… Reprezentarea de sine nu miroase-a bine – sau despre democratia dinozaurilor (II)

… se intampla uneori, vorba lui Marin Preda, ca timpul sa aiba rabdare cu oamenii, iar amanarile sa se dovedeasca benefice. Bunaoara, acum. In urma cu vreo trei saptamani scriam textul «… Inainte sa iesim in strada, sa intram putintel in noi insine »(aici) in care sustineam ca actuala criza nu e una a problemelor punctuale, ci una a premiselor. Ca trebuie sa privim adevarul in fata si sa recunoastem ca avem o problema cu democratia reprezentativa. Si ca problema e precum cea a existentei diavolului descrisa de catre Denis de Rougemont in Partea diavolului : « Si de aceea, cititorule, daca inca te mai intrebi unde se afla diavolul, nu cauta mai departe de fotoliul in care stai si te indeletnicesti cu cititul acestei carti » (citat aproximativ, din memorie ; dar ati prins, nadajduiesc, ideea).

De atunci, soarta Greciei si preconizatul referendum propus de catre Papandreou au facut discutia cu atat mai actuala. Si cu atat mai serioasa. De-acum nu se mai vorbeste nici (doar) despre soarta capitalismului, si nici macar despre cea a reprezentarii, ci direct despre « criza democratiei ». Dupa cum remarca Sorin Ionita, comentand (aici) un editorial din The Times semnat de Matthew Parris: « dar dacă, de fapt, ce am construit noi în Occident e o căruţă cu roţi pătrate, ce nu poate să meargă din principiu? Cu alte cuvinte, dacă nu există o cale democratică de a „face lucrurile cum au fost”? » Ingrijorat, Miron Damian sare ceva mai jos, pe Contributors, « In apararea democratiei » : « Criza asta nu a demonstrat câtuși de puțin că e o problemă sau un pericol cu democrația, dacă a demonstrat ceva este exact contrariul. Nu a arătat că Grecia sau Europa trebuie să se bizuie mai mult pe junte militare, ci, exact invers, că trebuie să se bizuie mult mai puțin pe juntele milităroase din elita politică, bancară, economică și mediatică, fie ea națională sau europeană. »

Ca in anecdota invocata si de Miron Damian, imi pare ca toata lumea are dreptate, desi, aparent, asa ceva e imposibil. Nu e. (Stia rabinul ala ce stia). Daca democratia reprezentativa prezinta o uriasa problema in aceste zile – si prezinta, fara doar si poate – nu democratia e o problema. Noi suntem o problema. Altfel spus, problema democratiei reprezentative o depaseste si pe cea a elitelor (juntei, daca preferati) politice, bancare, s.a.m.d., dar si pe cea a masselor.  Si pe cea a reprezentantilor si pe cea a procesului de reprezentare. Problema sfarseste in fotoliul sau ce-o fi in care stati citind aceste randuri.

A continua sa arati cu degetul fie spre reprezentantii incompetenti, fie spre massele de revoltati/indignati la fel de incompetente e totuna cu a lovi un cal mort. Iar asta nu pentru ca reprezentantii n-ar fi incompetenti, corupti, s.a.m.d. – ca sunt cu varf si indesat. Si nu pentru ca massele de revoltati care ocupa strazile fluturand pancarte ar beneficia de vreo calitate in afara indignarii poetice – ca nu beneficiaza. Ci pentru ca a arunca vina pe unii sau pe altii echivaleaza cu masochismul de a te invarti in cercul vicios al democratiei representative. Ce-a fost la inceput ? Oul sau gaina ? Incompetenta reprezentantilor sau incompetenta reprezentatilor ?

Vorba lui Eugen Ionesco : Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios. Din aceasta dilema nu putem iesi decat reformuland problema. Tare mi-e teama ca, fara sa ne dam seama, am luat teoria contractului social prea in serios. Ca ne-am luat prea in serios si, ca urmare, ne-am luat reprezentantii prea in serios. De aceea, singura solutie care se (intre)vede de la stanga pentru criza democratiei reprezentative (vezi Michael Hardt si Antonio Negri pe care-i pomeneam si-n primul episod) ar fi o (vag definita) revigorare a democratiei participative de genul “ne fluturam destele altfel pentru a ne manifesta aprobarea sau oprobiul” sau mai spargem doua vitrine. Daca nu te-ar bufni rasul, te-ar bufni plansul Revolutiei Franceze.

Noi chiar credem ca suntem reprezentati, reprezentantii chiar cred ca ne reprezinta si ambele tabere chiar isi imagineaza ca legitimitatea acestei reprezentari e incontestabila, dat fiind ca autoritatea reprezentantilor e conferita prin procesul alegerilor democratice.

Astea sunt premisele de la care incepem discutia. Dar daca premisele sunt fundamental gresite ? Daca avem o problema cu democratia reprezentativa pentru ca avem o problema cu intelegerea procesului de reprezentare si avem o problema cu intelegerea procesului de reprezentare pentru ca avem o problema cu felul in care ne intelegem pe noi insine ? Cu felul in care ne reprezentam pe noi insine ? Pentru ca, daca-ti arunci ochii inapoi in istorie, doar cateva sute de ani, descoperi – surpriza mare ! – ca premisele pe baza carora operam incercand sa descifram mecanismele de baza ale crizei sunt, in fapt, noutati. La scara istoriei, aburesc inca de proaspete ce sunt.

Nu, nu modernii au descoperit conceptul de reprezentare politica. Exista bine, sanatos, multumesc de intrebare, inca din « intunecatul Ev Mediu ». Cat despre reprezentarea de sine a omului medieval nici sa nu mai vorbim. Daca amandoua intelegerile au fost aruncate estimp la cosul de gunoi al istoriei e pentru ca ne-am lasat vrajiti (sic !) de mitul evolutiei in politica. Or, problema evolutiei e una teleologica. Presupune ca stii in raport cu ce evoluezi, altminteri i-am spune simplu « schimbare ». Daca-i asa, si daca telosul evolutiei e supravietuirea speciei, de evoluat, pentru cateva milioane de ani, au evoluat si dinozaurii. S-au facut tot mai mari si-au supravietuit tot mai bine. Asta pana cand a venit asteroidu’ ala sau ce-a fost si i-a facut praf si pulbere. Avantajul dimensiunilor s-a dovedit fatal – si-asa am ajuns si noi, mamiferele mititele, s-avem o sansa, daca e sa respectam narativa evolutionista.

Propun, asadar, sa nu ne lasam orbiti de mitul evolutionist in politica. Se prea poate ca aceasta criza sa functioneze pentru noi precum asteroidul pentru dinozauri, iar intelegerea reprezentarii politice si a reprezentarii de sine sa se fi transformat, peste noapte, din avantaje in handicapuri majore. Se prea poate ca inca sa ne plimbam prin padurile democratiei reprezentative, leganand dupa noi cozile unei reprezentari de sine desuete, ridicand mirati ochii spre cerul care, dupa ce a explodat, a inceput sa se intunece. Pai, dinozaur de-ai fi, nu te-ar cuprinde asa, o usoara indignare ?

(Va urma)

PS Ma opresc aici, ca nu vreau sa va plictisesc. Si va promit ca partea a treia va fi si ultima – tot ca sa nu va plictisesc. Asta e. Avem atentia tot mai scurta, inteligenta tot mai vizuala (de aici si nevoia de bolduri, power-points, happy faces, etc.), rabdare tot mai putina cu gandirea abstracta. Evoluam, limpede ca lumina zilei. Stai ! Parca a inceput sa intunece si sa ma ia cu frig …