joi, martie 28, 2024

Resentiment si revansa: Mihai Şora despre ce inseamna “a urî de moarte”?

In vara anului 2009 am organizat pe blogul meu personal o dezbatere despre resentiment. Era atunci un timp al unor agresiuni verbale fara egal, cu un numar de intelectuali demonizati, calomniati, insultati. Intre acestia, Andrei Plesu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies, autorul acestor randuri. Stigmatizatorii de-atunci (ori patronii lor) sunt astazi la putere.

Strategia lor se explica prin defularea resentimentului. Este o stare de decompresiune in care cred ca-si pot permite orice. Statul de drept? Legile? Totul este negociabil, totul este de vanzare. Au asteptat mult aceasta clipa, o savureaza si o exploateaza. Erau insetati de putere, acum o detin din nou. Pentru cat timp? Andrei Cornea are dreptate cand citeaza o vorba faimoasa: „N-au uitat si n-au invatat nimic”. Ceea ce n-au inteles este ca romanii nu sunt o turma, ca trucurile, minciunile si inselatoriile din anii 90 nu mai tin, pe lunga durata.

Nu spun ca aceia care au pierdut sunt sfinti. Nu exista sfinti in politica. Dar s-au intamplat in acesti ani lucruri importante in Romania, exista DNA si ANI, exista o justitie care functioneaza, altfel n-ar tremura Adrian Nastase in aceste zile. Dan Tapalaga pune degetul pe rana, batalia care va urma va fi pe justitie: „Daca USL decide, dupa raportul de tara din iulie, sa actioneze in forta, justitia – ultima reduta a statului de drept – va capitula fara batalie in fata vointei politicienilor, ceea ce va deschide drumul catre delirul puterii totale”.

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-12494193-cateva-concluzii-dupa-alegerile-locale-din-2012.htm

A fost oare mesianismul guevarist, venerat de actualul premier al Romaniei, altceva decat expresia unui enorm complex de inferioritate, a populismului demagogic si a urii sociale ridicata la rang de filosofie revolutionara? Dar ura programatica, oricum ar fi rationalizata, nu poate zamisli decat ura. Comunismul a reprezentat o diabolica organizare sociala a resentimentului. Cum ar putea fi oamenii resentimentului, discipolii balcanici ai lui Castro si „Che” Guevara, interesati sa sustina decomunizarea Romaniei? De ce ar fi?

Au raspuns atunci, cu pertinente analize conceptuale, numerosi prieteni de idei si de valori, a aparut un numar special din revista clujeana „Verso”, apoi un volum, intitulat „Anatomia resentimentului” la editura Curtea Veche. Sunt convins ca micul eseu de mai jos, datorat admirabilului ganditor Mihai Şora, model de viata traita intru adevar, poate servi unei conversatii intelectuale normale in aceste vremuri nu tocmai senine si tot mai departe de a fi normale. De unde provine resentimentul? Care sunt resorturile sale psihologice si sociologice? Care este relatia dintre resentiment, ranchiuna, ura, revansa, frustrare si invidie? Care este legatura dintre ura şi ura-de-sine (self-hatred)? Ce inseamna “a urî de moarte”? Iată câteva răspunsuri actuale.

Mihai Șora

Despre ură, resentiment…

Ca orice stare emotivă extremă, ura – îmi închipui (încă nu mi-a fost dat s-o resimt) – e năvalnică şi cotropitoare: simetricul – negativ – al iubirii-pasiune[i]. Ceea ce au ele în comun este acapararea totală a „purtătorului“ unei atare stări emotive extreme de către ţinta care-i obsedează în egală măsură atât pe cel ce „iubeşte“ în acest fel, cât şi pe cel ce urăşte: pe cel dintâi în sensul că îi blochează elanul autodăruirii, înlocuindu-l cu dinamica retrogradă a acaparării, iar pe acesta din urmă, care urăşte, lăsându-l pradă pasiunii negative a anihilării/dispariţiei ţintei abhorate (sintagma „ură de moarte“ spune totul în această privinţă).

