Idealul politic al „democrației” a rămas legat, mai bine de 2000 de ani, de orașele-stat din antichitatea greacă. Participarea directă a cetățenilor la treburile publice era singura conceptualizare a democrației, a ideii că puterea (kratos) este exercitată de popor (demos). Polisul Atena avea, la momentul ei maxim de expansiune politică și comercială, doar 150.000 de locuitori, iar cetățenia era un privilegiu. Abia în urma Revoluției Americane și Revoluției Franceze se consfințește o altă viziune, radical nouă, în care cetățeanul statului modern nu participă direct la deciziile publice, ci deleagă autoritatea unui reprezentant.
Prima utilizare a sintagmei „democrație reprezentativă” este consemnată istoric când Alexander Hamilton, unul dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite, a alăturat cei doi termeni într-o scrisoare datată 19 mai 1777. El îi încredințează atunci Guvernatorului Morris, din New Jersey, următoarele rânduri: „O democrație reprezentativă, în care dreptul de a fi ales este consfințit și reglementat, iar exercițiul autorităților legislative, executive și judiciare este învestit în persoane selectate, alese în mod real și nu în mod nominal de către popor, va fi, în opinia mea, un regim al fericirii, ordinii și stabilității”. Influențat de dezbaterile din Franța, spiritul american căuta, pragmatic, o soluție la problema construcției instituționale: cum vor fi soluționate problemele în statul-națiune modern, cu un teritoriu extins și o populație numeroasă?
Conceptul de „reprezentare politică” este, sau cel puțin pare, astăzi un termen ușor de înțeles. Într-un regim democratic, opiniile cetățenilor sunt reprezentate în alegeri de partidele politice, apoi interesele lor sunt negociate în instituția legislativă și, ulterior, puterea executivă le pune în practică. Alegerile într-o democrație filtrează preferințe de politici publice, iar alternanța la putere ne asigură că interesele întregii societăți vor fi ascultate. Acest mecanism este completat de alte structuri asociative care urmăresc interese mai strict delimitate, de pildă sindicatele, patronatele și organizațiile neguvernamentale. Avem o ecuație simplă, cu două părți, cetățean și reprezentant. Cel din urmă poate fi un reprezentant local, un primar sau un consilier, sau poate fi reprezentant la nivel național, în Camerele legislativului. Dacă se iau în calcul voturile, atunci reprezentarea cea mai înaltă revine funcției de președinte.
Teoria, simplă la nivel normativ, poate fi în divorț cu practica și percepțiile privind politica de zi cu zi. De pildă, un segment din corpul cetățenilor poate avea convingeri ecologiste, dar să nu existe un partid ecologist. Mai departe, dacă alegerile au loc odată la patru ani, cum ne asigurăm că interesele cetățeanului nu sunt uitate în intervalul dintre alegeri? Aceste exemple nu epuizează dificultățile de a înțelege reprezentarea politică, unul dintre cele mai problematice concepte politice.
Etimologic, termenul de reprezentare provine din latinescul re-praesentare, ce semnifică a face ceva absent din nou prezent sau, în artele plastice, a întruchipa o calitate abstractă într-un obiect, a curajului într-o sculptură. Termenul nu s-a aplicat, la început, oamenilor sau instituțiilor politice. El nu avea înțelesul că unele persoane pot acționa în numele altora, că pot apăra interesele altora. Acest sens quasi-politic apare abia în secolele XIII și XIV, când monarhiile europene încep să convoace nobilimea și cavalerii la consiliile coroanei. Primele forme de re-prezentare țineau de ordinea feudală, pentru că deciziile privind războaiele, succesiunea și, mai ales, taxarea, obligau regele la consfătuire. Când era vorba de război sau bani, monarhiile erau pur și simplu dependente de nobilime. Re-prezentarea a fost o practică feudală, dar înțelesul ei modern a apărut doar după răsturnarea monarhiilor europene.
În perioada feudală au existat instituții reprezentative, însă nu și guvernare reprezentativă. Conceptul de reprezentare a jucat un rol major în teoriile contractualiste, cele care au dislocat, la începutul modernității, concepția privind dreptul divin al regilor de a conduce. Mult mai târziu, în zilele Revoluției Franceze, s-a conturat viziunea că o instituție reprezentativă poate vorbi în numele tuturor cetățenilor, în numele națiunii. Parlamentul Franței era împărțit în cele trei Stări Generale, începând cu 1614, anume clerul, nobilimea și restul cetățenilor, ultima fiind Starea a III-a. În desfășurarea revoluției, un moment crucial este 17 iunie 1789, când Starea a III-a își schimbă denumirea în Adunarea Națională cu implicația că aici este reprezentată întreaga națiune (devenită apoi și adunare constituantă). Această schimbare de nume a fost instigată de Emmanuel Joseph Sieyès, un cleric renegat și autorul celebrului text Ce este starea a III-a? Calculul revoluționarilor francezi era simplu; dacă nobilimea și clerul reprezintă 200,000 de cetățeni, atunci restul de 25 de milioane de cetățeni sunt reprezentați de Starea a III-a, așadar întreaga națiune.
Părinții fondatori ai SUA urmăreau cu interes dezbaterile de pe continent și nu e o surpriză când afirmă că Europei moderne „îi datorează marele principiu al reprezentării (The Federalist, 14). Primul articol al Constituției americane folosește termenul de reprezentare chiar în numele puterii legislative, Camera Reprezentanților (House of Representatives), ca instituție în care se regăsește întreaga națiune, în vreme ce Senatul, mult mai redus ca dimensiuni, avea menirea de a reprezenta statele la nivel federal.
În istoria României, prima delimitare a ideii de reprezentare politică îi aparține lui Ion Câmpineanu, liderul Partidei Naționale din Valahia, care, în documentul politic numit Act de unire și independență (1838) își descria misiunea în Adunarea Obștească astfel: „a cerceta dacă scopul constituției este agiuns, dacă orânduiala, dreptatea și economia domnesc în toate ramurile administrației, dacă sumile statului sunt întrebuințate pentru binele statului”. Potrivit profesorului Cristian Preda, textul lui Ion Câmpineanu „marchează începutul istoriei reprezentării românești”. Alături de proiectul său constituțional, Osebitul act de numire a suveranului românilor (5/17 nov 1838), idealurile exprimate de Ion Câmpineanu își vor fi găsit continuitatea în Revoluția pașoptistă, când va fi numit pentru o scurtă perioadă ministrul Dreptății. După ce fusese unul dintre sfetnicii apropiați al lui Pavel Kisseleff, cariera sa politică reală a debutat odată cu mandatul de deputat de Brăila în Adunarea Obștească, în 1833, și va culmina cu funcția de ministru al Instrucțiunii Publice (1854-1856).
Dacă rândurile lui Ion Câmpineanu ne arată cum înțelegea un deputat rolul de reprezentant în legislativ, Proclamația de la Islaz (9 iunie 1848) este primul document politic care solicită reprezentarea întregului corp de cetățeni. La Punctul 4, semnatarii pașoptiști reclamă o „Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tuturor stărilor societății”. În primăvara lui 1848, în Moldova și în Țara Românească au început să circule foi volante anonime, cea mai importantă fiind un text cu titlul Ce sunt meseriașii? Meseriaș însemna oricine e implicat într-o activitate de comerț sau producție, inclusiv țărănii, și teza era că aportul lor social-economic justifică rolul conducător în societate, spre deosebire de boieri, considerați neproductivi. Astfel, ecoul întârziat al ideilor Revoluției franceze a pus în mișcare energiile revoluționare ale lui 1848. Constituția din 1866 preia termenul de reprezentare în cuprinsul art. 32 – „Puterea legislativă se esercită colectiv de către Domn și representațiunea naționala. Representațiunea națională se împarte în duoe Adunări: Senatul și Adunarea deputaților”. Așa cum remarcă Cristian Ghinea într-un volum recent apărut la Humanitas, după 1848 începe „marșul istoriei moderne a României de a pune în aplicare Proclamația de la Islaz”.
Conceptul de reprezentare politică rămâne unul polimorf, cu fațete multiple și supus unor revizuiri continue. Într-un prim sens, reprezentarea politică este strâns legată de procesul electoral, de autorizarea inițială prin care cetățenii deleagă unei persoane dreptul de a acționa în numele lor. Când vorbim despre reprezentare, ea nu poate fi separată de principiul responsabilității – central pentru această viziune nu este legitimitatea competiției electorale, ci faptul că reprezentanții trebuie să se achite de obligațiile față de electori. Un al treilea sens este reprezentarea simbolică, de pildă când citim în constituția actuală că președintele este reprezentantul statului român. O răsturnare a unghiului din care privim reprezentarea este conținută în ideea că societatea trebuie să se reflecte proporțional în corpul legislativ. Acest sens al reprezentării justifică, de exemplu, ideea că dezechilibrul de gen din legislativ poate fi recalibrat prin instrumente legislative. Parlamentul este văzut, în acest sens al reprezentării, ca o oglindă fidelă a tuturor straturilor sociale. Cea mai importantă semnificație solicită ca interesele celor reprezentați să fie într-adevăr promovate și apărate într-un mod în care cetățenii nu au obiecții față de ceea ce se face în numele lor. Acest tip de reprezentare, numită „reprezentare substanțială”, rămâne idealul democrației liberale.
Vorbim astăzi despre crizele ale democrației, însă localizarea maladiei e dificil de făcut. Fără îndoială, o parte a crizei ține și de mecanismele reprezentării politice, uneori departe de așteptările cetățenilor. O primă cauză a acestei nemulțumiri este legată de reprezentarea ca pervertire a selecției prin alegeri, având drept rezultat un sentiment de dezamăgire față de „clasa politică”. La fel de bine, o criză a reprezentării poate fi înțeleasă și prin suspendarea principiului responsabilității. Mecanismele de a-i ține responsabili pe decidenți nu par să funcționeze de fiecare dată. Promovarea intereselor cetățenilor, ceea ce numim reprezentare substanțială, pare mai degrabă o excepție decât regula jocului politic. Există și cealaltă latură a relației binare a reprezentării. O criză a reprezentării se poate manifesta și prin simptome precum abandonul civic, absenteismul la alegeri și apolitismul. Ambele părți ale relației de reprezentare (cetățean și reprezentant) pot fi în răspăr cu idealurile unei democrații funcționale.
Scurtă notă bibliografică
Cea mai extinsă analiză în limba română a conceptului de reprezentare politică îi aparține lui Filon Morar, în Democrația privilegiilor și Reprezentarea politică. Actori și autori. Cartea clasică despre reprezentare politică rămâne The Concept of Representation (1967),semnată deHannah F. Pitkin, de unde preiau, simplificând, tipologia reprezentării.
E bine că din când în când se mai pun în discuție problemele principale ale sistemului democratic. Mai ales că, după părerea mea, cetățenii români, dar și elitele lor, încă nu au înțeles cum stă treaba cu democrația. Și dacă nu au înțeles, nu le place….
Să nu uităm că sistemul democratic a fost adoptat după ce societatea a ajuns la un anumit nivel de dezvoltare și și-a permis să creeze un sistem de conducere socială în care să împace lupul(elitele economice și politice) cu oaia(poporul), respectiv de a crea un sistem în care să existe pentru majoritate un număr de drepturi și libertăți cetățenești garantate prin „contractul social” numit Constituție.
Totuși, să nu uităm, că determinarea principală a sistemului democratic este LUPTA grupurilor de interese sociale. Această LUPTĂ face ca sistemul democratic să gliseze între două limite extreme: anarhia și dictatura, ambele cu modificarea negativă a drepturilor și libertăților cetățenești.
Din nenorocire, azi asistăm neputincioși tocmai la acest fenomen: macularea democrației clasice și evoluția societăților (chiar a marilor democrații….) spre anarhie sau autoritarisme/dictatură.
Ati abordat o tema foarte larga.
Cateva accente pe care (fara indoiala) le stiati, dar le-ati ignorat in discursul dvs.
1. Grecia antica era organizata in orase stat. Fiecare oras avea propriile legi de organiizare interna. Nu toate erau „democratii”.
2. a. Democratia antica prevedea ca fiecare cetatean sa aiba o proprietate agricola(ferma); pe aceasta baza era primit in forurile reprezentative; nu avea ferma de dimensiuni minime, nu era primit; de aici „roirea” grecilor in „marea colonizare greaca”; tinerii fara ferme plecau si intemeiau alte orase, dupa modelul orasului din care proveneau; si cu care pastrau legatura; democratia antica nu primea sclavii si femeile in adunarile decizionale; doar certatenii (am vazut mai sus conditia) maturi, barbati; cetatenii cu drepturi depline erau obligati sa vina la oaste cu armele lor;
2.b. Democratia antica era o continuare a organizarii societatii primitive; asa numita „democratie militara”; cand membrii tribului (barbati, purtatori de arme; proprietari) participau la intrunirile decizionale; in fapt, exista o imbinare intre „societatea darului”si „democratia militara”;
3. Initial, alegerile in democratiile moderne erau censitare si numai pentru barbati;
4. Intial, alegerile (in democratille moderne) erau indirecte; se alegeau reprezentanti, care decideau; in SUA, reprezentantii alesi au votat INTOTDEAUNA cum a dorit electoratul care i-a ales si cum au promis, cu exceptia celei de-a doua alegeri a lui FDR, cand foarte multi reprezentanti alesi de fascisti au abjurat si au votat tot cu FDR. (Practic. FDR pierduse votul popular.)
5. Trebuie sa intelegem ca ideile noastre despre democratie sunt destul de noi si artificiale. Mai nou, a intervenit nebunia ca o minoritate sa conduca majoritatea… Ma rog. „O tempora……….”
Erata: scuze, a treia alegere a lui FDR; m-am incurcat in mandatele sale, ca a avut o gramada!
Intr-o natiune manelizata, democratia n-are nicio sansa – se dezvolta, de fapt, un mutant hidos al ei, iar elitele ce se ridica din acea natiune sunt hidoase, la randu-le. Dar tot reprezentare politica se numeste, cand o clasa politica manelizata conduce, democratic, un popor manelizat. E valabil si pentru o asociere de natiuni.
In lipsa educarii si instruirii maselor, votul universal e moartea democratiei. Leacul bolii, pe termen lung, este sistemul educational puternic si competent. Pe termen scurt, leacul e vot cenzitar, bazat pe stiinta de carte si minima cunoastere a principiilor politice si a peisajului politic.
te referi, probabil, la votul capacitaro-cenzitar, in care cetateanul are un numar de voturi calculat dupa cata scoala a facut si cat plateste impozit
@Dan
„Assupltion is the mother of all fuckups.”
Nu, nici vorba de diplome si impozite, toata lumea are drept de vot, cata vreme intelege ce inseamna votul si cata vreme intelege ce voteaza. Se voteaza pe baza de carte de alegator, nu pe baza de carte de identitate, iar cartea de alegator se obtine prin examen, ca permisul de conducere. Treci printr-un test scris, cu intrebari despre viata politica romaneasca, despre organismele UE, depre principalele partide din Romania, despre probleme cunoscute de politica mondiala etc. si obtii un punctaj. Daca treci un anumit prag, ai dreptul sa votezi si primesti cartea de alegator. Valabilitatea cartii este limitata, testul se da periodic, la 2-3-4 ani. Ce nu va suna bine, in asa un sistem?
Mda, să aibă drept de vot numai cei cu doctorate….plagiate…
@Lucifer
Vezi raspunsul pe care i l-am dat lui Dan.
comunistii au creat o puternia intelectualitate rosie; majoritatea celor cu studii(cumparate sau nu, plagiate sau nu), sunt de stinga, in Romania; si cred ca nu doar aici; sistemul eficient, cred eu, este votul censitar; numai cei ce detin o proprietate sa voteze;
evident, nu se va intimpla asa ceva, pentru ca multi politruci au nevoie de un bazin electoral cat mai larg, pentru a putea manevra si a putea mima democratia
cand se schimba PM de doua ori pe an nu mai e nici reprezentare nici responsabilizare; as prefera votul indirect dar cu executivul initial ales, ca in US; pe de alta parte, noroc cu santajul reprezentantilor/baronilor locali, care la o adica pot unelti la coborarea de pe soclu a vreunui mustacios cu apucaturi autoritare;
Sau cind senatorii ori deputatii migreaza intr-un mandat pe la citeva partide schimbindu-si peste noapte ideologia, înșelind astfel votantii, in loc sa-si piarda mandatul la primul „salt”…
nu vad relevanta:
– daca i-am ales nominal, n-am treaba cu partidul
– daca nu i-am ales nominal, n-am treaba cu ei, ci doar cu partidul
cu executivul altfel stau lucrurile, iar cum presedintele nu are putere executiva, ba nici legislativa, degeaba il alegem nominal
1. „De pildă, un segment din corpul cetățenilor poate avea convingeri ecologiste, dar să nu existe un partid ecologist”. Nu-i impiedica nimeni pe respectivii cetateni sa-si infiinteze unul.
2. „Mecanismele de a-i ține responsabili pe decidenți nu par să funcționeze de fiecare dată.”. Exista astfel de „mecanisme”, altele decat votul la X ani ? Ca nu cred sa fie vorba de media – asa-zis – independenta.
Romania este ,,Ferma animalelor ” . Restul e vorbarie goala .
Si aici se aplica teoria ca teoria, dar practica te omoara. La nivel statal mi se pare sistemul elvetian cel mai bun.
Ce ne facem insa la nivelul Europei Unite, unde hotaririle nationale, locale pot fi, si sunt, desfintate, modificate de cele de la Bruxelles? La ce bun sa te caznesti national sa dai niste legi daca oricum trebuie sa te supui celor de la centrala?
Cancelarul nostru vrea reforma EU, cica sa nu mai existe principiul unanimitatii, ci cel al majoritatii!
Care mai e reprezentarea?
„principiul” unanimitatii functiona doar la ceausescu, care il importase din est, si se pare ca si-a gasit continuitate la tocmai la Bruxelles
In Secolul XVIII, cand majoritatea populatiei nu stia sa citeasca/scrie si transportul era o problema de timp si bani, democratia reprezentativa era o necesitate pentru populatiile dispersate (democratia directa era mult mai usor de aplicat in cazul polis-urilor grecesti, cu populatia concetrata intr-o/pe langa cetate)
In secolul XXI insa problema transportului si literatiei este rezolvata iar votul direct este la indemana oricarei societati care vrea sa il implementeze. Nici nu mai dezbatem problema responsabilitatii reprezentantilor, care este insa un aspect esential dupa cum subliniaza autorul. Asta insa ar duce la decimarea clasei politice („reprezentantii” poporului) cu nemultumirile si convulsiile politice de rigoare. Cea mai simpla solutie ar fi votul direct si contributiv (vot direct proportional cu taxele platite), la care sa poata participa si persoanele juridice.
Poate ar trebui sa lamuriti mai pe larg cum sa se voteze „direct” fiecare propunere legislativa; si astea, propuse de ….?. Ca cine, am inteles: intreg poporul ( platitor de taxe) si firmele ( platitoare si ele?), desfiintand Parlamentu’ si ” decimand „( adica eliminand din 10 -n 10) clasa politica. Ca sa se cam intelege din comentariu’..
Sunt deja cantoane in Elvetia unde votul direct se exercita in scris de fiecare cetatean, dupa o propunere legislativa trimisa prin posta fiecarui votant (costa mult mai putin decat alegeri, subventii partide, salarii si pensii). Parlamentul poate fi un forum unde se dezbat legile propuse de catre partide si se alege o forma finala care este trimisa pentru votare. Functionarii publici pana la nivel secretar de stat avizati pe competente/examene, nu numiti pe post de partide. Guvernul ales prin vot in parlament. Scade importanta gastilor si luptei pentru putere politica, cetateanul e direct reprezentat.
ANAF are evidenta platitorilor de taxe si poate trimite la Biroul Electoral Central datele sau proceseaza direct preferinta de vot; cred ca multi prefera sa voteze in sistem electronic, iar cei care vor pe hartie prin posta pot solicita asta. Orice platitor de taxe poate avea minim un vot, iar cei care contribuie cu (n) ori taxele corespunzatoare salariului mediu au (n) voturi.
Timpurile actuale ne arata ca soarta democratiei este tot mai vulnerabila. Marile puteri nu prea o mai vor decat de fatada. In alte state functioneaza cu destule sincope. Voturile pot fi tot mai usor masluite si digital
UE se duce usor care autocratie daca nu are argumente de convingere solide. Daca dispare unanimitatea la votul statelor va dispare si dorinta de a mai face parte din UE. Banii nu cumpara totul. In ultimii 20 ani UE a facut destule greseli iar acum le va plati scump.
„De pildă, un segment din corpul cetățenilor poate avea convingeri ecologiste, dar să nu existe un partid ecologist.”
Sau. Un segment important din electorat ar putea avea convingeri culturiste ori maneliste și să nu existe niciun partid culturisto-manelist, și nici măcar hipist.
Ba mai mult. E foarte posibil ca segmente largi de populație cu convingeri verzi și solide să nu afle că există partide -de 33 de ani incoa- care le reprezintă întru totul convingerile…pentru că nu urmăresc știrile, fiind ocupați cu zaparea pe feisbuc.
Și mai și. Există posibilitatea ca 27 de duzini de partide europene să fie ecologiste, in frunte cu guvernul Uniunii Europene care le conține oricum pe toate, și bietul alegător să nu fi aflat incă, fiind preocupat cu poluarea masivă din jurul blocului și deci incapabil să afle că deja s-a decis ca întreaga Europă să fie supusă unui măreț experiment, pardon, plan ecologist cunoscut sub numele de Green Deal.
…si Kalergi, cu privire la migratie.
Principiul reprezentativității nu poate fi disociat de vehiculele practice de punerea lui in practica, unul fundamental fiind partidele politice. Acest articol nu atinge de loc acest subiect.
Într-o cuvântare recenta Tucker Carlson, in analist foarte inteligent, ataca acest subiect si spune ca partidele politice au ajuns la concluzia ca sunt proprietarele electoratului. El explica altfel avansul populismului de tip Trump in USA si divorțul electoratului de partidele tradiționale. Partidele nu înțeleg de ce electoratul „lor” le-a părăsit si face o analogie cu divorțul dintr-o familie in care soțul nu pricepe de ce l-a lăsat nevasta după zeci de ani de căsnicie: el nu se întreba daca nu cumva a făcut ceva (sau n-a făcut ce trebuia) de mariajul nu mai merge.
Tucker Carlson este un trumpist declarat, dar asta nu anulează valabilitatea observației sale, care este aplicabila in mai toate tarile.
Democrata se construiește greu si se păstrează si mai greu.
Foarte bun articolul, sumarizand in fundal si spre ce se indreapta o societate democratica fata de conceptul de democratie original.
Democratia fara participare populara, asa cum ni se arata ea astazi, e putin disfunctionala pentru ca incet, incet se poate transforma intr-o dictatura politica unde puterea pare, in mod fals, in mana poporului care e amortit si nu reactioneaza nicicum la abuzurile alesilor.
Deci demos+kratos nu e decat un kratos al unora daca demos-ul doarme.
Trezeste-te popor!
„…partidele politice au ajuns la concluzia ca sunt proprietarele electoratului.”
Interesanta concuzie. Cu alte cuvinte, proprietarii ( adica electoratu’), ei fiind cel ce -si aleg chiriasii ( adica partidele) dupa cum le e voia, ajung sa fie chiriasi in propriile proprietati ? Nu facand ceva, da’ nici macar observand chestiunea? Atunci, sa le fie de bine; sa-si plateasca chiria constiincios!