joi, martie 28, 2024

Religie & Scoala. Argumentele pentru un sfert de secol

Am să încerc aici o recapitulare a raporturilor dintre religie și școală în România și în contextul nostru european de-a lungul ultimului sfert de secol. Și – dacă și alții ar admite-o – pentru a fi mai pregătiți pentru următorul (tocmai a început). Voi prezenta și califica argumentativ și concis: contextul istoric, conceptele esențiale, actorii prioritari, rezultatele și întrebările de parcurs, problematica globală și perspectiva locală, plus propunerile rezultate din dezbaterile din ultima lună pe care am avut ocazia să le co-organizez la Grupul pentru Dialog Social și Universitatea din București – țintind astfel un minim numitor comun. El nu e încă judicios și franc întrunit. Iar în lipsa lui, ca întotdeauna când cumpătul se pierde, câștigă letal extremele. E un an, o știm, și poate chiar o epocă în care (și) în privința religiei în spațiul public se mai poartă încă pompos tranșeea și șrapnelul, nu tratative mai temeinice de pace, încurajându-se schizoid și din prea multe părți opțiunile arogante, definitive interjecții căsăpitoare ca aperitiv la dialog, contagiunile schismei, adevărul-sperietoare la purtător și afurisenii în galop, cu rezultatul palpabil că pierd câte ceva toți. Să pornim așadar de la toți.

  1. Religie – generic și plural. Nu există nici un context istoric în care religie să însemne altceva decât un generic. Nu există nici un context istoric cu o singură religie: religie e un generic și e un plural. Istoria religiilor este principalul instrument colectiv prin care înțelegem și pluralitatea religioasă, și istoria și consecințele ei în absolut orice plan. Una dintre concluziile pluriseculare tacite ale acestei științe: fiecare religie în parte face istoria religiilor dimprejur. Ele însele sunt constrânse să procedeze astfel și în același timp pentru a le înțelege – academic, cultural, educațional – trebuie să te plasezi în afara pretenției lor de supremație, plecând de altfel și de la neutralitatea religioasă a statului. Totodată îți trebuie consecuție pe cunoaștere și în educație randamentul primeia, nu un relief spart, dizarmonic, pieit. Nu poți, recunoscând cu un sfert de gură evidențele globalizării, să te ocupi chircit tocmai de temele excepțional de ramificate ale unei culturi reputat zonale. Pentru asta Eliade e mare, veche mare universitate ținută de unul singur, și asta chiar dacă a știut mult prea puțină sanscrită sau chiar franceza prea puțin.

În plus, de câteva decenii, și mai ales în ultimul, termenul însuși de „religie” (latină+globalizare, inclusiv sau mai ales colonială) este radical și concentric contestat, întrucât n-ar fi apt nici să descrie, nici să susțină diversitatea a ceea ce la fel de convențional numim „fenomen religios”. Față de această dezbatere globală, discursul public românesc e în urmă cu fix două generații: nimic nu a fost pomenit, tradus, adoptat ori criticat, înțeles – în fond. Mai grav e însă că argumentele care ar sluji unui plasament îmbunătățit pe eșichierul global sunt ignorate chiar și de către cei care (teologi, istorici, antropologi, sociologi, intelectuali publici cu formație diversă) ar beneficia primii. E un caz uluitor de provincialism, nemenționat măcar ca atare – deși antrenează toată istoria intelectuală a Europei moderne – și care va impune o examinare separată.