Raportată la iureşul negativităţii care-i serveşte urii drept resort, resentimentul este stătut. Stătut şi retractil. Pasiv. Uneori, chiar întors asupră-şi. În sensul că, în loc de a-şi anihila obiectul, îşi (auto)devoră subiectul. Aveu d’impuissance –, dar nu şi asumare a neputinţei: a-ţi asuma (recunoscându-ţi-o) neputinţa înseamnă deja a da dovadă de curaj – de n-ar fi decât intelectual.

*

S-ar putea să existe şi o ură rece. Rece şi pasivă. Un fel de a întoarce, lumii, spatele. De a nu mai vrea să ştii de ea. Ar fi aidoma unei uri de sine însuşi: golit de lume, ai înceta, pur şi simplu, să mai fii.

Dar ura de moarte, în loc să aibă drept efect moartea „obiectivului“ ei (afară de cazul extrem al rezolvării ei printr-un act criminal), are drept efect sigur tocmai moartea, clipă de clipă şi pas cu pas, tocmai a celui pe care această ură de moarte s-a înstăpânit.

Muenchen, 30 august 2009

http://www.curteaveche.ro/Anatomia_resentimentului-3-1130

Distribuie acest articol

33 COMENTARII

  1. Domnule profesor,

    va provoc sa spuneti clar si raspicat ca toti cei care au votat USL sunt comunisti, moguli si mineri, iar cei care au votat PDL sunt ultimii intelectuali din Romania.

    Astept raspunsul dvs.

  2. pentru cei care sunt stapini de sine nu exista ura ci numai masura posbilului de a musca vasele de singe de la gitul adversalui, iar daca nu poti atunci de intelegi cu el.
    astfel iliescu a procedat in prima instanta in gonirea regelui si intoarcerea lui de pe autostrada la aeroport.apoi a tratat cu reprezentantii regelui s-au inteles si au ramasi prieten si au si ciocnit si un pahar de vin avind unele interese convergente.
    ura nu face bine agresorului dar poate aduce un sfirsit in chinuri victimei.
    cine nu stapineste nervii nu trebuie sa intre in joc cu titanii.

  3. Cu tot respectul, nu as vorbi niciodata despre “ce inseamna a uri de moarte”, pentru ca mi se pare a imprastia samanta chiar a acestui sentiment. As prefera sa aud vorbindu-se despre ce inseamna a iubi, chiar si in politica, pentru ca si acolo sunt valori care pot genera astfel de sentimente puternice, dar si pentru a oferi modele, dezirabile social, de comportament politic. Atasamentul sau lupta pentru sau impotriva unei idei politice nu trebuie sa implice ura, care este degradanta sub toate aspectele (eclipsa luciditatii poate aduce chiar propriul sfarsit, exemple sunt multe), ci ratiunea umanizata, care poate implica, in anumite limite, si emotia, de preferat pozitiva, in alegerile pe care le facem, cea opusa fiind orbitoare si rapitoare de energie, ceea ce nu inseamna ca nu pot exista si respingeri, dar acestea nu trebuie sa ne faca sa ne pierdem capul, intrecand masura. Am evitat sa vorbesc despre resentiment, dar pentru ca tot ati adus vorba, cred ca cel politic tine de sub-cultura si de zona sub-terrana a politicii. Am observat ca in multe cazuri dizidenta a avut ca punct de origine resentimentul, care, la randu-i, s-a datorat frustrarii resimtite dupa pierderea unor pozitii. Mie mi se pare ca dizidenta construita pe resentiment e proprie oamenilor slabi, razbunatori si fara caracter, incapabili sa se adapteze la situatii limita, de care nimeni nu este scutit in viata reala, implicit in cea politica. De pilda, Leszek Kolakowski, filosof si profesor de marxism, care a provocat un curent de revizuire a marxismului (acceptat astazi ca un proces firesc de adaptare, dar care in anii ’50 era catalogat dogmatic ca deviationism), si-a inasprit brusc discursul anti-sistem dupa ce Gomulka l-a criticat intr-o Plenara si mai ales dupa ce ce si-a pierdut postul de editor la Revista de Filosofie si, in cele din urma, a fost expulzat din Universitate, devenind astfel o victima a sistemului pe care el insusi il hranise ideologic o buna bucata de timp. Resentimentul a devenit paroxistic dupa ce a ales exilul (unde a si murit, in 2009, la New York), cand a declarat ca nu se mai simte marxist (polita era astfel platita!), desi este unanima parerea ca a inchis ochii ca socialist (de altfel, publicase relativ consistent despre Noua Stanga). Desigur, filosoful a ramas monumental, dar politicianul a avut de suferit din cauza resentimentelor, de care nici opera politica nu a ramas neatinsa. Ura nicicand nu este o buna sfatuitoare. De aceea cred ca sunt de preferat anticomunistii autentici, nu dintre cei vopsiti.

    • Mi se pare cel putin bizar ca tocmai numele lui Kolakowski sa fie invocat aici drept emblematic pentru resentiment. Este nedrept si falsificator. „Trezirea din somnul dogmatic” a lui Lesezk Kolakowski a fost una legata de revelatiile de dupa 1953, de redescoperirea problematicii hegeliano-marxiste a alienarii, de socul Congresului al XX-lea (al „Raportului Secret”), de reprimarea grevei de la Poznan 1956, de Revolutia Maghiara, de discutiile din cluburile intelectuale independente, de dialogul cu ganditorii catolici, si, mai ales, de sentimentul ca promisiunile din octombrie 1956 fusesera tradate. Kolakowski a fost exclus din partid in 1966, iar in 1968, ca pedeapsa pentru solidarizarea cu studentii revoltati, a fost eliminat din Universitate (alaturi de Zygmunt Bauman, Stefan Morawski si altii). Leszek Kolakowski nu a murit la New York, ci in Anglia. A fost inmormantat in Polonia. Pentru cei care chiar doresc sa inteleaga traiectoria acestui mare ganditor, pe drept cuvant numit filosoful Solidaritatii, sugerez volumul sau de eseuri „My Correct Views on Everything”. Mentionez ca Leszek Kolakowski a fost deopotriva un stralucit filosof si un exceptional eseist al carui stil combina remarcabil melancolia si ironia:

      http://www.amazon.com/My-Correct-Views-On-Everything/dp/1587315254

  4. Domnule profesor,
    Era un schimb de idei la tema, de ce nu l-ati acceptat?. Puteati sa comentati in cunostinta de cauza si nu din experienta altora. Ce parere aveti de ultima propozitie din comentariul lui FP de mai sus ?

      • „De aceea cred ca sunt de preferat anticomunistii autentici, nu dintre cei vopsiti.” – Oamenii ăştia au grave probleme de cronologie, cred ca pentru „sensibilităţile” lor şi Karl Popper este tot anticomunist vopsit (şi probabil Socrate a scris cărţile lui Platon). Dacă a vb. la Europa Libera în anii ’80 nu e anticomunism, for Christ’s sake, atunci ce o mai fi?

        La urma urmei, au o gândire la fel de sofisticată ca şi tinerii legionari, căci trebuie să recunoaşteţi că e nevoie de-o mare profunzime conceptuală ca să îi lauzi pe Mareşal şi pe Horia Sima în acelaşi articol – şi există videoclipuri „patriotice” unde mai apar în plus şi Iorga şi Carol al II-lea…

        Ce valoare poate avea să porţi un dialog cu creaturile ăstea? Ce să faci? Să te enervezi sau să râzi în hohote? Când te gândeşti, domnul de care aţi scris într-un articol precedent a avut iniţial un parcurs similar cu Gabriel Liiceanu, însă, în timp ce primul a scris într-o oficină de partid, celălalt a ales să se întoarcă în România decadentă şi gri a anilor ’80 deşi putea să rămână în Germania. Primul este acum numit ca să dilueze o comisie de etică, Liiceanu este înjurat în virtutea unor asocieri facile şi eronate.

        Îmi permit să vă sugerez spre popularizare o înregistrare: http://www.youtube.com/watch?v=qLCAtIx143A. Pe mine mă lasă fără cuvinte când mă gândesc că tocmai Gabriel Liiceanu este astăzi înjurat de ignoraţi care beneficiază de confortul afilierii României la Nato şi UE, când domnul celălalt primeşte anual trofee de cel mai iubit jurnalist. Vă recomand lămâie înainte de vizionare….

        • Forumul unde veti comenta calm, fara insulte. Nimeni nu va contesta dreptul la opinie, dar ea se cuvine sa fie exprimata cat mai putin vehement, cu argumente, nu cu etichetari de tip rechizitoriu. Vreti sa scrieti un articol pe subiect, va sugerez sa o faceti si sa-l trimiteti adminstratorilor acestei platforme. Semnand cu numele Dvs. Ei vor decide daca merita publicat.

          • Nu inteleg despre ce forum vorbiti. Peste tot pe unde va scrieti articolele/comentarii aplicati o cenzura de tip stalinist. Aratati-mi un link al vreunui forum unde imi pot scrie opinia despre telectualii lui Basescu.

            Promit sa o fac cu mult mai decent si mai argumentat decat se exprima Mihaies in 99% dintre articolele sale.

            Desigur, Mihaies e doar un exemplu, putem oricand sa ne referim la profundele analize ale lui Cartarescu despre Bidon Gol, ale lui Plesu despre politicienii anti-Basescu ori analizele dumneavoastra sau ale lui Liiceanu despre stilistica prezidentiala. Desigur exemplele pot continua, subiectul „telectiualii lui Basescu” este extrem de bine documentat chiar prin „lucrarea” respectivilor.

            • V-am sugerat sa scrieti un intreg articol pe acest subiect care, neindoios, va pasioneaza. Aveti, reiese, o documentatie stransa cu grija, e pacat sa nu o folositi :)

  5. poate nu e locul si nici datele nu exista aproape deloc:am citit ca doi politzisti aflatzi in casa unui candidat PCM,declara ca gazda,maghiar, shi ar fi tras un glontz in cap,din gresheala,cu pistolul unuia.e mort.atit si linishte.ma rog rezultate de alegeri.
    daca a fost crima,subiectul e potrivit articolului

  6. Ura de sine, mai frecventa decat se crede este un simptom al neputintei, al implacabilului exasperant. Ura indreptata asupra celuilalt este o patima nefericita, ca toate patimile. Cine traieste animat de ura este demn de a fi compatimit, fiindca sufera, fie ca stie, fie ca nu stie. Acel ,,Sa nu ne razbunati!”, exprimat sublim in conditii de inchisoare de catre Mircea Vulcanescu reprezinta cea mai importanta lectie a anomiei secolului trecut. In cazul in care ura antreneaza tot ura, intr-un calvar fara sfarsit al vietuirii omenesti, se confirma scepticismul Ecleziastului: ,,vanitas vanitatum, et omnia vanitas”.

  7. Atacurile asupra intelectualilor enumeraţi de dumneavoastră au continuat şi, nu de puţine ori, pe două voci: prima voce- alţi intelectuali cu merite recunoscute, foşti „prieteni” de-ai victimelor; vocea a doua -un fel de căţeluşi care, spre a le face pe plac stăpânilor au recurs la atacuri cu mult mai agresive şi mai josnice decât ale acestora. Nu dau nume, însă de fiecare dată am rămas uimită în faţa acestor asocieri şi m-am întrebat ce poate să-i unească. Care să fie adevăratul motiv pentru care alţi intelectuali se asociază cu oricine pentru a-i ataca pe „intelectualii lui Băsescu”? Singurul răspuns la care ajungeam de fiecare dată se limita la un „enorm complex de inferioritate” al atacatorilor. Pentru că ura maselor faţă de intelectuali poate fi înţeleasă. Dar ura unor intelectuali faţă de alţi intelectuali, cu greu poate fi justificată.
    Despre „ura de moarte” domnul Şora spune că, mai degrabă, îşi autodevorează subiectul. „Soldatul urii” este el însuşi hrana urii sale. Acelaşi lucru îl cred şi eu despre forţa nocivă a urii, în primul rând asupra celui care urăşte.
    În eseul „Discursul urii” Andre Glucksmann spune: „Încerc oare un sentiment de ură faţă de ură? Nici un pic. Am descoperit-o îndărătnicăşi brutală, dar mai ales stupidă în voinţa ei originară de a fi egala lui Dumnezeu.” Şi cred că de aici se poate porni discuţia.

  8. Domnule Tismaneanu,

    Este foarte frumos citatul din Mihai Sora, si foarte adevarat. El se potriveste, insa, si atitudinii excesiv radicale si selective pe care o manifesati, obsesiv, fata de domnii Antonescu si Ponta, neacceptand tarele majore ale altor domni, precum presedintele Basescu si dorind in acelasi timp sa va autoetichetati „neutru”, ba chiar „apolitic”. Oare exemplul Dv nu e tocmai cel al unui resentimentar si revansard? Dintre toti cei pe care i-ati mentionat ca ar fi fost odata „urati de moarte” ati ramas – alaturi, eventual de dl HR Patapievici, inca directorul ICR cu un salariu impresionant pentru un roman bugetar – activ in a-l aprecia pe presedintele Basescu, atacand la baioneta liderii opozitiei. Daca nu doriti ura si iubiti moderatia, asa cum clamati in titlul blogului Dv, incercati sa incepeti a anihila ura prin exemplu propriu.

    • Victor Ponta despre Mircea Mihaies si Mircea Cartarescu: „intelectuali ai Fuhrerului”, comparabili cu Goebbels si Rosenberg; Crin Antonescu: „Basescu boschetar, Tismaneanu dement”; Carmen Musat despre mine „Oportunism pentru eternitate”; referinte obsesive la „fascismul lui Gabriel Liiceanu” etc etc etc Numai dovezi de „anihilare a urii prin exemplu propriu” :) Cat priveste referinta la salariul d-lui Patapievici, mi se pare irelevanta, deplasata si, sincer, nu tocmai de bun gust. Folositi cuvantul „inca”. ma intreb de ce o faceti? Credeti ca un posibil succesor ori o posibila succesoare al d-lui Patapievici nu ar avea salariul care i se cuvine in chip legal, adica acelasi? Ori, si mai clar spus, dreptul legal la acel salariu? Cultiv moderatia, nu conformismul duplicitar si lasitatea aroganta. Cand constat ca un om politic se caracterizeaza prin vacuitate si fatuitate, scriu acest lucru.

      Pentru cei interesati de raspunsurile mele, de fapt eforturi de intelege cum si mai ales de ce se constituie in Romania contemporana discursul urii:

      http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cei-patru-conspiratori-impotriva-lui-crin-antonescu-plesu-tismaneanu-cartarescu-si/

      http://www.contributors.ro/politica-doctrine/social-democratie/pe-urmele-panglicarului-brucan-despre-victor-ponta-si-fascismul-primordial/

      • Cele enumerate de Dv reprezinta motivul urii Dv. Nu mentionati insa si motivul pentru care cei citati au ajuns la ura lor. fata de Dv. Ura atrage dupa sine ura intr-un cerc vicios. Si totusi, ura este macar o traire sincera – e de preferat in fata aliantelor si declaratiilor conjuncturale, a „reevaluarilor” la interes, a condamnarilor care sunt la moda, facute de persoane care apartin, sau au apartinut tocmai tagmei care este condamnata, astfel incat condamnatorii capata valenta de lupi moralisti.

        Ma refeream la nobletea ruperii cercului vicios al urii, la analiza fenomenelor intr-un mod neinrolat, ca un observator exterior, ignorand atacurile la propria persoana ce ar putea duce la defulari subiective.

        • Este dreptul Dvs sa credeti ca-i urasc pe acesti politicieni. Nu-i urasc. Ii studiez, ii descriu, ii evaluez. Imi scriu deschis parerile despre ei si despre alte figuri politice. Mi le asum. Nu oblig pe nimeni sa fie de acord cu mine. Ganduri bune.

        • @ Dumitru Branisteanu

          Îmi pare că în ce-l privește pe Vladimir Tismăneanu și poziția sa critică în raport cu grotescul administrației USL-iste confundați ura cu indignarea. Din tot ce a comentat profesorul Tismăneanu în marginea vieții politice recente din România nu reiese nici că s-a îndrăgostit vreodată de vreun lider, ștab, partid sau de vreo instituție anume, nici că a urât pe cutare sau cutare actor politic. De amor față de un anume blazon pot fi suspectați anumiți retori de partid (Sever Voinescu, Traian Ungureanu), dar nu Vladimir Tismăneanu, care nu suspină după fidelitatea electoratului valah și nu participă asudat la competiția politică autohtonă. Cât despre ură, cred că ea e apanajul exaltaților și executanților de detașamente partinice. Nu e cazul lui VT… Omul formulează pur și simplu diagnoze și judecăți de valoare în baza unor reflecții de specialitate și a unui patrimoniu axiologic asumat explicit. În fond, intelectualul autentic rămâne, până la sfârșit, un om viu, nu râvnește la echidistanța palidă a unei statui. De aceea, cred că superstiția comentatorului insular, fără puls ori mereu suspicios, e păguboasă pentru orice comunitate de idei. Aș mai adăuga că indignarea e reflexul afectiv al actului cognitiv prin care resimți o realitate ca nedreaptă, abuzivă, toxică. Ura, în schimb, e reflexul afectiv al convingerii lui Cain că fratele său trebuie să dispară…

          • Intr-adevar, spectatorul angajat (spre a relua conceptul lui Aron) nu aspira la echidistanta rece a statuilor. Este capabil de a-si mentine tabla valorica, dincolo de presiunile din jur, de calomnii, ponegriri si mode efemere. Nu este pru si simplu spectator, ci unul angajat in sprijinul unor norme, valori si idealuri. Daca le identifica intr-un proiect politic, o va spune. Nu pentru a fi recompensat, ci pentru ca asa crede. Pentru valet, nu exista erou, spunea Goethe. La care Hegel adauga, dar asta nu pentru ca eroul nu este erou, ci pentru ca valetul este valet Precizez ca expun o situatie teoretica, discut un tip ideal, nu ma refer la mine ori la prietenii mei.

          • Vali, consideram discutia incheiata, dar ma simt obligat sa-ti raspund. Fiecare vede realitatea prin propriii sai ochelari – asta a spus-o chiar dl Tismaneanu. Nu stiu cine are dioptriile mai mari – daca e sa vorbim despre grotescul administratiei, tocmai am scapat de o increngatura in care, in mod securistic, un singur individ inmagazinase prea multa putere folosindu-se de marionete pe care le denumea „prim ministru”, „UNPR”, „CSM”, „DNA”, „ANAF”, „ANI”, „SRI”, etc. mimand concomitent, printre alte atitudini de tip „oximoron”, lupta impotriva comunismului, minerilor, Iliescu, etc. pentru ca dadea bine la o parte din public pe care si l-a luat aliat. Votul de azi, indiferent de grotescul rezultatului sau, este esentialmente un vot negativ. Nascut, daca vrei, din ura inmagazinata de ursul pacalit de vulpe. Ura are si ea un motiv – in speta dispretul, bataia de joc, autoritarismul punitiv de tip „va injumatatim pensiile”, „plecati din tara daca nu va convine” etc.

            Cu siguranta ca Vadim Tudor este un exponent mult mai evident al urii – si, mai ales, al atzatzarii urii altora, un personaj manipulativ si siret. E mai mult decat evident ca nu putem compara mere cu pere, nici n-as indrazni vreodata sa fac vreo paralela cu dl Tismaneanu, poate doar cu presedintele Basescu.

            In alta ordine de idei, mesajul tau stufos, dar relativ gol de continut, imi da o senzatie de deja vu. Mesajul e menit a contrazice de dragul contrazicerii, si in nici un caz de dragul interlocutorului, Valentina.

          • @ Dumitru Branisteanu

            Din ce scrieți, deduc, lesne, că nu aveți, aici, un profil de interlocutor, ci un relief de băiețaș altier, de prâsnel macho: mă tutuiți spontan, mă efeminați onomastic, mă beșteliți amar…

            Vedeți replica lui Vladimir Tismăneanu, care a tradus excelent mesajul intervenției mele: pledam pentru virtuțile spectatorului angajat, dezavuând idolatria, respectiv ura. N-am glosat pro Băsescu, n-am cădelnițat performanțele PDL.

            Concluzia rămâne aceeași: Tismăneanu nu e bigotul vreunui partid politic sau intelectualul vreunui șef de stat, ci paracliserul iscusit al câtorva valori cardinale: memorie, libertate, moderaţie.

            Take care,

            Valentin

            • Va multumesc pentru curajoasa dv caracterizare, de sub adapostul unui nume neverificabil. Va marturisesc sincer ca m-a amuzat. Evident, un simplu nume predispune la tutuiala. Ma scuzati ca am recurs la acest mod de comunicare, cu siguranta ca n-as fi facut-o, daca as fi stiut ca discut cu o identitate, asa cum am discutat cu Dl. Tismaneanu.

              Si acum, apropo de interferenta virtuala, imi plac interventiile admirative din „razboiul clonelor”. Interventii de tipul „va multumesc mult, domnule Eu. Aveti profunda dreptate. De ce oare? Pentru ca eu sunt tot eu”.

              Dumitru D. Branisteanu, MD, PhD (KU Leuven)
              baietas altier si prasnel macho de serviciu

  9. @vali

    Postarile domnului V. Tismaneanu sunt urmate de comentarii din care cca 70 % apartin aceluiasi grup, destul de restrans, de persoane. Acest grup se imparte invariabil in doua parti inegale ca numar de persoane. Grupul cel mai numeros aproba tot ce scrie autorul, iar cealalta parte, care reuseste totusi sa posteze ceva, critica sau nu este de acord cu afirmatiile domnului Tismaneanu. Nu vreau sa nominalizez componenta grupurilor, dar as putea sa o fac. Daca nu sunteti de acord cu mine va rog sa revedeti articolele domnului Tismaneanu din ultimul an, de exemplu. Din ce grup credeti ca faceti parte?

    • Chiar credeti ca acesta este subiectul articolului? Chiar nu va dati seama cat de transparenta este intentia de a deturna discutia? Incepem acum si o „epurare” a forumistilor? Nu va impiedica nimeni, domnule „Benny” sa interveniti, ati facut-o si ati fost publicat. Mi-ati dat continuu sfaturi din spatele unei identitati incerte. Daca aveti ceva de spus pe tema articolului, va rog sa o spuneti daca nu, atunci cautati alte locuri de analiza statistica a interventiilor pe forumuri. Mult succes.

  10. @ Dumitru D. Branisteanu, MD, PhD (KU Leuven)

    Acum, că v-ați exhibat pe forum și armoariile, mi s-a pus un nod în gât. Nu întâlnești la tot pasul endocrinologi cu hormoni de duelgii…

    Între noi fie vorba – eu, un anonim strident și domnia voastră, o somitate intimidantă – credeți sincer în chestia cu “evident, un simplu nume predispune la tutuială”? V-a lezat faptul că-mi semnez intervențiile cu varianta abreviată a prenumelui și ați hotărât, ofuscat, că sunt un adresant vid, numai bun de ciufulit din tastatură?

    Apoi: nu văd de ce prezența numelui pe forum te face, brusc, plauzibil, consistent, frecventabil, în timp ce un ‘Ghiță’, ‘Teo’ sau ‘Ducu’ baletează degeaba peisajul. Da, e musai să iscălești integral când prestezi incriminator, când inculpi baroc o persoană publică, o instituție prestigioasă, o vedetă de un fel sau altul. În schimb, pamfletul, hârjoana de opțiuni ideologice, dialogul civilizat, taclaua, șezătoarea virtuală nu cred că impun rigori de pașaport. Mă pot recomanda laconic ‘Vali’ și, în același timp, pot să folosesc pronumele de politețe, să nu (vă) înjur, să nu colportez dejecții. Nu de CNP-uri, CV-uri, PhD-uri și detalii de pedigree are nevoie un forum pentru a funcționa decent, ci de o minimă igienă lăuntrică a opinenților.

    All the best,

    Vali ( ChD, i.e., chasm decorator )

    @ benny

    Propuneți o clasificare intenabilă. Nu cred că acest subsol e divizat în fani Tismăneanu (răsfățați) și adversari Tismăneanu (persecutați). Există destui comentatori dialogabili, excelent informați, capabili să formuleze judecăți curate. Uitați-vă oleacă mai generos în jur și veți vedea că locul e mai pitoresc decât (a)părea la prima vedere.

    • De obicei sunt Dumi si nu-mi pasa daca cineva ma tutuie, ma distreaza insa cand sunt catalogat baietas macho in mijlocul smiorcaielilor ca l-as fi „jignit” pe Vali (Ghita? Teo? Ducu?) Imi pare rau, dar cata vreme tu stii cine sunt, dar igiena-ti launtrica te impiedica sa te prezinti, asa cum legile oxfordiene ale polemicii ar cere-o, injurandu-ma setos de dupa paravan, de acum incolo te voi tutui. De aici pana la „dejectii” mai e cale lunga, cam cat de la institutii prestigioase la pasarica. Cred ca ciufulirea unora nu e din tastatura, ci chiar e o stare de spirit. Cunosc si chei perpetuu ciufuliti, care isi mai inchipuie ca si sunt institutii prestigioase.
      DB

      • @ Dumitru D. Branisteanu, MD, PhD (KU Leuven)

        “cata vreme tu stii cine sunt, dar igiena-ti launtrica te impiedica sa te prezinti, asa cum legile oxfordiene ale polemicii ar cere-o, injurandu-ma setos de dupa paravan, de acum incolo te voi tutui.”

        Am avut, iată, dreptate: domnia voastră nu aveți stofă de interlocutor, ////.

        Las cititorii și comentatorii să decidă dacă, când și unde v-am “înjurat setos”, în schimbul nostru de replici. Sunteți de-o rea-credință halucinantă…

        • Din punctul meu de vedere, reaua credinta l-ar caracteriza mai ales pe cel ce refuza, las, sa se recomande, debordand de tzafna si persiflari anonime in ultimele trei mesaje. Sa va judece colegii dv, hahademicienii. In rest – imi pare rau ca aveti halucinatii. Si – iaca, v-am facut o placere si nu v-am mai tutuit. Happy now?

      • Domnule PhD Dumitru D. Branisteanu alias Dumi,

        Sunt perfect de acord cu domnia voastra. Cum e posibil sa dai dovada de asemenea sfruntata nerusinare incat sa te adresezi unui MD si PhD de talia dumneavoastra fara a te prezenta? Cu atat mai mult intr-un spatiu ca acesta – subsolul unui articol. Va dau dreptate si va declar ca rareori am vazut o finete a observatiei mai pronuntata: simtiti ura unde ea nu exista, vedeti injuraturi unde nimeni altcineva nu le vede. Aveti un simt al monologului fantastic si mai ales aveti capacitatea de a citi printre rinduri si dincolo de randuri, evitand tacticos randurile. Va doresc mult succes in tot ce intreprindeti in continuare in stufoasa dumneavoastra cariera.

        Andi (genul ramane, desigur, o enigma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro