Religii politice si orori totalitare. Sorin Lavric despre comunism

Comunismul nu a fost, nu este si nu va fi niciodata o ideologie banala. In inima sa se gaseste un proiect transformator, o utopie voluntarista de o intensitate si amplitudine fara precedent. Scopurile sale sunt globale si privesc reconstructia apocaliptica a umanitatii, la nivel social, economic si, mai ales, antropologic. Comunismul respinge religiile traditionale, dar se constituie el insusi, cu o aroganta fara egal, intr-o religie seculara. Este o doctrina salvationista, un milenarism febril asemenator cu viziunile fanatice ale sectelor medievale. Promitand libertatea totala, este in realitate o ideologie liberticida, un fundamentalism politic care sterge distinctiile dintre Cetatea divina si aceea a omului. Este de fapt, cum scria marele istoric Francois Furet,o patologie a Iluminismului ori, cu alte cuvinte, un scientism mistic. Ii multumesc filosofului Sorin Lavric pentru pertinenta cronica a cartii mele „Despre comunism. Destinul unei religii seculare” aparuta in 2011 la editura Humanitas. Textul a aparut in „Romania Literara”, nr. 45, 11 noimebrie 2011.

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.9.pdf

Despre rădăcinile ororii

de Sorin Lavric

Orice carte despre comunism e binevenită, cu condiţia să nu fie apologetă. Nuanţa aceasta poate părea banală, dar într-o epocă în care Parlamentul European respinge condamnarea comunismului ţi-ar trebui o doză mare de naivitate să crezi că, în materie de incriminare a aberaţiilor marxiste, minţile intelectualilor s-au lămurit. În realitate există o specie aparte de doctrinari gomoşi, care se încăpăţînează să vadă în marxism o teorie nobilă a cărei valabilitate se adevereşte pas cu pas, chiar în zilele noastre, şi asta mai ales din cauza crizei financiare pe care o trăim. Dintr-un asemenea unghi, tot ce se întîmplă azi e o confirmare a anatemei pe care Marx a aruncat-o asupra capitalului burghez, de aceea ideile acestui profet ilustru îşi vor arăta pînă la urmă profunzimea, atîta doar că trebuie să mai aşteptăm o vreme, pînă cînd se va alege praful de societatea actuală, şi abia atunci ne vom putea închina în faţa gînditorului care ne-a dat implacabilele legi „obiective“ ale istoriei.

Judecat după luciditatea cu care dezvăluie mecanismul epidemiei marxiste, Vladimir Tismăneanu rămîne acelaşi neobosit critic al criminalei ideologii, fiecare volum al său nuanţîndu-i trăsăturile şi episoadele istorice. Într-un fel, îl învidiez pe autor, dar într-altul în compatimesc: îl invidiez fiindcă n-a depus armele şi continuă ca, în faţa unor occidentali pe care propaganda mediatică i-a dresat pînă la sterilitate, să afirme că, în ciuda a tot şi toate, ideile lui Marx s-au dovedit criminale; şi îl compătimesc fiindcă simt cît elan romantic şi cîtă zădărnicie stă în efortul pe care l-a făcut în ultimii ani pentru a defini un regim politic pe care parlamentarii de la Bruxelles au aroganţa de a-l absolvi de vini postume. De aceea, cînd e vorba de respingerea răului, mă regăsesc în mai mare măsură în Tismăneanu decît în nişte eurodeputaţi care au ajuns să nu mai reprezinte azi pe nimeni.

În privinţa volumului de faţă, ce sare în ochi e frecvenţa epitetelor religioase de care politologul face uz pentru a schiţa portretul comunismului. E straniu să vezi cum o ideologie care s-a declarat ateistă şi care şi-a făcut din „opiul poporului“ o ţintă predilectă a ajuns să împrumute de la adversari tocmai însuşirile pe care le repudia oficial. Din acest motiv, tabloul patogenic pe care îl alcătuieşte Vladimir Tismăneanu seamănă cu o descriere a dracului făcută cu ajutorul unor epitete luate din panoplia îngerilor. De pildă, marxismul este considerat o eshatologie seculară, iar comunismul o religie politică. Deja doi termeni a căror conotaţie aduce o tentă de ceremonie sacră. În fond, comunismul a fost un ritual macabru pe care l-au oficiat generaţii întregi de apostaţi, dar un ritual în care se dorea abolirea moralei tradiţionale: era nevoie de un om nou, ivit din imbold raţional, de unde şi concluzia lui Tismăneanu că „principala problemă a proiectului marxist era lipsa sensibilităţii faţă de alcătuirea psihologică a umanităţii.“ (p. 37). Altfel spus, pentru comunişti omul nu era o fiinţă din carne şi oase, ci un mulaj raţional care putea fi construit prin voinţă, potrivit unor calcule ştiinţifice. Şi cum tot ce e ştiinţific e infailibil, marxismul nu se putea pretinde a fi decît ştiinţă. Pe scurt, marxismul a fost un proiect de schimbare a naturii umane prin mitul fondator al revoluţiei clasei muncitoare.

Apoi, potrivit autorului, marxismul a ştiut să profite de nevoia pe care omul o are în materie de miracole şi magie, pe care le-a înlocuit însă cu alte formule atrăgătoare: cultul progresului şi promisiunea unei societăţi fără clase, în care prosperitatea să fie a tuturor. Dar asta cu cîteva mici condiţii: desfiinţarea proprietăţii, a naţiunii şi a libertăţilor individuale. Se vede imediat că doctrina marxistă e o variantă de proiect milenarist cu accente voluntariste: omul poate orice, numai să vrea, şi dacă nu vrea este fiindcă n-a înţeles încă necesitatea căreia trebuie să i se supună. Astăzi, nuanţele acestea par ridicole, dar au fost generaţii întregi care psalmodiau cu veneraţie pe seama „libertăţii ca necesitate înţeleasă“, ca să ne amintim de o formulă la modă, prin care propaganda, preluînd oximoronul hegelian conţinut în ideea că orice lucru este el însuşi şi contrariul său, ştia să facă din libertate ipostaza servituţii totale. Potrivit lui Tismăneanu, marxismul este o fantasmă oraculară mînată de dorinţa de a explica exhaustiv lumea. În fine, prin cruzimea cu care şi-a eliminat adversarii, marxismul a fost un sistem maniheist, menit a exclude pe toţi cei ce nu erau de acord cu el.

Vladimir Tismăneanu rămîne un caz aparte de intelectual care pare să nu aibă antipatii şi idiosincrazii incurabile. E în spiritul său un ecou statornic al prezumţiei de nevinovăţie, graţie căruia orice om poate fi înţeles dacă ai răbdare să-l asculţi. Aşa se face că autorul e în stare să citească memoriile lui Ilya Ehrenburg, în care, deşi le consideră pline de minciuni, are puterea de a descoperi cîteva portrete memorabile, cum e în stare să-l citească Slavoj Zizek, pentru a afla ce enormităţi maoiste mai spune adeptul lui Georg Lukacs, cum la fel dovedeşte o răbdare sisifică în a urmări piruetele retorice cu care Petre Roman vrea să-şi înfăţişeze tatăl ca pe o figură profund anti-stalinistă (după ştiuta logică că Lenin şi al sau Birou Politic au avut intenţii bune, numai că a venit afurisitul de Stalin şi le-a stricat reţeta).

Dar paginile cele mai percutante din volum privesc Războiul Civil din Spania, Tismăneanu criticînd prejudecata de cremene a intelectualilor occidentali, care sunt convinşi că ce s-a întîmplat în Spania în anii ‘30 a fost o cauză dreaptă a binecuvîntatei Stîngi, în vreme ce tabăra lui Franco a reprezentat Răul cu majusculă. În realitate, nu există un adevăr unic în privinţa acelui război, Franco putînd fi privit tot atît de bine ca eroul care a zădărnicit încercarea comuniştilor de a prelua puterea, sub inspiraţia a două modele pe care le aveau sub ochi: modelul revoluţiei ruse şi apoi exemplul german al Republicii de la Weimar. Şi aşa cum mai sînt azi inconştienţi care afirmă că încercarea de lovitură de stat a lui Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg din 1919 a slujit unor cauze nobile, tot aşa există naivi care văd în insurgenţii marxişti din Spania nişte eroi imaculaţi. Tismăneanu, el însuşi fiu al unui fost beligerant pe frontul spaniol, depune mărturie despre insanitatea acestei aberaţii, întărind ideea că, în privinţa, conflagraţiei spaniole, rănile posterităţii nu s-au închis: „Trecură anii, am trecut şi eu dincolo de imaginile îngheţate-maniheiste care demonizau dreapta şi inocentau stînga (ori viceversa). Ştiu că aceste rînduri îi pot irita pe mulţi. Mitul Războiului Civil Spaniol este de o tenacitate unică.“ (147)

Într-un singur loc nu sunt de acord cu Vladimir Tismăneanu: în atenţia pe care i-o dă unui filosof de filiaţie neomarxistă, Jürgen Habermas, un nume care pe cît de acoperit de onoruri oficiale e acum, pe atît de mare va fi neantul de uitare care se va aşterne în urma lui după moarte. Un autor fără talent şi fără stofă, căruia flerul cu care a simţit din timp încotro bate vîntul i-a asigurat o carieră netedă şi mereu ascendentă. Concepţia lui Verfassungpatriotismus (patriotism constituţional) descinde dintr-o crasă deformare a unui imbold de apartenenţă nativă: nu pot modifica un sentiment firesc, de aderenţă spontană la o colectivitate, la o etnie şi la o limbă, după un calapod juridic care îţi cere să nu mai iubeşti din înclinaţie şi prin instinct, ci din raţiune şi prin contract. De aceea, ideea că poţi fi fidel unei ţări în numele unor abstracţiuni formale care, trecute fiind în catastiful unei constituţii, îţi inspiră sentimente de loialitate fierbinte, ideea aceasta e curat naivă, trădînd fie o încredere excesivă în natură umană, fie o neînţelegere voită a ei.

Să-l invidiem pe Vladimir Tismăneanu pentru neoboseala cu care cercetează rădăcinile ororii comuniste, şi să-l compătimim totodată pentru morile de vînt care, rotindu-se dinspre Parlamentul European, vor să acopere legislativ tocmai aceste rădăcini.

http://www.humanitas.ro/humanitas/despre-comunism