  1. Carențele majore ale manualelor de religie. Imaginea de ansamblu a manualelor în acest moment în circulația primară-secundară și curricula pre-universitară are următoarele trăsături: exclusiv și deseori arid confesionale, presărate cu prea multe stângăcii pedagogice și chiar erori patente de simplă înțelegere a copiilor și adolescenților de azi, cei care peste zece ani nu vor ține minte mai nimic, dacă nu cumva manualele însele vor fi un agent subconștient al îndepărtării de orice cultură religioasă precum sunt unii „profesori de religie”. Biserica Ortodoxă Română nu e defel singura biserică creștină, și cu atât mai puțin singura religie/confesiune abrahamică, îndreptățită să-și revendice cromozomi identitari majori. Riscul destrămării coerenței spre care tinde orice educație e aici grav: se pot compara manuale de istorie chiar, prin care raportul inegal și incorect dintre ortodocși și greco-catolici se varsă în forme de redactare/predare după care istoria Transilvaniei (în primul rând) este prezbit dublă și parțial antagonică, cu tot ce e lipsit de omenie, echilibru și gust în orice tribalizare a adevărului credinței. Dar între carențe e și altceva: imaginea însăși a creștinismului ortodox rezultată nu e fiabilă în contextul românesc. Majoritate a ortodocșilor printre români, rol istoric și cultural fundamental, varii alte îndreptățiri – cu siguranță. Însă către ce audiență, în ultimele cinci secole studiate cu asiduitate de diferitele școli de istorie românești? Satul și folclorul lui religios sunt pur și simplu abandonate, creștinismul rezultat exprimând o singură versiune din procesul foarte nuanțat și bogat al practicii ortodoxiei în teritoriile locuite de români. Altminteri, forurile competente, de la BOR la Ministere la autori manualelor, încurajează tacit un fenomen (post)modern prea puțin înțeles: sărăcirea în conținut religios a religiei prin chiar actorii principali ai administrării ei. Ar trebui și ar putea fi altfel. Există un bun simț al stilisticii rurale a ortodoxiei pe care, dimpotrivă, manualele s-ar putea bizui, și ar face-o integrând rezultatele cercetărilor de folclor comparat și istorie a religiilor. Exemple concludente? Între cimiliturile bunului Gorovei e una care întreabă „cine e nenăscut și încă nu a murit?”. Răspunsul e: Dumnezeu. Dar e creștin un astfel de dictum popular? Tocmai, că nu e cu totul – fără a fi însă disident vreun pic. Pentru că prima parte, care vine din Crez, e asociată unui fabulos încă, ca și când Macondo ar fi fost mai întâi sat valah devălmaș. E o imagine care, răspunzând unei interogații sumare și nelipsite de un umor coțcar, afirmă fără tăgadă și inteligent-foc caracterul durativ al prezenței neștiute și căutate a lui Dumnezeu în lume. În privința asta, toate satele în care s-a vorbit vreodată limba română erau în chestie. Asta înseamnă „încă nu a murit”, nicicum vreo anticipare rablesiană a lui Nietzsche, sau vreo “întoarcere a religiei”: o modalitate convingător particulară de a fi creștin (ortodox etc.) privind lumea prin textura unui trai rânduit care nu poate fi și nici nu trebuie asimilat unei teologii exclusiv livrești, centraliste, neconvingător patristice, ideologizate și, în conjuncturile fierbinți, gata să se înfrupte din etnicisme, filetisme, extremisme și alte prăjituri expirate. (Cei care știu de ce biserica și crâșma erau așezate odinioară și consecvent față în față, Stavropoleos rămâne un bun exemplu, ar avea niscaiva lucruri de adăugat.) Și atunci apare întrebarea: ce au făcut toate manualele de religie cu satul românesc religios? De ce toți preoții ortodocși care au cules cu deceniile și cu dragoste folclorul românesc n-au picior de moștenitor public masiv pus în chiar intersecția dintre religie, educație și modernitate pentru care – ei, da, își merită verbul – s-au ostenit? Mai departe: cum e cu putință să abolești tocmai specificul creștinismului autohton în favoarea unui tip de manual confesional și recomandat constituțional care ar suna însă cam la fel de desprins de carnea contextului – și care e tocmai istoria din care pur și simplu venim, trei-patru generații ale căror fotografii încă le mai avem – dacă ar fi tradus în sârbă, rusă sau greacă? Nu e tocmai bine. La fel, când în manualele de istorie se vorbește despre Brâncoveni și Cantemirești cu accent asupra ortodoxiei lor se evită infructuos să ni se spună că nu se aveau prea bine. Și e foarte parțial, ca să venim și din cu totul alt unghi: ce le va spune cineva din „Generația Facebook” unor inevitabili amici străini despre Dracula, la a cărui țară sunt deocamdată expeditiv reduși, când pot citi în celelalte manuale mult și bine despre diferențiale, compuși chimici subtili și Kant chiar, însă nu citesc vreodată ceva care să aducă cu, să selectăm un eșantion neliniștitor, acest Gh. Pavelescu (preluat de la Dora d’Istria): “principii ardeleni se remarcau prin zelul lor contra vrăjitorilor pe care îi ardeau ‘cu miile’. La 1739, la Arad, vrăjitorii erau supuși probei apei sau focului (ordalia). La 1758 Maria Tereza se mândrea că a alungat pe iezuiți și a pus capăt execuției, românii putând să creadă în ‘babe’. Cu toate acestea, la 23 iulie 1828 au fost arși la Seghedin șase vrăjitori între care unul de 82 de ani, iar în aceeași zi pe malurile Tisei au fost arși alți șapte”. Cu alte cuvinte, ca orice mecanism uman, și “religia” se poate fatal gripa: a le oferi începătorilor profilul său abstract, fără pic de istorie – cea care e condiția noastră, căzută sau nu – e a-i extorca viul printr-o fișă de post, transformând-o cu manuale nevolnice sau greșite în gramatica unei limbi nu moarte – ci omorâte cu zile. Față de exemplele violente de mai sus, vorba tare a unui senior înțelegător e singura de adăugat: “niște creștini!…” Și poate nu e nici măcar singura: și juniorii zdraveni s-au prins, urmăriți Ce este Dumnezeu? prin Casa Jurnalistului – cel mai bun manual vizual de Religie din acești ani. Unul comparativ, chit că nu-i poate nimeni bănui că s-ar fi inspirat, precum Eliade, din Dio – L‘Essere celeste al lui Pettazzoni.
  1. Definirea interesului pentru religie dinspre consecințele sale publice. Orice se înșiră la rubrica „convingeri religioase” poate determina consecințe practice telescopabile până foarte departe. Un anumit fel de a fi sau a nu mai fi creștin ortodox, în România de azi, te poate împinge pe nesimțite să devii pro/anti-american sau anti/pro-LGBT, anti-avort, antisemit sau anti-„cipuri”, mai puțin misogin (vă rog!) sau mai misandric (să ne descurcăm), mai bine educat sau măcar mai puțin stupid. Suntem cu toții răspunzători pentru toaletarea corectă a acestor varii încrengături în perimetrul democratic. Influența religiilor la nivelul individului și al agregării lui private, publice și clandestine rămâne imensă, și la fel e mobilizarea religios anti-religioasă. Întâi de toate trebuie să cunoaștem cum se formează trecerea de la o slabă cunoaștere a religiei la convingeri sumar-acute și cu un potențial de ravagiu redutabil. Coerența unui univers religios este atât de redutabilă încât transpare până și în caricaturile fundamentalismelor de orice tip, întrucât nici sfidările a-logice, manipulările hiper-politice, lipsa agravată de fairness nu pot destitui, în acest caz, nucleul religios cu care lucrează, nici chiar când îi distrug trăsăturile (ignor dacă această observație, cu care se poate scrie bine o carte sau reciti rafturi, a mai fost făcută sau nu). Până și hedonismul acuzat divers – pentru că ar îndepărta și de la religie și de la orice formă de etică – e o problemă prea importantă ca să fie lăsată, lipsită de arbitraj, fie pe mâna asceților, fie pe cea a hedoniștilor. Dar sunt și unii care predică o asemenea autovictimizare, asezonată cum e cu varii “războaie întru cuvânt”, încât ai zice că ideile de suferință sau sacrificiu le-au apărut pe îndoielnicul lor firmament abia cu 1789. Ideile, căci despre sacrificiu și suferință nici nu e de spus nimic direct, când dai peste preoți cu un arțag atât de fluturat încât devii tu creștin practicant și dacă n-ai fi.

În același timp, educația cu privire la religie trebuie să valideze neutralitatea statului care o oferă și viabilitatea pozițiilor complet opuse. Căci este dreptul inalienabil al unui ortodox practicant și este dreptul la fel de inalienabil al unui ateu militant de a (co)exista, cu tot ce consideră fiecare apt să creadă și să practice până când întâlnește libertatea celuilalt. Binele unuia trece prin binele celuilalt (și binele meu trece prin binele tău, iubite cetitoriule, ce-ar fi să ne dăm seama împreună?). Iar cea mai puțin întinată formă publică de a (a)menaja pluralul libertății, o știm cu toții și o admitem în fond puțin și prost, se numește – nici o surpriză, asta din fericire – democrație. Ei, și atâția alții, ar putea – cordial chiar – să se salute. De altfel ar face-o într-o limbă în care strămoșii lor și-au lăsat convingător urma. (Spunem, gustos, „ghiveci călugăresc” și spunem, așijderea, „a popí”).

  1. Ce pedagogie alternativă propune Istoria religiilor. Nu se mai poate susține (cum am făcut-o spre sfârșitul anilor ’90) că istoria religiilor ar fi absentă sau cvasi-absentă din spațiul academic, educațional și public românesc. Susțin, dimpotrivă, că în tot acest context în care despre „religie” s-a vorbit deja mult și afon există deja – massă critică întrunită – un interes latent masiv și practici publice deocamdată informe care așteaptă calificări istorico-religioase îmbunătățite. E o veste bună. Până și forumurile intervențiilor recente la temă în mass-media optează rapid, corect și câteodată chiar substanțial argumentativ pentru un Manual de Istoria religiilor care să fie alternativa la actuala recomandare și practică educațională. Unui copil de zece ani e necesar să îi poți spune, acasă la tine, la biserică (eventual. Sau eventual la sinagogă, sau la moschee) și la școală (neapărat, indiferent de forma pe care o convenim), că religia în fond „e despre” faptul că suntem muritori, – și până atunci mai și suferim. Ar trebui ajutat să priceapă deja asta în chiar timpul în care își iubește bunicii, primii de care se va despărți. Cândva mai târziu în adolescența cu mari întrebări, când i-ai putea vorbi de asemenea despre religie, i-ai vorbi acum despre maiestatea copleșitoare a indigenței metafizice în care cu toții ne scăldăm, dar în care am putea să înotăm orientat, unii măcar, cu încredere și cu bucurie, și poate chiar cu un strop de umor. Când își va alege o facultate, o țară, prieteni, iubiți, o formă a vieții, ar trebui să fie gata să recunoască: cele câteva milenii care ne mai sunt la îndemână – și care sunt și singura lecție pentru om – au permeat în primul rând prin religii tot ce e cunoaștere, împlinire, descoperire, sens, și asta cu contrariile lor cu tot. Educația de azi și de ieri nu e decât unul dintre macro-efectele complet observabile ale instalării religioase a umanități de alaltăieri și care, oricât de veche, n-a pierit (oricum), ci a furnizat soluțiile și mai ales problemele imperisabile (oricât s-ar travesti, și nu fac decât asta). Cum în sarcina libertății fiecăruia e să ia notă de asta, la fel el și ea vor fi liberi să procedeze mai târziu cum li se va părea cuvenit.
  1. Pentru un Manual veritabil de Istorie a Religiilor. Experiența europeană macro-instituționalizată de aproape două secole afirmă un lucru limpede: de fiecare dată când apare un context comparativ – iar comparatistica este metoda înăscută și inevitabilă: pluralitatea cere comparația – abia istoricii religiilor sunt pregătiți să discearnă și explice structurile de profunzime, ce trebuie selectat în inevitabilul rezumat și ce trebuie lăsat deoparte, ponderea pedagogică a redactării și invitației la informare și a propunerii de a înțelege, amănuntul semnificativ, prezentarea suficient de neutră care e și singura aptă să nu descalifice orizontul de așteptare extrem de divers al celor care învață sau nu învață deocamdată aceste manuale. Un singur manual bine făcut te poate dacă nu încuraja să te apropii de ereditatea oceanică și minuțioasă a omului, cel puțin nu te va face să ratezi, cu un brio ignar și fatal, conjuncturi în care, orice ai face, te vei regăsi mai târziu: singur, nepregătit și nevolnic, simplă carne de tun a propriilor incompetențe. Ar conta ca dumneaei carnea să nu fie tristă înainte de a fi citit vreo carte… Sigur, aceasta e problema însăși a efectelor oricărei educații. Dar, dacă nu mă înșel, ne aflăm într-un moment de cotitură: tot mai multe și mai probe voci susțin că și religia e parte și soluție alternativă a aceluiași proces. Exemplu: acel tip de creștinism care consideră că singura funcție a iudaismului a fost de a se vărsa în cel mai enigmatic viraj, cel produs de primele secole ale patristicii – acel tip de creștinism (poate fi la fel de bine ortodox, catolic sau protestant, în toate permutările moderne sau nu) se comportă cu iudaismul ca și cum iudaismul a murit, iar dacă iudaismul n-o recunoaște, va fi acuzat că provoacă el însuși anti-semitism… Nimic nu e atât de greșit. Despre iudaism nu trebuie aflat exclusiv dinspre creștinism, iar asta la nivelul claselor IX-XII se întâmplă deja în multe țări europene, așa cum se întâmplă și cu Islamul și cu marile religii asiatice. Numai prin istoria religiilor ajungi să pricepi cum, cu egală implicare și angajând toată istoria ambientală, cartea sacră a unei religii devine Testamentul vechi al celeilalte – amândouă cu egale îndreptățiri. Rețeta unui manual care ar putea explica prob, clar și concis astfel de macro-probleme istorice care definesc Europa nu e tocmai atât de intruvabilă, căci se poate imediat găsi astăzi o mână de oameni bine pregătiți, și anume pe mai multe continente și ca specialiști în lumi religioase foarte diverse (și între care va trebui desigur amestecat bine și un seducător, dacă tot amintea un apropiat al Sfântului Sinod rolul pedagogiei), care să facă – rapid – un astfel de manual alternativ. Ei nu sunt în nici un fel anti-creștini sau cripto-creștini ca savanți. Un exemplu din calendarul recent: câțiva tineri teologi și istorici ai religiilor români și germani (trebuie citiți Pr Daniel Benga, Ovidiu Ioan, Ionuț-Alexandru Tudorie și mai ales Ionuț-Daniel Băncilă – nu cutare june sau mai puțin june care a încremenit în proiecțele teologico-politice din secolul trecut, de altfel exclusiv în beneficiul propriu) s-au reunit recent la Marburg pentru un tur de orizont robust al marilor duhovnici ortodocși români. Să ne închipuim, în același timp, cum ar arăta stilistica unui manual de Religie redactat cu contribuția binefăcătoare a unui preot și savant precum Ioan–Florin Florescu (de trei ani emigrat în Scoția).

Privită cu un gramaj bine dozat de pricepere și bunăvoință (firește, după ce driblezi duzina de marasme zilnice), nici România, precum nici o altă țară (dacă “același destin îl împlinești pretutindeni”, cum spunea Eliade în cel mai bun interviu acordat vreodată, lui Al. Robot în anul Oceanografiei), nu e defel atât de pocită și irespirabilă. Numai că asta depinde de fiecare, și nici posibilele viitoare manuale de Religie, de Istoria religiilor și de Etică nu sunt ultimele care ar putea avea – temeinic – rolul lor. Nu știm însă deloc dacă sfertul de secol minim proiectat aici e cel trecut – sau ar putea în sfârșit fi următorul. Mai întâi însă trebuie să discernem împreună diagnosticul corect. Iar pentru a federa convingător pozițiile extreme – care ar trebui să apere ele însele unele de altele prin nesugrumarea centrului și neutralității – este indemonstrabil că ar exista un instrument public mai fiabil decât istoria religiilor.

Prietenii și colegii din varii generații și țări europene cu care am discutat ani la rând argumentele de mai sus știu – îmi închipui, și fără a-i mai putea înșira acum – ce le datorez. E și o modă (cu un standard calp: „all remaining errors are mine”) față de care n-am în rezervă decât reverențe: a nu mă expropria cumva – cu greșelile mele sunt gelos.


Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. Este foarte bine că ieșiți cu astfel de analize, utile pentru consumatorii de produse intelectuale, și care poate că vor influența și producătorii de manuale.

    Cu privire la aplicarea practică pe scară largă însă, nu există resursa umană pentru a susține o abordare a predării religiei de tipul celei pe care o propuneți aici. Ea ar putea fi foarte interesantă pentru un progresist, însă este utopică în condițiile actuale ale stadiului de evoluție culturală a României. Asta cu atât mai mult cu cât o abordare top-down de modificare a preferințelor religioase ale oamenilor și ale implicațiilor lor instituționale are șanse foarte mici în Ro. Nici măcar în perioada comunistă nu a dat roade, cu toată forța propagandei organizate de un stat totalitar.

    Pentru început poate că ar fi de folos scrierea unor cărți pe temele care vă interesează și intrarea lor pe piața de carte. Cu timpul se poate forma în mentalul colectiv o altă abordare, iar în funcție de reacția la astfel de cărți și mărimea publicului se pot calibra și ambițiile asociate sistemului educațional public…

    cele bune,

    • Pai cine trebuia sa pregateasca „resursa umana” care sa predea o Istorie a religiilor in sistemul public de educatie? Poate sectiile mult prea multor facultati teologice finantate de la bugetul statului?
      „Condițiile actuale ale stadiului de evoluție culturală a României” – nu cumva sunt opera magna a structurilor gen BOR, Ministere si etc?
      Totusi, au trecut 25 de ani…au fost pierduti 25 de ani. 25 de ani in care se putea forma, crea si educa „resursa umana” care sa formeze in mentalul colectiv al generatiilor care acum calca pragul scolii in ani fragezi …
      Ei..bine ca avem mii de biseirici oribile construite din beton in sate mizerabile, zeci de mii de popi bugetari, vreo 4-5 milioane de pupatori de moaste semianalfabeti, citeva mii de tineri neolegionari sau patrunsi de national-socialismul ortodox, citeva zeci de secte neoprotestante habotnice …
      O deriva spirituala si religioasa de care tocmai cei ce trebuiau sa pastoreasca sufletul schilodit al unui popot trecut prin comunism au profitat, au abuzat si au denaturat si mai rau tot ce atingeau.
      Stimate domnule Irodache…iezuitismul lasati-l „papistasilor”….si recunoasteti ca autorul articolului are dreptate.

  2. Parerea mea este ca religia nu e chiar atat de captivanta pentru a deveni materie de studiu in scoli. Nici chiar istoria religiilor. Poate fi un obiect de studiu pentru diversi oameni de stiinta.

    Mult mai important ar fi, dupa mine, de studiat, rolul religiilor in evolutia umana, incadrarea religiei in evenimentele istorice, cum si in ce fel a modelat religia constiintele umane, rezultatele acestor influente cu bune si cu rele.

  3. Domnule…dacă aveți intenția sa mai scrieți…nu trebuie puse TOATE cuvintele pe care le știți, într-o singura propoziție! E timp, veți putea să le spuneți pe toate, pâna la sfârșitul vieții. Ies o mulțime de anapode (cand savante, cand neghioabe). In schimb, ați putea pune virgule. Așa, la prima citire: „Totodată îți trebuie consecuție pe cunoaștere și în educație randamentul primeia, nu un relief spart, dizarmonic, pieit.” Randamentul „consecuției PE(!!!) cunoaștere” ? Nu lipsește un predicat? „Pe”-ul acesta care e luat din limba politicienilor, (se „discută PE problemele X”) e rahitic- seamană a româna, dar nu este! „Pieit”…ce înseamnă vorba asta? „A știut mult prea puțină sanscrită sau chiar franceza prea puțin” Le-a stiut pe amândoua prea putin, adica. Dar „prea” va cere un termen de referință: în raport cu CE era „prea” (puțin)? Cu necesitatile unei universitați? „Termenul însuși de „religie” (latină+globalizare, inclusiv sau mai ales colonială)”. Bouche bée. Se bănuieste ce vreti sa spuneți, dar NU o spuneți! Gândurile se cer să fie articulate! Trebuie un raport EXPRIMAT, (în scris, adică), intre ce e in paranteza si ce, inainte. În fine…învățați româna, ÎNAINTE de a scrie articole pretențioase. Acuma, să încercăm să înțelegem ce vreți să ziceți.

    -Primul punct („Carențele…”), complet aiuritor. Bon. Soit. Dar CARE sunt „carențele”? De ce nu sistematizați un pic?

    -„Definirea”: sesizati un lucru serios, aici. Dar „democrația” nu este nici înclinarea și nici datoria ortodoxului. (ci teo crația- este le peche mignon al oricarui ortodox care se respecta). Traieste in democratie pentru ca e sub vremi- nimic mai mult, nu este agent al libertații. Ortodoxul e un tip vechi-testamentar, de fapt. N-a auzit de Sf. Pavel, sau daca a auzit, stie ca a fost „administrator al Bisericii” si nu apostol al libertatii.

    -„Ca pedagogie” și „Pentru un…”: da! „Este despre” suferință si despre inevident- si doar atat timp cât e inevident. Ar trebui mult detaliat, acest punct. V-ati calat însa pe istoria religiilor, ca si cum problema ar fi fost deja rezolvata. Poate ca „societatea” ar câstiga ceva daca, tot fiind ei „creștini” cum zic, preoții ortodocși ar preda copiilor măcar morala Vechiului Testament. Este fondul moral din care pretindem ca ne tragem. Poate ca ar fi util sa îl achizitionăm, în cele din urmă- daca tot vrem să îl moștenim. Altfel vom continua cu moftul „creștinismului” emfatic. Acuma….istoria religiilor- n-ar fi rea nici ea, ca achizitie culturală. Dar moralitatea pare sa fie urgența natională, si nu „istoria religiilor”.

    – A! Final in glorie („cu greșelile mele sunt gelos”). Cam mult, totuși….

  4. Stimate domnule autor, cred ca sint de acord cu ceea ce incercati sa comunicati. Spun „incercati” pentru ca limba pe care o folositi este la limita indescifrabilului. Aproape (de) o parodie de pasareasca anglofil-francofil-esperantoista de care nu aveti a fi mindru. Mai scapa omul cite un barbarism intr-un articol, dar chiar in fiecare propozitie!

    Sint in intregime de partea unei perspective pro-vestice si nu va cer sa vorbiti precum Antim Ivireanu sau Miron Costin. Exista insa si extrema cealalta, a verbiajului pseudo-occidentalizant atit de artificial incit distruge insusi mesajul pe care incearca sa il comunice. Va rog, recititi-va, editati-va luarile de pozitie cu mult mai mult simt critic. Nu fortati limitele limbii pina la parodia involuntara. Va multumesc.

    • Ditto, domnule sceptic. Cum ar arata manualele de religie daca ar fi scrise de cineva care noteaza: „Privită cu un gramaj bine dozat de pricepere și bunăvoință (firește, după ce driblezi duzina de marasme zilnice), nici România, precum nici o altă țară (dacă “același destin îl împlinești pretutindeni”, cum spunea Eliade în cel mai bun interviu acordat vreodată, lui Al. Robot în anul Oceanografiei), nu e defel atât de pocită și irespirabilă. Numai că asta depinde de fiecare, și nici posibilele viitoare manuale de Religie, de Istoria religiilor și de Etică nu sunt ultimele care ar putea avea – temeinic – rolul lor. Nu știm însă deloc dacă sfertul de secol minim proiectat aici e cel trecut – sau ar putea în sfârșit fi următorul. Mai întâi însă trebuie să discernem împreună diagnosticul corect. Iar pentru a federa convingător pozițiile extreme – care ar trebui să apere ele însele unele de altele prin nesugrumarea centrului și neutralității – este indemonstrabil că ar exista un instrument public mai fiabil decât istoria religiilor.”

      • Serpentinele sunt felul in care constructorul iti spune ca nu poate sfredeli muntele.
        Nu refuz Gabriel Garcia Marquez dar prefer Truman Capote, apreciez ambalajul dar degust continutul si detest produsele care sunt mai mici decat manualul lor de utilizare.

        Altminteri, ideea unui mix de Mircea Eliade, Heidegger si Toma Alimos tocat marunt pentru consumul firav al copiilor care n-au lepadat inca toti dintii de lapte mi se pare demna de Orwell… De ce nu Kama Sutra?

  5. Cu alte cuvinte, un manual de larga reprezentare (confesionala), de mare cuprindere (sat, folclor, vrajitoare, nu doar abstractii teologice), de indiscutabila onestitate si modestie (trebuie sa admitem cu totii ca treaba cu religia e cam incurcata, cativa specialisti seriosi mai pot sa spuna ce si cum, si doar dupa dupa ce au driblat cu greu tot ce e de driblat –inteleg ca va meritati banii) si de mare spirit democratic (adica cu asa ceva nu vei mai putea tulbura pasnica coexistenta a ateului si a crestinului sau a chestiilor pe care le cred ei). Deci un manual atoatecurpinzator si suficient de filosofic ca sa intelegem care e treaba cu suferinta si moartea. Regret nitel ca dl Iordache n-a ales sa fie sarcastic cu dvs.
    Bun, manualele existente sunt de inclinatie dogmatica, nu sociologica sau istorica, cu alte cuvinte simple introduceri in conceptele teologiei si ale spiritualitatii in genere. Nu ai cum sa vorbesti de folclor sau traditii si sat ortodox in ele. Studiul defalcat nu e o inventie a lor, oricum motivul principal ptr care vrajitoarele sunt lasate pe dinafara e de natura tehnica si tine, de ce nu, de conditia finita a omului in genere. Si oricum la ce bun? Credeti ca n-o sa puteti intelege notiunea de fizica atomica sau de fisiune, daca nu v-a prelucrat cineva inainte in legatura cu Hiroshima? (Ups, cu tipul asta de repros ati putea suspenda intreaga scoala, nu doar manualul de religie: imaginati-va de ex ptr o secunda WWI fara rezultatele din chimie si inginerie, al doilea fara cele din matematica si fizica, toata povestea fara progresele din politica –utilitarism, evolutionism, pragmatism, in sfarsit criza ecologica fara tehnostiinta si de ce nu fara intreaga scoala de azi). Daca deci manualele sunt confesionale, este ptr ca, fiind dogmatice, nu pot fi altfel decat confesionale; iar acest tip de abordare non-inclusiv are de-a face inclusiv sau poate mai ales cu natura sau limitele omului. Puteti gasi in asta daca insistati o sete de acaparare a intregii constiinte disponibile, dar nu stiu daca situatia dvs si a propunerii dvs, oricat de cuprinzatoare si bine dozata, e mult prea diferita.
    Va las fisa obiectivelor unui astfel de manual, mie inca nu mi-e clar ce nu va convine la ea. http://patriarhia.ro/dogmatica-417.html
    Mai departe, coexistenta pasnica nu poate fi rezolvata prin/cu manualul-ghiveci cu care veniti dvs, ptr ca filosofia echidistantei e pur si simplu implauzibila. Daca ar fi si ptr o secunda adevarata, v-ar pune ireductibil in situatia Magarului lui Buridan. Citati din Eliade, dar va scapa teribil un simt metafizic elementar. Ati fi stiut altminteri ca operati intr-un context profund neneutru din pct de vedere metafizic (secularisto-scientist de ex) cu manualul dvs. Ati fi stiut atunci ca nu istoria religiilor e alternativa, care si ea e produsul unui context metafizic specific, si ca viziunea dvs plurala asupra religiilor e in realitate ceva extrem de lipsit de pluralitate in pasul urmator. Si cred ca l-ati fi inteles atunci ceva mai bine si pe Eliade din care citati atat, un om altminteri profund deranjat de secularismul si scientismul epocii si plin de incredere in nasterea unui ‘nou umanism’ pe linia religiei in viitor (mi se pare ca nu va regasiti pe raza lui prea mult).
    Bun, n-am nimic impotriva sa propuneti ce vreti, dar nu in locul bisericii. Teologul nu va e inferior (asta ar mai lipsi acum, dupa toata infatuarea asta cu manualul dvs), iar vocea lui trebuie sa se auda in spatiul public exact ca oricui altcuiva. Daca ii bagati pumnul in gura, indiferent sub ce argument, ma tem ca cel putin de coexistenta sau pluralismul dvs democratic s-a ales praful.
    Toate cele bune

    • Mi-a folost foarte mult comentariul dumneavoastră. Ați făcut efortul să citiți cu atenție textul, trebuie să recunosc că uneori am mai mers și pe diagonala unor paragrafe.

    • La varza occidentalizanta din articolul original, nelipsitul comentariu ortodoxist exhiba, ironic, acelasi gen de incoerenta, prolixitate si ideologizare barbaea.

      Intr-o societate moderna, civilizata, insasi notiunea de „teolog” – „specialistul” autodeclarat in Dumnezeu – atita vreme cit este functie platita, nu verbiaj gratuit de crisma (in substanta nu este vreo deosebire), este nimic mai mult decit o aberatie parazita. Un anacronism nici macar frumos; o ultima, penibila ofranda adusa ambiguitatilor de nedescris care inconjoara fiinta ci irationalului agresiv si ignorant pozind drept „spirit”. Pe bani. Pe miliarde, dupa cum ne pot marturisi multi, mult prea multii prea fericiti cu ceata lor de escroci nesatui.

  6. E totusi bizar cum, specialistii romani, pana si cei din filosofie sau religie – teme prin excelenta inepuizabile (!) – , au raspunsuri fara echivoc la oricare din intrebarile care preocupa astazi omenirea, dar sunt incapabili sa amorseze o dinamica constructiva in propria tara!
    In orice domeniu, acolo unde altii sunt precauti si mai cauta inca, romanii au deja solutiile si se grabesc sa le exprime, deseori cu o insistenta un pic ridicola, cu atat mai mult cu cat propriul exemplu de „pricepere” e departe de a starni invidia cuiva…!
    In cazul de fata, se declara „superioritatea” studiului istoriei religiilor, in urma a ceea ce autorul numeste „o recapitulare a raporturilor dintre religie și școală în România și în contextul nostru european de-a lungul ultimului sfert de secol”…!
    Sa inteleg ca a fost analizat SI exemplul specific al Romaniei cu mentalitatile, tendintele, aptitudinile sau preferintele, exprimate de tinerii romani, pentru ca de educatia lor este vorba!?
    Deci, pentru ca nu sunt captivati (eufemism!) de studiul religiei, iar istoria le repugna pur si simplu, cineva isi imagineaza ca elevii vor da navala la „istoria religiilor”?
    Surprinzator constat…

  7. Stimate domnule Eugen Ciurtin,
    Eroarea dumneavoastra fundamentala nu se afla in pozitionarea pe care o aveti fata de modul de educatie specific religiei, ci fata de educatie in general, anume partea aferenta procesului de socializare primara, fapt care dovedeste ca v-ati apucat sa scrieti inainte de a citi suficient in domeniile aflate in strinsa conexiune cu tema tratata. In socializarea primara, etapa care acopera si o parte din primii ani de scoala, nu se opereaza cu incertitudini. Nu ii veti spune copilului: “stiu ca nu stiu nimic”, iar oricarei probleme de cunoastere specifice varstei ii veti da o singura solutie. De aceea copilul invata, pe linga normele sociale obligatorii exact asa cum i s-au aratat, geometria euclidiana (afla mai tarziu de cea neueclidiana), mecanica newtoniana (afla mai tarziu de relativitate), biologie “descriptiva” (afla mai tarziu de teoria celulara si moleculara, a genelor, a organismelor) si asa mai departe. Nu intru in amanuntele care privesc relatia dintre cunostintele „teoretice” si relatiile sociale, ci doar subliniez ca scoala insasi este o componenta a socializarii. Abia in etapa socializarii secundare isi poate permite “luxul” opiniei, apoi al alegerii si mai apoi al cunoasterii conjecturale. Trecerea de la prima etapa la urmatoarea este intr-adevar grea, descoperind ca “lucrurile nu stau chiar asa” si ca trebuie sa se pozitioneze (sa aleaga rational / intuitiv sau chiar sa se sustraga alegerii, fapt care este tot o pozitionare). Pina acum nu se cunoaste o alta cale de socializare. Suntem nevoiti ca, in socializarea primara, sa “indoctrinam” copilul cu reguli si apoi cu teorii, univoce si deterministe, tocmai pentru ca nu are capacitatea de cunoastere si de alegere, iar mai multe solutii (ca sa nu mai vorbim de “dublul standard”, mai ales cel al regulilor de comportament) il deruteaza, il zapacesc. Practic alegem pentru el (pentru cei care au nostalgia educatiei scandinave le recomand studiile recente privind depresia la adolescenti). Deoarece religia este un fapt aproape cotidian, nu putem sa punem copilul sub un clopot de sticla si sa-l ecranam pina cand va avea puterea de a alege. Nu avem nici cum sa ii oferim o “solutie de baza” care sa fie neutra fata de orice religie, din simplul motiv ca aceasta “solutie” intra in contradictie flagranta cu realitatea pe care copilul o poate deja percepe. Cam asta ar fi, pe scurt, teoria. Ca exercitiu practic va ofer urmatoarea problema: care este solutia disonantei cognitive resimtita de un copil care invata la scoala o “solutie religioasa de baza” dar majoritatea celorlalti semnificativi lui (mai ales familia!) sarbatoresc Sfintele Pasti dupa regulile crestin-ortodoxe (sau dupa o parte din aceste reguli, sau mimind aceste reguli – spun asta pentru e evita o disputa asupra unui subiect secundar-)?
    Nu am aratat ca ar putea exista o distinctie intre educatie si socializare, eventual un raport intre acestea, pentru ca nu vad ca aceasta ar clarifica mai bine chestiunea supusa discutiei, ci, dimpotriva, am intra intr-o disputa care ar duce pina la diferente de natura filozofica intre obiectiv si subiectiv, intre pronaturalism si antinaturalism.
    Cu stima,
    Mihai Ionescu
    PS Sustin critica dumneavoastra in privinta manualelor din Romania, dar nu numai a celor de religie. Din cate am citit, sunt uimit de starea celor de istorie, limba romana si matematica. Fara a intra in amanunte, sunt “curios” cum poate justifica un “oficial de la minister” faptul ca o lectie din clasa a VI-a este identica cu una din a X-a. Sau ca in unele lectii se utilizeaza notiuni care sunt explicate in lectiile urmatoare sau chiar niciodata. E drept ca nu am o formare “reala”, ci “umana”, dar eu nu am inteles nici pina acum ce inteles are urmatoarea ipoteza: “ fie 10 puncte distincte doua cate doua”. Riscand o generalizare partial argumentata, afirm ca stam prost cu majoritatea manualelor.

  8. Unde putem gasi traducerea in limba romana? Pare a fi interesant…

    Daca am inteles eu bine, articolul poate fi rezumat astfel:
    1. Am participat la discutii unde participantii mai mult s-au injurat decat au discutat.
    2. Bla-bla demonstrativ al culturii personale.
    ……………………………………..
    9. Bla-bla demonstrativ al culturii personale.
    10. Eu cred ca e mai bine sa se predea istoria religiilor.

    Daca ma insel astept sa fiu corectat (dar nu cenzurat).

  9. Cum se face că eu emigrat de ani buni, am înțeles fiecare propoziție, cuvânt și idee a autorului. E adevărat, un stil inuzual dar mesajul este foarte clar. Ba, chiar găsesc textul plin de arhaisme și cuvinte neaoșe în aceiași măsură cu neologismele(considerate).

    Autorul afirmă idei, bine argumentate și articulate, comentatorii în lipsă de argumente se leagă de formă și vocabular. Tipic, nu..

    Copiii români sunt plasați educațional ca și peștișorii aceia de acvariu, nici măcar într-un acvariu, mai degrabă într-un context reducător, într-un mic bocal, de cunoștințe despre un particular al vieții(religia ortodoxă) moștenit familial de câteva generații, pe care sunt învățați să-l cheme Univers ignorând complet complexitatea și realitățlle Oceanului Global de afară.

    • Stimate domnule Daniel T,
      Chiar, cum se face ? Nici eu nu inteleg. Oare cum functioneaza socializarea primara intr-o societate pe care o considerati avansata (alegeti fix aceea pe care o doriti), in care li se arata lumea in disonanta cu valorile ei (ale societatii, ale familiei; daca aveti argumente, puteti incerca marea cu degetul si in partea societatilor plurale, dar eu zic ca v-ar fi mai usor monocromatismul deciziei majoritare, fiind mai usor de aplicat principiile democratiei) ? Puteti sa ne spunem cum ? Puteti sa dezvoltati ideea potrivit careia este indicat sa aratam copiilor „complexitatea și realitățlle Oceanului Global de afară” in contradictie cu valorile „particular[e] al vieții(religia ortodoxă) moștenit familial de câteva generații” ?
      Cu stima,
      Mihai Ionescu
      PS Idee ajutatoare: stiati ca Newton a fost considerat mult timp ca acela care a explicat perfect si pentru totdeauna o mare parte din „realitățlle Oceanului Global de afară” ? Pina intr-o zi, cand cineva a adunat ceva informatii, plus ce a mai „pus de la el”, a argumentat ca lucrurile sunt „relative” si si-a categorisit teoria ” o efemerida” (!), desi argumentele au fost considerate pertinente de catre cei care au reusit sa-i urmareasca demonstratiile. Sau altul care a dezvoltat teoria moderna a atomului, ca ulterior sa se intrebe : pina la urma, ce este atomul ? Bref, despre care realitate doriti dumneavoastra sa ne vorbiti ?

      • Mihai Ionescu,

        Metoda științifică acceptă ajustarea la noile evidențe și acceptă de asemenea excepțiile și iregularitățile.

        De exemplu , poate în curând vom avea câteva evidențe pentru a afla dacă Universul este o hologramă 2D, cu ajutorul instalației special concepute de la Laboratoarele Fermi.

        Cât despre elev, între Ocean Global și Bocal. Ați auzit de testele PISA?

        • Domnule Daniel T,
          Trebuie sa recunosc ca nu am gasit nici o legatura logica intre intrebarile mele si raspunsul dumneavoastra. As tine, in final, sa punctez ceva ceea ce mi se pare esential acestor discutii, practic principala premisa: vorbim despre educatia copiilor, nu despre cunoasterea adultilor. In ceea ce priveste cunoasterea conjecturala, aceasta pare cu totul inadecvata copiilor. Pare a fi foarte periculos sa il lasi pe copil sa aleaga. Subliniez ca inca nu s-a ajuns la o consens academic privind motivele cresterii cazurilor de depresie (culminind cu sinuciderea) la adolescentii din Suedia, dar sunt voci pertinente care argumenteaza ca principalii factori au fost prea marea libertate acordata copiilor si lipsa unor repere ferme. Practic un esec al socializarii primare.
          Cu stima,
          Mihai Ionescu
          PS Presupunind ca nu m-ati intrebat de florile marului ce stiu despre PISA, trag concluzia ca sunteti in cunostinta de cauza si o sa ne luminati si pe noi, raspunzand la urmatoarele intrebari. Stiti cui se adreseaza PISA ? Aveti idee cam pe unde se situeaza raportul dintre socializarea primara si cea secundara in acest caz ? Stiti cat si ce anume din educatie vizeaza testul PISA ? Stiti cat de mult este contestat acest test si ce argumente pertinente se aduc acestei contestatii ? (in legatura cu ultima intrebare: cititi numarul din 6 mai 2014 al ziarului The Guardian, articolul „OECD and Pisa tests are damaging education worldwide – academics”). Deoarece eu cred ca stiu raspunsurile, va las in compania celor care sunt interesati de modul in care comentati pe acest forum si vor alege sa va citeasca.

    • sunt de acord cu d-vstra si n-am nici eu vreo dificultate sa-l inteleg pe autor.
      insa ce nu se intelege e de ce te-ai apuca sa scrii un pamflet cand vrei sa spui pe puncte cum ai face un proiect (sau cum ar trebui sa arate proiectul respectiv).

      deci ce e gresit?
      e clar ce spune e.c. (as fi preferat sa o faca mai pedestru, mai oficial, cum e membru al academiei).
      ce propune?
      asta nu e clar.
      pe puncte, d-le ciurtin!
      asta si astalalta trebuie facute
      pentru ca asta cred eu
      asta mi-e specialitatea si expertiza
      astea-s manualele in europa
      asta e traditia in care trebuie sa ne inscriem,
      etc, etc/.

      o simpla parere de cititor.

  10. Dupa 13 – 14 ani de venit doar in vacanta (impropriu spus vacanta, pentru ca imi folosesc timpul de concediu spre a veni la casa mea) gasesc Romania (de fapt, pe romani) aproape talibanizata. Macazul schimbat, de la socialism-comunismul care se substituise ortodoxiei si altor conlocuitoare, inapoi spre ortodoxie si alte conlocuitoare, a dat rod.
    Prin 95 ascultam cu urechile mele cum chemau popii turci (am uitat cum le zice de fapt) „oile” in turma, cu ajutorul vocilor difuzoarelor ce razbateau din inaltimea minaretelor.
    Acum, tehnologia s-a implantat si la noi si aud slujba bisericii de la cei 3-400 m distanta ce ma desparte de ea, cum auzeam copil fiind, slujbele deniilor, live.
    A tot incercat un ateu, vecin chiar cu gardul bisericii, sa contrapuna lautareasca lui la lautareasca bisericii dar pana la urma biserica a ramas pe pozitii, iar vecinul . . . el stie ce-o mai fi facut.
    Mi se pare incorect (ca sa nu zic ca este ne-simtire) sa vari in urechi de vecini zgomote care tie iti mangaie urechile.
    Acum avem tehnologie de da si peste. De ce naiba nu le pune popa casti la ascultatorii sai si le poate tipa in urechi cat ii tipa Danila lui Scaraotchi.
    Nu s-o mai fi auzind la cer? Pai de unde stie popa ce muzica le-o place vecinilor de deasupra?
    Omul orbecaie dupa „libertate” confundand-o amarnic cu situatia de „slobod”.
    Daca ar sti el (omul) ca „liber” nu este decat cel „ne-manipulabil”, si ca spre a ajunge ne-manipulabil trebuie sa mananci multa carte pe paine, fara a astepta, precum astepta la scoala, vreun fel de nota, s-ar demoraliza sau s-ar moraliza?
    Omul este liber dar cand, indiferent ce drum il asteapta, nu are nevoie de serpas.
    Este liber, doar atunci cand cunoaste, cand nu mai are ce noutati (radicale) sa afle.
    Istoria religiilor? Pai de ce nu, pur si simplu, istorie?
    Cei ce au ramas in urma nu au ce sa-i invete pe cei care urmeaza in viitor despre un drum pe care ei, trecutii, nu l-au parcurs.
    Istoriile se mai repeta, insa istoria, nu.
    Poate ca unii cred ca Viata e asemeni Pamantului, rotunda, si traiesc cu speranta (desarta, zic eu) ca altii le vor calca pe urme.
    Viata este insa, cel putin din al meu punct de vedere, o dreapta.
    Parafrazandu-l pe Tomazian se poate spune:Trecutul l-ai aflat, prezentul il sti, viitorul n-ai sa-l vezi.
    Nu-l poti vedea decat prin ochii propriilor copii (cine-i are).

    In van a fost invitat omul, mai intai Cratilos (acum vreo 2500 de ani) si apoi Isus (acum vreo 2014 ani) la obiectivism, pentru ca omul, tot pe mana subiectivismului l-a dus capul sa mearga.
    In zadar l-au invitat cei doi, sa nu mai faca rationari (judecati) pe baza imaginatiei ci pe baza simturilor fizice.
    Degeaba l-a invitat pe om sa nu isi mai plamadeasca cu mintea lui „iconos”, pentru ca ei au vorbit, ei au auzit.
    Singurul sinonim adevarat pentru cuvantul „religie” este cuvantul „credulitate” iar acesta proceseaza, ca materie prima, „ignoranta”.

    Una dintre cele mai eficiente „religii” ce ar trebui (cat mai grabnic) introdusa in scoli, este . . . sahul.
    Din sahul (nu cel pe care il numim „de performanta”, nu cel utilizat cu scopul de a infrange), odata cunoscut poti deprinde ce inseamna „forta argumentului”, poti invata ca, cu aceasta forta poti conduce lucrurile spre directia pe care o doresti, in total fair-play, ne-atingandu-l fizic sau psihic pe celalalt, nici macar cu un deget, ci cu dumnezeiaca „minte”.
    Valeu, vorbeam de lup, si lupul la usa.
    Au inceput a bate clopotele. Va las.

    PS. Am inregistrat, acum vreo luna, folosind calculatorul, sfinte zgomote ce vin si-mi zgarie urechile, dar n-am gasit ragaz sa ascult, spre a vedea daca urechile calculatorului are putere de captare macar cat batranele mele urechi, dar daca a iesit frumos, compart, cum frumos zice spaniola, si eventualilor curiosi).

    • „Am inregistrat, acum vreo luna, folosind calculatorul, sfinte zgomote ce vin si-mi zgarie urechile,”

      Dupa cum spunea cineva (nu are importanta cine): „Nu este grav cand vorbesti cu dulapul, e grav atunci cand dulapul iti raspunde”.

  11. Exemplu alternativ : in Suedia, ora de „religie” este o expunere concisa a majoritatii cultelor majore existente in primul rand in Suedia, apoi in Europa, apoi in lume. Se respecta alegerea fiecaruia de a crede in ce doreste. Omul, prin natura sa, se teme de ceea ce nu cunoaste. Eu, crestin ortodox, nestiind nimic despre musulmani, budisti, hinduisti, sau mai stiu eu care altii, sunt usor de exploatat psihologic si asmutit asupra altuia de alta religie. Avand cunostinte despre alte religii, imi sunt mai putin necunoscute, mi-e mai putin teama de ele, si sunt mai greu de asmutit impotriva cuiva de alta religie. Nu de alta, dar numai asa putem evita astfel de intamplari de prin orasele patriei, in care, reprezentanti ai BOR care primesc salariul din taxele platite de mine arunca anatema si imprastie frica in enoriasi in acest fel : http://lloopp.wordpress.com/2014/08/31/nu-l-votati-pe-johannis-ca-nu-e-ortodox-si-o-sa-inchida-bisericile/

  12. Ce s-ar face omul fara acea credulitate careia ii spune „credinta”?
    Ce s-ar face el fara narcoticul asta fata de care si-a creat dependenta?
    Din punctul meu de vedere, ateismul este tot o religie (o religie negativa). Nici ateii nu-si pot sustine afirmatiile cu ceea ce in aritmetica simpla se numeste „proba”, cum nu pot sa si-o sustina nici adeptii „religiei pozitive”.
    Calea de mijloc este obiectiviatea. Asa cum in circulatia rutiera iei in calcul ceea ce efectiv vezi, auzi, simti si nu conduci bazandu-te pe imaginatie, tot asa si cand circula prin Viata, omul ar trebui sa-si faca rationamentul bazandu-se pe vrabia din mana si nu pe aceea de dupa colt..

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Eugen Ciurtin
Eugen Ciurtin
Eugen Ciurtin (n. 1975) este indianist și istoric al religiilor. Din 2008, membru fondator și secretar al Consiliului Științific (2008-2018) al Institutului de Istorie a Religiilor (IHR, Academia Română, București), în prezent Cercetător științific I și primul director non-interimar al Institutului. A inițiat și organizat primul Congres internațional de istorie a religiilor în Europa de Est (București, 2006) și a fost ales în două rânduri membru al bordului European Association for the Study of Religions (2008- 2013), fiind profesor/conferențiar invitat al mai multor universități (École Pratique des Hautes Études, Sorbona, Paris, Sapienza Università di Roma, Friedrich-Alexander-Universität Erlangen-Nürnberg, Lahore College of Women, Jawaharlal Nehru University, New Delhi, Indian Institute of Technology Mumbai, University of Delhi etc.). Premiul de indianistică al Académie des Inscriptions et BellesLettres, Paris (2005). A fondat și editează Archaeus. Studies in the History of Religions (1997) și Studia Asiatica. International Journal of Asian Studies (2000), periodice multiplu indexate internațional, iar din 2016 colecția Studii și documente de istorie a religiilor (IHR | Spandugino). În 2018, keynote speaker al Congresului european de istorie a religiilor de la Berna. http://www.easr2018.org/wp-content/uploads/2018/02/Multiple_Religious_Identities_-_EASR_IA.pdf Contribuții apărute în numeroase publicații din țară și din Anglia, Belgia, Franța, Germania, Grecia, India, Italia, Olanda, SUA și Thailanda, unele accesibile integral la https://ihracad.academia.edu/EugenCiurtin. În română, a publicat și eseuri sau cronici de pildă în Adevărul, Contributors, Dilema veche, Idei în dialog, Observator cultural, Revista 22, Timpul, fiind o perioadă (2005-2019) și membru al Grupului pentru Dialog Social. În 2019-2020 a fost Lecturer, apoi Associate Professor și Head of the Buddhist Studies Research Cluster în cadrul Faculty of Social Sciences and Humanities, Mahidol University, Bangkok (Regatul Thailandei). Coordonează mai multe proiecte de cercetare internaționale în cadrul Institutului, printre ele E.C.C.E | Ediția critică completă Eliade. Opera științifică (până în 1945) și MEUM | Mircea Eliade’s Unpublished Manuscripts from Private Collections, grație marilor donatori privați ai Institutului de Istorie a Religiilor care au binevoit să răspundă intensei pledoarii pentru salvarea arhivei din țară a lui Eliade, în urma campaniei pe care a inițiat-o și organizat-o încă din 2019, cu sute de mărturii și reacții în presa națională reunite la https://enescueliade.com/ A inițiat, a obținut în unanimitate acordul internațional și organizează Congresul mondial de Istoria religiilor de la București – ca Regional Conference a International Association for the History of Religions – programat pentru 2026, Bucureștiul urmând să fie doar a cincea capitală din lume care organizează de două ori un asemenea Congres în întreaga istorie de 125 de ani a congreselor. (Spre deosebire de practica obișnuită în cultura română sau europeană, de dată veche, nu și-a reeditat în volume nici o contribuție din cele peste 400 scrise în trei limbi, așadar nici cele peste treizeci despre Enescu apărute în ultimii șapte ani.)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro