori și experți educaționali au intrat în acest joc și au început să argumenteze pro sau contra susținerii examenului de Bacalaureat, iar dezbaterea referitoare la această problematică a devenit națională.
O ultimă propunere legislativă prevede că „absolvenții studiilor liceale care au promovat examenul național de bacalaureat și doresc să-şi mărească nota obținută la cel puțin una dintre probe se pot prezenta, la cerere, la a doua examinare în cadrul unei sesiuni de bacalaureat viitoare”, iar „rezultatul reexaminării […] nu poate conduce la scăderea notei obținute anterior. În urma reexaminării pentru mărirea notei, rezultatul se modifică doar dacă nota obţinută este mai mare decât cea anterioară”[4].
În spatele acestei abordări se ascunde, de fapt, relativismul specific epocii în care trăim, despre care am amintit anterior. Printre rânduri, putem identifica dileme precum „Ce mi-e 6, ce mi-e 10? De ce o notă de 10 ar trebui să ofere prestigiu, iar una de 6 nu?”. Însă, contextul actual nu permite (încă!) un astfel de discurs. Cu toate acestea, ținând cont de faptul că modelele culturale au ajuns în spațiul românesc cu întârziere, că egalitatea noastră cu spațiile culturale la care ne raportăm este diacronică[5], peste ani va fi posibil să relativizăm și matematica, iar 6 să nu mai fie egal cu 10, ci mai mare.
Până atunci, însă, de ce să considerăm anumite examene mai importante decât altele? Nu este corect educațional față de testele inițiale ca examenul de Bacalaureat să conteze atât de mult. Atât timp cât, de exemplu, unele teste nu sunt trecute în catalog, când, pe parcursul anului școlar există posibilitatea măririi mediilor, de ce să nu existe și șansa măririi notelor de la Bacalaureat. Pe lângă aceasta, prea e desuetă și specifică altei lumi, expresia, „examen al maturității”! Ce își dorește să indice? Că cei ce au susținut examenul la 40 de ani s-au maturizat cu 21-22 de ani întârziere? Nu e oportun. De fapt, și maturitate sună vetust. Cu ce ne ajută aceasta? Nu ar face altceva decât să ne blocheze în clișee, în rigiditate, să ne taie aripile spre nou, să renege pilonii lumii în care trăim: productivitate, flexibilitate, mobilitate[6].
Unul dintre argumentele principale ale susținătorilor proiectului legislativ amintit, este acela al „accesului (elevilor) în învățământul superior”. De fapt, elevii care au promovat examenul de Bacalaureat au posibilitatea de a se înscrie în învățământul superior, indiferent de media pe care au obținut-o. Într-adevăr, admiterea în sistemul de învățământ superior încă presupune ierarhizarea, iar în cazul facultăților care țin cont rezultatele la examenul de Bacalaureat, o medie la limita promovării nu îi va asigura candidatului un loc la buget, ci unul la taxă.
Pentru a-și aplica viziunea, inițiatorii proiectul legislativ ar trebui să îl actualize în sensul aplicării retroactive a viitoarei legii. Propun următoarea variantă: „Oricine a susținut examenul de Bacalaureat și încă este în viață, în cazul în care o notă îl nemulțumește, poate opta pentru reexaminare”. Doar în felul acesta legea ar fi în spiritul expunerii de motive: „Accesul în învățământul superior trebuie asigurat într-un mod eficient, flexibil, care să permită oricărei persoane să își reorienteze parcursul profesional în orice moment al vieții [subl.m., A.A.] dacă asta consideră”[7].
Proiectul propus face parte din familia măsurilor care, prin consecințelor adoptării lor, au contribuit la relativizarea sistemului de învățământ. Nu trebuie uitat faptul că în acest an școlar a fost adoptată o măsură fără precedent în istoria învățământului național (și, probabil, mondial): atât elevii cu media 10, cât și unii elevi cu media 2 (doi) au fost recompensați cu burse de merit.
În încheiere, mă supun curentului și fac o predicție. Printre următoarele propuneri legislative se va regăsi și aceea ca examenul de Bacalaureat să fie notat cu admis/respins. Bineînțeles, un alt alineat va statua notarea în favoarea în favoarea candidatului, rezultatele putând fi anticipate: 99% admiși, 1% absenți.
Și, dacă tot putem anticipa viitorul, pe când un elev în comisia de elaborare a subiectelor din cadrul examenelor naționale?
Note:
[1] François Hartog, Regimes of historicity. Presentism and experiences of time, Translated by Saskia Brown, Columbia University Press, New York, 2017.
[2] Ibidem, p. 114. Traducerea îmi aparține.
[3] O critică la adresa relativismului contemporan vezi la Andrei Cornea, Turnirul Khazar: împotriva relativismului contemporan, Ediția a III-a adăugită, precedată de un cuvânt înainte și completată cu șase eseuri polemice, Humanitas, București, 2024.
[4] https://www.hotnews.ro/stiri-educatie-27075980-elevii-care-luat-bac-poata-sustine-din-nou-cel-putin-una-dintre-probe-pentru-marirea-notei-proiect.htm, accesat 27.04.2024.
[5] Am preluat expresia de la Ștefan Cazimir. Vezi: Ștefan Cazimir, Alfabetul de tranziție, Ediția a doua, revăzută, Humanitas, București, 2006, pp. 39, 148.
[6] François Hartog, op.cit., p. 113.
[7] Elevii care au luat BAC-ul ar putea susține din nou cel puțin una dintre probe, pentru mărirea notei – proiect depus în Senat – HotNews.ro, accesat 28.04.2024.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Aurorul face o analiza critica corecta. Problema este alta. Scaderea demografica accelerata a redus mult numarul de studenti. Circa 1/3 din cei cu bac au note de 6-7. Dar au avut drept la contestatii si sansa sa se pregateasca din clasa XI-a. Prin urmare, acum facultatile de stat si private nu mai au studenti, daca se ia in calcul media de la bac. Atunci se aplica solutia sa isi mai creasca media la bac. Si in mediul universitar, ca si in cel medical, multi predau si la stat si la privat. Dar aceasta solutie nu va realiza studenti mai bine pregatiti, ci tot analfabeti functionali cu diplome de carton reciclat.
Toate lucrurile sunt discutabile. Inclusiv educația instituționalizată și particularitățile sale. Câtă vreme e bine pentru confortul interior să acceptăm senini că există, cu egală îndreptățire, atei, agnostici, credincioși, chestiunea unui examen care ar putea fi îmbunătățit e, dacă nu minoră, cel puțin relativă. Ideea e să nu ne panicăm, să nu ne indignăm inutil. Doar să constatăm că, de exemplu, admiterea la facultate a fost și este prea des înlocuită cu rezultatul la bacalaureat. Ceea ce nu e bine, îndrăznesc să spun. Cât privește prezenteismul lumii postmoderne în care trăim, inițial m-a indignat și pe mine, acum vreo 20-25 de ani, dar astăzi îl accept cu seninătate. Se vorbește, pe bună dreptate, despre o a doua șansă. Și nu doar în educație. Oricum, trauma unui eșec o poartă fiecare cum poate, cum știe. Societatea, generoasă, oferă unuia care a eșuat inițial încă o șansă. E ceva rău aici? Au dispărut tezele, inclusiv la obiectele de bacalaureat scris. De ce n-ar putea cineva să-și îmbunătățească nivelul la examen, măcar, dat fiind faptul că era o vreme când teza însemna 50% din medie, apoi doar 25%, pentru ca de curând să dispară complet? Câtă vreme teoria relativității generalizate subzistă, în fizică, în același timp cu mecanica cuantică, iritarea că o persoană și-ar putea mări nota la un examen e comparabilă, păstrând proporțiile, cu preocuparea teologilor bizantini privind sexul îngerilor, deși Constantinopolul urma să cadă sub asaltul otoman, la 1453, după ce, la 1204, primise o vizită care nu poate fi nicidecum considerată de curtoazie, din partea unor frați de credință, teoretic.
Esecurile sau succesele in viata sunt date de gradul de inteligenta mostenit genetic, interesul mare sau mic catre scoala pe anumite discipkine, calitatea predarii si a verificarii, eforturile constante depuse in timp. Aplicarea sistemului Bologna, aplicarea sistemului de admitere prin dosare, examenele axate doar pe teste unde totul este memorie nu sunt elemente care sa ofere tineri mai bine pregatiti.
Da, in conditiile in care pregatirea scolara este tot mai deficitara asemenea proiecte vor deveni tot mai numeroase, deh, scolile trebuie cumva umplute, chiar si impotriva vointei tanarului.
Am o cu totul alta idee respectiv cele relatate de mine sunt deja in parte reintroduse in alte sisteme de invatamant.
1. restrangarea digitalizarii, in cicilul primar complet, iar in urmatoarele numai in cadrul unor materii unde este strict necesar cum ar fi invatarea programarii.
Revenirea la carte si scris de mana este impetuos necesar.
2. Interzicerea telefoanelor mobile in scoli inclusiv in curtea scolii in timpul pauzelor.
Tinerii au nevoie de socializare si mai putin cea pe retele.
3. Restrangerea liceelelor numai la cele de cultura generala, cele de arta, muzica si sport facand parte in aceste categorie.
4. Invatamantul profesional dezvoltat la maxim prin infiintarea scolilor respective de meserii si maistrii.
Dupa terminarea unei scoli de maistrii accesul tanarului la o facultate technica si o experienta profesionala de 5 ani ar trebui sa fie in urma unui test de capacitate.
5. Introducerea si sustinerea de activitati sportive zilnice care ar ocupa cel putin 10 % din timpul petrecut in scoala.
Si de ce nu , introducerea unei taxe de bacaularat, ex. 1000 de lei !! o suma propusa aleatoriu !!
Banii colectati putand fi folositi exclusiv numai de liceul respectiv in vedera achizitionarii de echipamente, organizarea de concursuri si alte activitati scolare.
In acest conditii sunt convins problema bacalaureatului s-ar rezolva de la sine si intradevar ne-am putea gandi chiar si la varianta de admis sau neadmis insa in urma trierii prealabile a candidatilor abti de un invatamant superior
„atacurile împotriva sistemului de învățământ sunt din ce în ce mai numeroase.”
O asemenea frază spune mai multe despre sistemul de învățământ și despre cei care își câștigă traiul în sistem, decât despre invocatele ”atacuri”.
O fi sfânt sistemul de învățământ românesc? Se încadrează la blasfemie ”atacurile” împotriva lui? 😀
Am sa reiterez o idee pe care o am de ceva vreme și cu care ma confrunt încă destul de des. Anume ca esența stalinismului este ideea ca mortul este întotdeauna de vina.
În cazul învățământului de masă, vina e mereu a elevului. Elevul nu s-a pregătit. Nimic altceva nu este luat în calcul de profesori, atat cei de top cat si cei care abia au luat 5 la definitivat. Poate a avut o zi proastă, poate l-a durut burta și nu a putut sa isi facă tema, poate în ziua când a dat evaluarea națională nu s-a simțit bine.
Numai în România există isteria liceelor bune, dat fiind ca se accepta senin diferențe de calitate între instituții de învățământ, de aceea se fac meditatii si toate anomaliile pe care un sistem fals-competitiv le întrețin. Nu ar trebui toate astea sa fie o problema? Nu afectează egalitatea de șanse și alte sloganuri care sunt doar pe hartie? De stresul copiilor nici nu mai vorbesc.
Am vaga impresie ca cei din învățământ sunt exact tipologia asta, de fals-competitiv. Au fost competitivi de dragul competiției și vor doar statut. În viața reală, aia imperfecta, contează multe alte lucruri, nota poate fi un indiciu de preselecție a.unor CV-uri, când nu ai alte elemente și nici resurse sa intervievezi prea mulți candidați.
Altfel, vad ca exista o ofensiva a cadrelor didactice pe aceasta platforma, care toate, cu mici excepții spun același lucru: sa ne întoarcem la valorile clasice, competiție de dragul competiției și cine nu face față, stiti dvs., mortul e de vina. Sa ii rupem pe studenți ca în vremurile bune, dar noi, cadrele didactice sa fim intangibile, tot ca pe vremuri.