joi, martie 28, 2024

Respingerea alegaţiilor domnului Mircea Toma

Folosindu-se de nişte analogii domnul Mircea Toma a interpretat afirmaţii cu privire la 1) rolul creştinismului în conturarea identităţii culturale a Europei şi 2) nevoia de lideri capabili să asigure siguranţa cetăţenilor europeni obişnuiţi, ale doamnei Blandiana şi ale domnului Liiceanu, ca reflectând simpatii legionare.

Voi arăta că afirmaţii de felul celor două nu au o conotaţie ideologică. Ele sunt în primul caz o ipoteză rezonabilă în curs de confirmare prin cercetare obiectivă, iar în al doilea caz un fapt obiectiv în sens ştiinţific.

Ce înseamnă cunoaştere obiectivă

Criteriul obiectivităţii unei cunoştinţe cu care lucrez aici este verificabilitea intersubiectivă. Există şi altele (legate de invarianţa structurală de exemplu), dar sunt mai departe de miza discuţiei. Să vedem care sunt condiţiile instituţionale ale funcţionării acestui criteriu.

Prima condiţie este existenţa unor autorităţi epistemice, a unor persoane care ştiu despre ce e vorba în domeniul respectiv. A şti despre ce este vorba înseamnă a avea o imagine de ansamblu asupra tuturor programelor de cercetare din domeniul respectiv, a rezultatelo lor, a relaţiilor dintre ele şi a strategiilor de simplificare atunci când rezultatele respective sunt prezentate publicului larg sau factorilor de decizie politici. Cine citeşte de pe Wikipedia despre un domeniu nu ştie despre ce e vorba în acel domeniu. Doar i se pare că ştie. A citi pe internet despre diverse lucruri este o manifestare a curiozităţii, aşa cum era pe vremea comunismului să citeşti revista Magazin sau Ştiinţă şi Tehnică. Nu are o valoare cognitivă, este o umplere plăcută a timpului, preferabilă practicării unor vicii – să zicem.

Există o autoritate epistemică atunci când pentru o anumită problematică societatea este împărţită într-o elită care ştie despre ce e vorba (în sensul de mai sus) şi oameni care nu ştiu. Această separare e relevantă doar pentru acea problematică. Pentru altele va exista altă separare, elita dintr-un domeniu făcând parte dintre neştiutorii altui domeniu. În condiţiile cantităţii de cunoştinţe actuale strategii artistotelice de dezvoltare sunt sortite eşecului – nu mai poate nimeni pretinde că acoperă tot.

Condiţia autorităţii epistemice este doar necesară, nu şi suficientă pentru cunoaşterea obiectivă. Condiţia poate fi suficientă pentru cunoaşterea neobiectivă, în care alegerea între diferite variante de texte adevărate se face fără criterii obiective. Este cazul tipic al cunoaşteri de tip religios.

A doua condiţie este existenţa unui spaţiu pentru exercitarea gândirii critice. Această condiţie este necesară datorită faptului că, spre deosebire de cunoaşterea neobiectivă, cunoaşterea obiectivă nu este absolută. Ea evoluează în timp. Gândirea critică este implicată în mecanismele acestei evoluţii. Pentru ca evoluţia să aibă loc cunoştinţele vechi trebuie evaluate critic, atât pe planul coerenţei cu alte cunoştinţe sau principii teoretice din alte domenii, cum ar fi filosofice, cât şi în ce priveşte relaţia cu faptele de observaţie în lumea naturală sau culturală.

La rândul ei condiţia spaţiului pentru gândire critică este doar necesară, nu şi suficientă pentru producerea cunoaşterii obiective.

Cele două condiţii pot fi reprezentate metaforic ca nişte organe într-un organism al societăţii. Organismele sociale care au aceste organe pot produce cunoaştere obiectivă.

Evidenţierea unei corelaţii între fapte de observaţie

Odată ce am înţeles rolul celor două condiţii putem face acum câteva observaţii factuale:

  • Mecanismele de producţie a cunoaşterii obiective au apărut şi s-au dezvoltat pe scară largă în spaţiul european.
  • Autorităţile epistemice sunt asociate organizaţional unor instituţii de tipul univeristăţilor şi academiilor, care au fost inventate în spaţiul european.
  • Gândirea critică s-a dezvoltat în spaţiul european, mai întâi în grupuri sociale cu autoritate epistemică, de unde apoi a difuzat în publicul tot mai larg (nu foarte larg).
  • Criteriul obiectivităţii cunoaşterii folosit mai sus a fost inventat în spaţiul european. Rolul său este de  a stabiliza metodologic activităţile de producere a cunoaşterii obiective prin nişte norme externe, din filosofia ştiinţei.

La aceste fapte istorice le adăugă şi pe următoarele:

  • Spaţiul european era în perioada inventării acestor instituţii şi începerii producerii pe scară largă a cunoaşterii obiective un spaţiu creştin.
  • Instituţiile ştiinţifice şi filosofice inventate care susţin producţia de cunoaştere obiectivă nu pot subzista decât dacă există o autoritate politică funcţională compatibilă cu coexistenţa celor două condiţii de producţie a cunoaşterii obiective descrise mai sus (autoritatea epistemică şi gândirea critică).

Ultimul fapt poate fi reprezentat metaforic astfel: Organele pentru elită epistemică şi gândire cricită din organismul social nu pot exista decât dacă întreg organismul este funcţional. Această funcţionalitate depinde de ce face organul care controlează ansamblul, adică cel politic (instituţiile politice).

În acest moment putem observa că există o corelaţie între creştinism, producerea cunoaşterii obiective şi instituţii politice compatibile cu producerea cunoaşterii obiective. O corelaţie nu înseamnă că nu există şi o legătură cauzală. Pentru a avea o ipoteză că există o legătură cauzală trebuie să identificăm o posibilă explicaţie, cum anume creştinismul ar putea susţine producţia de cunoaştere obiectivă. Instituţional pare să fie existat un conflict de interese, documentat istoric, de altfel.

Formularea unei explicaţii cu privire la existenţa corelaţiei

Pentru a formula o explicaţie posibilă voi adapta noţiunea de exaptare din literatura despre evoluţia biologice. O exaptare este o trăsătură (în cazul nostru culturală) care capătă o altă funcţie decât cea pentru a fost selectată iniţial. Un exemplu sunt penele, care au fost selectate iniţial ca trăsături utile pentru reglare termică, iar apoi selectate pentru zbor.

Iată o posibilă explicaţie pentru legătura creştinismului cu producerea intensivă a cunoaşterii obiectivă apelând la o exaptare culturală:

  • Atât existenţa autorităţii epistemice, cât şi a gândiri critice funcţionale depind de acceptarea socială a exercitării raţiunii în nume personal, de valorizarea persoanei ca unică şi responsabilă pentru faptele sale discursive. Toţi producătorii de cunoaştere obiectivă sunt autori, toţi cei care gândesc critic o fac în nume personal, îşi asumă răspunderea.
  • Creştinismul favorizează gândirea responsabilă pe cont propriu prin faptul că valorizează unicitatea persoanei şi existenţa unor proiecte personale. Această schemă ontologică şi epistemică centrată pe persoană foloseşte în creştinism la elaborarea planurilor de mântuire personală, nu la producerea de cunoaştere obiectivă. Gândirea raţională în creştinism este în raport cu nişte standarde etice, nu în raport cu nişte standarde metodologice caracteristice ştiinţei. Unicitatea se manifestă strict în zonă privată, creştinismul nu selectează afirmarea ca autor datorită standardelor etice cu care lucrează. Dar în subiacent se află mereu potenţialul de autor datorită unicităţii persoanei şi potenţialul de gândire critică (de exemplu “deosebirea duhurilor”) datorită exercitării ei în cadrul proiectului personal de mântuire, sau de gestionare a mântuirii altora de către o elită epistemică religioasă.
  • Deşi nu vizează direct producerea de cunoaştere obiectivă, trăsătura culturală de tipul gândirii responsabile pe cont propriu pe care creştinismul o induce practicanţilor e avantajoasă competitiv în producerea de cunoaştere obiectivă prin faptul că susţine cele două condiţii necesare discutate.
  • Atunci când creşte cererea de cunoaştere obiectivă această trăsătură va fi deturnată de lal funcţia ei iniţială şi selectată separat pentru proiecte de producere a cunoaşterii obiective.

La această posibilă explicaţie se poate adăuga şi cea de vehicul al culturii antice, care este contingentă în raport cu conţinutul discursului creştin, deşi probabil nu mai puţin importantă. Este posibil ca tocmai din cuplarea exaptării menţionate cu cultura antică transportată să fi rezultat explozia producţiei de cunoaştere obiectivă (ceea ce poate explica şi rolul mai mic al anumitor culturi naţionale creştine în producerea de cunoaştere obiectivă – prin absenţa rolului de vehicul al cunoaşterii antice).

În lumina celor de mai sus ipoteza că între creştinism şi apariţia cunoaşterii ştiinţifice moderne există o legătură cauzală pare una rezonabilă.

Validarea acestei ipoteze nu se poate face prin discuţii principiale, ci prin cercetări de istoria ideilor ştiinţifice, de filosofie a ştiinţei, de istorie a instituţiilor academice, etc. E un program de cercetare în ştiinţele umaniste. Acest program nu are nici o legătură cu ideologia legionară, nazistă, sau de orice alt fel. Explicaţia istorică şi de evoluţie a instituţiilor completă va fi mult mai amplă şi nuanţată, însă e rezonabil să credem că ea va exista într-un orizont de timp nu foarte lung.

Nu voi mai formula posibile explicaţii pentru legătura cauzală a creştinismului cu instituţiile politice compatibile cu producerea eficientă a cunoaşterii obiective, deoarece piaţa ideilor nu duce lipsă de numeroase abordări (legate dacă nu de creştinism în general, cel puţin de anumite confesiuni ale sale).

Chestiunea nevoii de lideri capabili

A rămas de discutat chestiunea nevoii de lideri politici capabili să asigure siguranţa cetăţenilor şi care să îşi însuşească valorile necesare menţinerii în viaţă a producţiei de cunoaştere obiectivă.

Că este nevoie de astfel de lideri este un fapt obiectiv în cadrul ştiinţei managementului. Nu poţi menţine viabilă o organizaţie cu un anumit specific de producţie, un holding de organizaţii, ori un stat sau o uniune de state, dacă liderii nu sunt dedicaţi misiunii organizaţiei, dacă scopurile lor personale nu sunt compatibilte cu scopurile organizaţionale existente.

Cineva care lucrează în compartimentul de producţie ca om de ştiinţă, filosof sau om de cultură are tot dreptul să ceară ca liderii să asigure perenitatea producţiei. N-ar avea acest drept dacă ar lucra la patron, dar are acest drept într-un stat unde liderul serveşte cetăţeanul, nu invers (altă corelaţie cu creştinismul, dar n-are rost să mai lungim discuţia).

Este exclusă asocierea unor astfel de lideri doriţi cu lideri legionari sau nazişti dintr-un motiv foarte simplu: liderii trebuie să fie compatibili cu producerea cunoaşterii obiective. Adică să susţină gândirea critică şi autorităţile epistemice, iar mai profund gândirea pe cont propriu ca exaptare cu origine adpatiativă în proiectele creştine. Este clar pentru oricine ştie despre ce este vorba că liderii de tip legionari şi nazişti nu sunt compatibili cu trăsăturile culturale care susţin producerea cunoaşterii obiective.

Mai este necesar creştinismul pentru asigurarea condiţiilor necesare producerii cunoaşterii obiective ?

Ca şi în biologie trăsătura utilă în două procese selective diferite poate să continue să le servească pe amândouă. Penele păsărilor folosesc şi la zbor, şi la termoreglare. Unicitatea persoanei şi gândirea pe cont propriu pot folosi şi la mântuire, şi producţia de cunoaştere obiectivă.

Chestiunea interesantă din punct de vedere ştiinţific şi practic este că producereea de cunoaştere obiectivă a determinat modificări sociale care pun sub presiune proiectele de viaţă creştine. Cunoaşterea obiectivă generată (ipotetic cel puţin) folosind trăsături culturale specifice creştinilor a dus la modificări culturale de altă natură. În primă instanţă la proiecte politice seculare, iar apoi la bunăstare, la societate de consum, la secularizare în masă.

O astfel de societate ar putea continua să producă cunoaştere obiectivă în absenţa modului de viaţă creştin dacă nu apar proiecte dominante pentru care a fi elită epistemică şi a gândi critic devin trăsături dezavantajoase.

Ori tocmai asta pare să se întâmpl. Fenomenul deresponsabilizării personale în numele raţiunii publice ca soluţie la excesele ideologice naziste, fenomenul relativismului cultural, fenomenul corectitudinii politice toate fac ca gândirea pe cont propriu să fie tot mai dezavantajoasă selectiv. Practicarea ei începe să aibă costuri tot mai mari, datorită agresiunii din partea oamenilor care se înscriu comportamental în aceste fenomene.

Cei care renunţă la raţiunea personală rezolvă chestiunea unui anumit tip de totalitarism prin înscrierea într-o retorică a toleranţei, dar distrug condiţiile necesare pentru producţia cunoaşterii obiective care condiţionează avantajul competitiv al spaţiului occidental.

Cine crede că subminând elitele epistemice din varii domenii şi gândirea critică se va putea dezvolta economic suficient de bine ca să-şi manifeste plenar altruismul instituţionalizat se înşeală. Producţia de resurse pentru redistribuire va scădea, iar în câteva decenii e probabil că statul respectiv, sau uniunea de state, va colapsa în competiţia cu alte entităţi de acest fel.

Nu se poate argumenta constrângător că avem nevoie în continuare de creştinism ca să menţinem acele trăsături culturale pe care el le-a generat şi care ne-au folosit şi ne folosesc în viaţa secularizată consumistă de azi prin intermediul cunoaşterii obiective. Însă pare iresponsabilă subminarea sistemică a unor procese religioase creştine care susţin o trăsătură culturală care a contribuit prin deturnare selectivă la bunăstarea materială care ne interesează azi mai mult. La fel de iresponsabilă ca acceptarea influnţei religioase de tip legionar pe plan politic

Încheiere

Este o dovadă de icompetenţă în domeniul cunoaşterii, de incompetenţă epistemică să crezi că o societate de tip occidental poate funcţiona fără elite epistemice, fără gândire critică şi fără lideri politici capabili să asigure spaţiul de stabilitate şi siguranţă necesar manifestării acestora.

O consecinţă a incompetenţei epistemice în cazul oricărui cetăţean poate fi convingerea că 1 +1 = 2 e o afirmaţie discutabilă, al cărei adevăr se stabileşte prin vot, sau prin dezbateri în agora. Eventual că este o afirmaţie relativă culturală, care poate diferi de la un cartier la Bucureştiului la altul. La un cetăţean care este şi ziarist ca domnul Mircea Toma consecinţele sunt aceleaşi. Ceea ce diferă este doar impactul prostiilor susţinute, care în cazul ziariştilor este mult mai mare.

Faptul că un om este incapabil să vadă cunoaşterea obiectivă din nişte afirmaţii ale concetăţenilor săi care fac parte din elita grupurilor profesionale cărora le aparţin denotă diletantism. La diletanţi funcţia de coerentizare a imaginii asupra lumii este îndeplinită doar de ideologii. Ei gândesc doar prin analogii, ce seamănă e pus în aceeaşi categorie şi se cheamă că am “înţeles” ceva.

Folosirea ideologiilor pentru coerentizare este folositoare acasă, în spaţiul privat, ca să nu suferim simţindu-ne inferiori altora, nemulţumiţi cu zona profesională în care suntem parte din elită, dacă suntem. Cu toţii suntem uneori diletanţi când citim vreo ştire dintr-un domeniu la care nu ne pricepem şi vrem neapărat să credem că am înţeles ceva. Manifestarea în plublic a diletantismului nu foloseşte însă nimănui.

În concluzie, e rezonabil să credem că a existat un rol al creştinismului în conturarea identităţii culturale a Europei şi e justificat să vrem lideri capabili să asigure siguranţa cetăţenilor europeni obişnuiţi care produc această cultură în continuare.

Distribuie acest articol

46 COMENTARII

  1. Să dea Dumnezeu ca progresiștii zielor noastre, ce nu au liniște până nu demoleaă civilizația iudeo-creștină a Europei, să-și vadă visul cu ochii și să ajungă să trăiască fără scăpare in califatul dreptcredincioșilor lui Mahomed :-) Vor avea exact aceeași surpriză pe care au avut-o și ciracii lui Lenin: Infernul pământesc pe care îl clociseră pentru toata lumea sub „crunta opresiune țaristă” i-a înghițit în primul rând pe ei și famililiile lor imediat ce statul muncitorilor și țăranilor ajuns la maturitate sub Stalin. Dacă ne uităm cu atenție nici măcar unul de prăsilă n-a scăpat. Toți „revoluționarii leniniști” au ajuns striviți psihic și fizic în malaxorul stalinist.

    La urma urmei, demersul lui Stalin de a-i închide, tortura sălbatic și în final de a-i ucide pe toți vechii bolșevici (împreună cu familiile lor extinse) ce au făut imprudența să rămână în Rusia a fost probabil un bun antrenament pentru infernul veșnic ce oricum i-a înghițit până la urmă :-) :-) :-)

      • Fireste ca trebuie sa ne rugam pentru ei. Personal ma rog ca ei sa-si vada visul cu ochii, da’ sa nu mai aiba scapare de acolo, ca sa se poata infrupta temeinic din el :-)

        Pentru linistea mea sufleteasca, le-am spus fiecaruia din ei, cu care am avut de a face, si de fiecare data: „Mare grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se implineasca”.

        Toate cele bune!

  2. Prea sofisticat raspunsul pentru unul ca Mircea Toma ce e obisnuit sa opereze la nivelul sloganelor (de extrema-stanga).

    • E pentru publicul contributors, în general pentru publicul instruit, nu pentru domnul Mircea Toma.

      Din felul în care a fost scris articolul dânsului, agresiv, lipsit de orice respect, sfidător chiar, am serioase îndoieli că are vreun interes cognitiv şi că ar intenţiona să-şi schimbe opiniile pe baza unor argumente.

      Nu pot dori decât să mă înşel şi să îi folosească şi dumnealui.

      gânduri bune,

      • din nefericire se confirma din nou vechea mea banuiala ca onorabilul Mircea Toma nu este nimic altceva decat un cal troian infipt in redactia Kamikaze dupa sciziunea fata de vechea redactie Academia Catavencu . Imi imaginez cat de greu ii este sa stea deoparte si nu fie invitat permanent ,precum bunul sau prieten Liviu Mihaiu in studiourile televiziunii publice .

    • Nu e vorba de IQ.

      Ca să vă dau un exemplu, când am încercat să mă înscriu prima oară la doctorat la filosofie aveam licenţa doar în biologie. Am venit cu o temă care denota diletantism, mi s-a spus, şi am renunţat. Am decis să finalizez şi facultatea de filosofie, şi abia apoi m-a înscris la doctoratul în filosofie.

      E vorba de a-ţi da seama ce nivel de cunoştinţe ai în mod real. Iar asta singur uneori n-ai cum să o faci. Trebuie să ţi-o spună cineva, cineva din elita epistemică.

      gânduri bune,

      • E vorba de a-ţi da seama ce nivel de cunoştinţe ai în mod real. Iar asta singur uneori n-ai cum să o faci… mai ales cand acel cineva este dottore in „stiinte” d-astea… „filosofice”.

      • Dle Virgil Iordache, aveti dreptate dar eu am exagerat ca sa nu spun decat atat ca si in cazul dezvaluirilor Fonseca: Mi-e greata , mi-e o absoluta sila, cu care din pacate nu am ce face si imi este greu sa scap de ea.

  3. Iata un frumos exemplu in care cineva, bine crescut si bine intentionat, ii spune altcuiva,
    in mod „politic corect”, ceea ce Nenea Iancu i-ar fi spus mult mai pe scurt:
    Moncher, esti IDIOT!
    Este socant sa vezi ca unul care a facut parte dintre „Catzavenci” e, de fapt, un tip
    SINISTRU (ceea ce, in romaneste, e mai rau decat DE STANGA)…

    • Vă mulţumesc pentru comentariu.

      Ca şi dumneavoastră probabil cred că ne lipseşte un Caragiale contemporan. Societatea ar avea numai de câştigat, desigur dacă l-ar suporta şi nu l-ar exila ca şi pe Caragiale cel adevărat.

      gânduri bune,

    • Nu pricep de ce atacurile domnului Toma ar veni de pe pozitii de stanga.
      Pentru mintea mea (limitata) domnul Toma este unul din noii convertiti la corectitudinea politica venita de peste ocean, in parte importata prin fundatiile lui George Soros, de al carei burse a profitat si domnul Toma, dar si unii pe care-I ataca acum.
      Nu cred ca domnul Soros poate fi banuit ca ar avea pozitii de stanga.

  4. Mi-a placut mult articolul dvs. Cine este deschis la minte va intelege.
    Din pacate corectitudinea politica si condamnarea inchizitoriala a gandirii libere profesata de unii ziaristi sau publicisti nu se deosebeste mult de cenzura ideologica din timpul totalitarismului comunist.
    Daca trebuie sa legiferam interzicerea publicarii biografiilor unor personalitati controversate din trecut e clar ca ne-am indepartat definitiv de liberalismul lui Voltaire cu al sau (apocrif): nu sunt de acord cu ceea ce spuneti dar voi apara pana la moarte dreptul dvs de a o spune.
    Un gust amar totusi: vorbiti de alegatiile domnului Toma. De parca in limba romana n-ar exista cuvantul afirmatii (+/- fara dovezi).
    Cand pasesc intr-o librarie (nu intr-o biblioteca asa cum ar fi tentati sa creada unii convertiti la noul Newspeak!) mi se pare ca sunt déjà in 2084. Petre Roman si Adrian Severin erau, cu neo-frantuzismele anilor 90, demni epigoni ai lui Gulita al lui Coana Chirita cu Furculision si Lingurision.
    Intre timp noii convertiti la Newspeak-ul din Brave New World-ul sec 21 vin cu promotie in loc de oferta speciala sau locaţie in loc de pozitie, trend in loc de tendinta/directie, etc.

  5. Eu cred ca progresismul inhiba gandirea critica la fel de mult ca religiozitatea.

    Daca exista o corelatie intre crestinism si producerea cunoasterii obiective, aceasta poate fi identificata istoric numai in vestul europei, in special cel protestant. In nici un caz in estul ortodox care se aseamana mai degraba cu islamul prin patriarhalism, autoritarism si suspiciune fata de modern.

    Ca ateu, ma simt, nu neaparat mandru, ci norocos ca sunt european si nu am retineri sa ma numesc ‘cultural crestin’. Dar, totusi, Renasterea si Iluminismul au fost evenimentele majore care fundeaza si continua sa influenteze Europa actuala si cultura vestica in general.

    • Progresismul mi se pare că exprimă un optimism exagerat, nerealist şi în acest sens riscant. E o supralicitare a raţiunii care o face ineficientă. Are în spate o anumită naivitate epistemică în raport cu mecanismele evoluţiei culturale reale.

      Într-adevăr, contrareacţiile la excesele instituţiilor creştine au avut un rol decisiv în evoluţia culturii europene. Ele s-au făcut însă în acelaşi frame of mind din punct de vedere al unor trăsături culturale fundamentale, cel puţin asta e ce am impresia.

      gânduri bune,

      • WOW! Oare frica inoculata de invazia musulmana combinata cu inactivitatea politically correcta sa ne faca sa uitam istoria si sa amestecam lucrurile in asa hal?
        De cind „Creştinismul favorizează gândirea responsabilă pe cont propriu”? Cind a facut crestinismul asta? Cind ardea pe rug? cind extermina catarii? in noaptea sft. Bartholomeu? In timpul cruciadelor sau a razboaielor religioase? „crede si nu cerceta”?
        O raza de lumina a fost adusa de Renastere TOCMAI fiindca a inlocuit nebunia bisericilor cu Omul visat de antici. In genere cultura antica a putu sa fie recuperata prin intermediul arabilor ce au copiat si pus de o parte ceea ce biserica la vremea aia ardea din frvoare crestina. Apoi, contrareactia bisericii a condus in timp la reforma.
        Societatea Occidentala a juns asa cum e si a reusit sa devina o democraie prin eliminarea bisericii si religiosului din societate, prin secularizare.
        A crede cu tarie in personaje imaginare in anul 2016 ca solutie la probeleme societatii ar trebui sa fie motiv pt un tratament serios. A dezvolta de aici o discutie elitista pentru a demonstra prostilor ce bine minuim cuvintele nu e altceva decit o forma de minciuna. Forme fara fond. Vorbim frumos, politically correct, despre chestii care nu exista dar care ne permit sa fim umanisti.
        „Această schemă ontologică şi epistemică centrată pe persoană foloseşte în creştinism la elaborarea planurilor de mântuire personală, nu la producerea de cunoaştere obiectivă” Cum? pentru un crestin cea mai importanta chestie ar trebui sa fie salvarea sufletelor ratacitilor si nu propria mintuire! Daca asta devine scop in sine se numeste egoism nu crestinism!
        Cred ca e timpul pt reactii de bun simt. Resemanrea crestina sau, dimpotriva, razboiul sfint sint ambele la fel de inadecvate. Si daca azi traim cu impresia „calduta”, „comfortabila” data de societatea in care traim e pt ca religia a fost scoasa din cadrul social. Daca miine ar trebui sa respectam intru totul dogmele crestine, sa traim in conformitate cu preceptele discriminatorii impuse de biserica crestina (oricare ar fi aceea) vei observa o societate la fel de evoluata ca cea in care traiesc fundamentalistii islamici.
        Ar trebui sa incercam sa fim contemporani cu vremurile in care traim.

        • Vă mulţumesc pentru comentariu.

          Am spus destul de clar în text că e vorba de un program de cercetare în derulare, că este o ipoteză care mi se pare plauzibilă.

          E posibil să iasă în final că gândirea critică n-are nici o legătură cu creştinismul, dar m-ar surprinde. Care ar putea fi sursa în condiţiile istorice ale statelor europene ? Pe linia filosofiei scolastice şi apoi a ştiinţelor moderne filiera pare destul de clară. Dar repet, e o chestiune deschisă.

          gânduri bune,

  6. cine i individul pentru a i judeca / respinge alegatiile ? nu i am citit nici o carte !
    domnule, intr o societate a valorilor inversate orice papitoi care face audienta / rating ocupa prima pagina a tabloidelor / posturilor debilizate de televiziune (mass media actuala). in tehnica „moderna” de marketing si pr orice aparitie / reclama negativa inseamna „promovare”. lasati l in plata domnului, nu l mai faceti cunoscut, ca i neinteresant

  7. Cred ca sunteti pe langa subiect. Nu faptul istoric reprezentat de rolul crestinismului in conturarea identitatii Europei este problema atacata de dl Toma, ci utilizarea sa ca argument politic xenofob. De exemplu, tot fapt istoric incontestabil este si acela ca nici negrii si nici budistii nu au contribuit la nasterea cunoasterii obiective si a spiritului critic in spatiul european; dar ati utiliza dvs astazi acest argument pentru a ii exclude din universitati?

    Valorile occidentale (cunoastera obiectiva, spiritul critic, capitalismul si libertatea economica, drepturile omului si libertatea civila) s-au nascut in Europa alba si crestina, dar de acum ele sunt universale. Altfel, de ce judecam crimele lui Mao dupa drepturile omului din spatiul european crestin, de ce judecam comunismul nord-corean din moment ce capitalismul s-a nascut alb si protestant, in numele caror valori permitem judecarea musulmanilor la Curtea Penala de la Haga, institutie ce judeca dupa principii legale care deriva, la baza, din spatiul crestin? Pai daca tuturor acestora le cerem sa respecte principii derivate din spatiul cultural crestin, cum sa nu le acordam in schimb exact aceleasi drepturi ca si celor din spatiul crestin?

    Pana la urma, aceeasi problema se intalneste si in viata de zi cu zi. De exemplu, o universitate romaneasca s-a nascut romaneasca, dar daca pretuieste mai mult valoarea decat etnia va angaja oamenii strict dupa competente, indiferent de culoare, religie sau etnie. Dimpotriva, daca apreciaza mai degraba romanismul, se va uita in primul rand la etnie, si abia apoi la valoarea stiintifica. In ceea ce priveste cunoasterea obectiva si spiritul critic, problema se pune la fel: ce pretuim mai mult, cunoastrea obiectiva insasi, sau mai degraba istoria ei europeana? Pozitia dvs sugereaza ca iubiti mai degraba istoria valorilor europene decat valorile insele.

    • crimele lui mao, pol pot si restul sint crime in orice civilizatie oricum le-ai intoarce, nu le judecam dupa teoria imbecila a drepturilor omului, comunismul e o inventie europeana, nu nord coreeana, si n-am prea vazut musulmani judecati la curtea de la haga. Astea sint faptele.
      Iar ”dl” toma este un fost tovaras care inainte de 89 era psiholog, vai, la academia militara. Daca cineva crede ca puteai fi asa ceva acolo, intr-o vreme cind psihologia fusese scoasa din universitati, fara sa fii securist activ, e cel putin naiv.

    • Interesant comentariul dumneavoastră.

      Mai întâi am să răspund scurt, apoi am să dezvolt. Răspunsul scurt este că pentru mine din punct de vedere civic sunt importante valorile, din punct de vedere ştiinţific este important felul în care ele au apărut, iar din punct de vedere managerial felul cum ele pot subzista. Interesul ştiinţific serveşte interesul managerial care serveşte interesul civic. La rândul lui interesul civic al altora şi al meu poate fi subiect de cercetare ştiinţifică – cum se explică faptul că susţinem aceste valori.

      Aţi punctat excelent tensiunea dintre utilizarea politică a unor valori occidentale şi situaţia lor din punct de vedere al modului de formare şi supravieţuire. Un discurs centrat exclusiv pe interesul civic va pune accept pe valori ca obiectivate, ca separate de organizaţiile care le-au produs, un discurs centrat pe interesul ştiinţific va pune accent pe geneza lor.

      Intuiţia pe care o am este că nu putem susţine eficient în mod civic ceva fără să avem o imagine cu privire la cum s-au format acele valori. Că există nişte constrângeri în acest sens. Nu ne putem dezvolta oricum. Această intuiţie reflectă distincţia clasică dintre raţionalismul constructivist social, care crede că putem reproiecta societăţile cum vrem, şi raţionalismul evolutiv, care ţine seamă de rolul tradiţiilor, al mecanismele de producţie a valorilor pe care nu le putem proiecta rapid, deşi sunt rezultatul acţiunilor noastre individuale, de exemplu la Hayek.

      Ceea ce am încercat să arăt, şi am această convingerea în baza preocupărilor legate de evoluţia regulilor şi instituţiilor, în primul rând legate de lucrările lui F. A. Hayek şi D. C. North, apoi legate de unităţile selecţiei în ştiinţe sociale, este că valorile sunt nişte trăsături organizaţionale. Aşa cum sunt organele unui organism dintr-o anumită specie.

      Este o chestiune interesantă şi delicată în acelaşi timp cum interpretăm ştiinţific afirmarea caracterului universal al valorilor produse în occident. Este o chestiune deschisă.

      În termenii lui Hayek universalitatea acestor valori ar rezulta în urma unui proces de selecţie grupală aflat în curs, în care afirmarea caracterului universal e un mecanism de transmitere culturală. North arată că simplul export de valori occidentale prin reglementări asumate de societăţi cu alte tradiţii decât cele europene nu are neapărat rezultate bune, deoarece punerea în practică a valorilor respective se face prin interacţia cu valorile informale, tradiţionale ale societăţilor respective. Uneori are succes, alteori nu.

      Ca o ipoteză de lucru:

      – afirmarea caracterului universal al drepturilor omului este o trăsătură culturală care serveşte manifestării altruismului persoanelor din societăţile occidentale. Odată însă ce s-a format această trăsătură culturală în occident, există şi posibilitatea, presiunea să fie folosită în alte scopuri, în alte procese selective decâte cele care au stabilizat-o evolutiv iniţial. De exemplu în procese de competiţie economică. Şi atunci susţinerea universalităţii drepturilor omulul devine o exaptare.

      Cred că această trăsătură exprimată la nivel instituţional global serveşte un program altruist. Discursul despre drepturile omului este unul altruist. De aceea cerem statelor totalitare să le respecte, pentru că ne interesează oamenii din acele state.

      Ca acest discurs să fie eficient, să ne servească altruismul, e necesar ca cei altruişti să nu permitem să fie instrumentalizat în alte scopuri. Tendinţa de instrumentalizare este firescă, nu toţi oamenii suntem altruişti.

      Ca acest discurs să fie eficient putem crede că e suficient să apelăm doar la discursuri şi planuri de construcţie socială, dacă suntem raţionalişti politic , sau putem crede că e nevoie şi de menţinerea unor instituţii tradiţionale care au avut un rol în producerea valorilor şi care le menţine condiţiile de viaţă – dacă optăm pentru o raţiune evolutivă. În ce mă priveşte merg pe varianta a doua, mi se pare mai aproape de realitatea factuală a dezvoltării culturii omeneşti.

      gânduri bune,

    • Excelent comentariu!
      Problema acestui articol provine, in opinia mea, dintr-o tendinta la abstractizare care, urmarind un ideal teoretic prestabilit, compara presupusele cai de a-l atinge, cu drumul concret pe care oamenii se afla in acest moment exact, si care nu mai este nici teoretic si nici ideal…doar real!
      Or, cand la problemele existente, de o complexitate si o gravitate fara precedent, tot ce se propune sunt liste cu valori de aparat, tipologii si fise de post pentru casting-ul elitelor, toate „epistemice”, of course :) , eu vad aceeasi, si iar aceeasi mentalitate româneasca de datator de lectii pretentios care-si etaleaza stiinta, si se arata ofensat ca realitatea nu intelege sa se conformeze o dat!!!
      O fi „incompetenţă epistemică”…?

      • Da, doamnă, este exact cum aţi spus. Sunt incompetent epistemic. Atât m-a dus capul. Îmi cer scuze.

        Ghidaţi-vă ca reper vă rog după textul domnului Toma, nu luaţi în seamă acest articol.

        gânduri bune,

        • Critica nu ar trebui sa fie primita ca o ofensa personala, ci ca o informatie.
          Nici informatia respectiva nu reprezinta un adevar inconturnabil, indiferent de intensitatea cu care a fost emisa, sau receptionata ;)
          Este o informatie ca oricare alta, despre un alt mod de gandire cu care, cel caruia ii este adresata, face exact ce vrea : o inregistreaza sau o ignora.
          Insa, pentru ca cineva sa-si ia din timp ca sa critice, cred ca inseamna in primul rand ca a fost interpelat, ca ceva i-a suscitat suficient interes ca sa opuna alte opinii, deci simplul fapt ca nu lasa indiferenta, as zice ca nu-i putin pentru un autor…
          …desi nu pare, este un compliment :) , adica tot o informatie.

          • Vă mulţumesc. Nici nu am luat-o ca atare. Am cedat de toată linia ca să fie ok doar.

            Am luat act de diversitatea de care vorbiţi şi cam asta este. I stick to my point of view, iar dumneavoastră de cel al dumneavoastră.

            gânduri bune,

  8. io nu am citit articolul; titlul mi a fost de ajuns
    am vrut totusi sa vad reactiile ! sinteti singur Domnule Kinn pina la aceasta ora aci, care merita sa intre in UE, ha ha
    apropo de universitati; era una in orasul meu care acum e scoala de maistri si doctorate in patriotism rominesc.inainte de marea revolutie a rominilor studia la fizica un tinar ungur; unul din profesori lui, clama public, ca la el unguri nu pot lua zece ! ungurul meu nici nu a luat,dar a parasit patria rominilor.in locul lui au venit o gramada de moldoveni
    aa si daca ma intrebati unde i unguru sa l puteti injura !? ii la NASA si nu oricine
    iar azi moldoveni de acolo se intreaba ipocrit :de ce o decazut scoala romineasca ? ei, fratietatea regatenilor a dus Transilvania la sleire

      • ati inteles gresit !
        sigur,imi pun intrebarea uneori daca nu am atitudine rasista in comentarii despre romini ; intotdeauna exista intr un grup unii care nu corespund insusirilor generale ale majoritati grupului, dar cind vorbesti de grup ai in vedere majoritatea

  9. Pe de o parte lăudați gândirea critică, iar pe de altă parte articolul dumneavoastră insinuează că Mircea Toma nu poate avea dreptate pentru că nu face parte din autoritatea epistemică.
    Pot fi de acord că acuzația de nazism a fost adusă prea ușor, dar firul argumentului dumneavoastră este foarte slab. E imposibil să nu vă fi trecut prin minte că au existat și perioade în care cunoașterea în lumea europeană a evoluat mai degrabă în pofida creștinismului, decât datirită bisericii.
    Apoi e uimitor cum chiar din primul paragraf distorsionați motivul pentru care Mircea Toma a atacat spusele Anei Blandiana. Nu faptul că ar exista o corelație între civilizația europeană și creștinism a fost faptul contestat de Mircea Toma, cu ușurința cu care doamna Ana Blandiana laudă naționalismul și meritele lui.
    O respect pe doamna Blandiana pentru efortul depus pentru Memorialul din Sighet, dar asta nu înseamnă că spusele ei nu merită o analiză critică din partea unui „diletant”.

    • Ceea ce am argumentat este că a ideologizat cele două probleme, când ele nu sunt ideologice din perspectiva evoluţiei instituţiilor.

      E foarte posibil să fie în elita jurnalismului, nu mă pricep. Las pe cei competenţi să evalueze chestiunea asta.

      gânduri bune,

  10. Bună ziua domnule Iordache,

    Doamna Blandiana vorbește despre imigranții care vor dizolva din interior civilizația europeană și incită la revenirea la diferite forme de naționalism. Nu cred că este cineva care este fericit că avem niște milioane de oameni în corturi care trăiesc în condiții mizere și a căror cale spre integrare este cel puțin incertă. Ce nu înțeleg este de ce elitele nu vorbesc mai mult despre cum să facem să oprim războaiele din orientul mijlociu care creează acest exod. Mi s-ar părea mai util decât să discutăm despre corelația sau cauzația dintre creștinism și gândirea critică. Pentru cazul în care veți întreba de ce ar trebui să rezolvăm noi situația, răspunsul este dublu: pentru că asta ne-ar scăpa de (o parte din) valul de imigranți, și în al doilea rând pentru că europenii sunt printre vinovații principali ai situației de acolo, începând de la sykes picot și până la interesele de a face petrolul să curgă. Europenii au terminat-o cu războaiele interne pentru că au renunțat la naționalism și pentru că au făcut niște conferințe în care lideri precum ne dorim cu toții au căutat o cale viabilă spre pace și bunăstare. Trebuie să fie posibil și pentru orientul mijlociu, nu cred că sunt prea mulți oameni cărora le este bine (în Europa sau în orientul mijlociu) însă caută să distrugă civilizația europeană.

    Toate bune.

    • Vă mulţumesc pentru comentariu, e folositor, contextualizează discuţia.

      Dacă aş şti cum să se oprească războaiele din Orientul Mijlociu aş spune-o. Mă depăşeşte, nu am nici informaţiile, nici competenţa necesare. Ca simplu spectator am impresia că e o zonă fierbinte în care nimeni nu poate să intervină în forţă pentru că nu-i lasă adversarii geopolitici, iar cine intervine e subminat de adversarii geopolitici ca să-l slăbească, aşa că rezultatut net e un dezastru generalizat al ţărilor.

      Totuşi, pentru a putea opri războaiele cândva e necesar cred să continuăm să existăm ca ţări stabile şi puternice. Pe linia asta am încercat să aduc o contribuţie.

      gânduri bune,

  11. Nu înțeleg, și în plus l-am mai găsit spus și de alții (HR Patapievici, dna Anca Manolescu…) cum faceți ptr ca gândirea „rațională”, „critică”…etc, să coboare cumva sau sa fie „favorizată” de creștinism ? E loc comun că chiar clerul se forma studiind pe Platon si Aristotel sau pe Pitagora, Thales, Arhimede, Eratostene, Euclid…și nu pe Sf. Pavel sau pe Iisus. Lucrul care NU le aparținea (grecilor, adica) este tehnica și ingineria, pe care însă le făcură, cu brio, romanii (care nu s-au impacat multa vreme cu secta creștină). Multă vreme „creștinismul” se OPUNE gandirii individuale (o mai face și astazi, de altfel – in spațiul ortodox). In fine, MULTI pași înainte au venit din spațiul musulman, folosind de altfel aceleasi resurse (grecii) sau din Orient, de la chinezi.

    Chiar existenta creștinismului este discutabilă din sec IV incoace, de când Biserica cedeaza primei si celei de-a treia ispite (bogației materiale si puterii). Ca sa nu mai zicem de imposibilitatea coexistentei crestinismului cu capitalismul si, la fel de bine, cu socialismul (Ludwig von Mises). Azi numim „creștinism” o cauză trădată de aproape doua milenii, e o simpla vorbă. Domnia-voastră despre ce vorbiți, deci ? Care „creștinism” ? Care „gandire modernă” ? Carteziană ? Despre ce vorbiți ? Simplele afirmații nu satisfac pe nimeni.

    – „Criteriul obiectivității unei cunoștințe….este verificarea intersubiectivă ?! (unei „cunoașteri” – mai întâi; e un act lichid, nu o cristalizare minerala). N-ar fi mai degrabă „adaequatio intellectus” ? Adoptati acest criteriu ca sa creați justificarea pentru existenta unei elite epistemice, in interiorul careia obiectivitatea sa fie stabililita prin vot, sau prin consens ? Nu exista așa ceva ! In fine…explicati-va, rugam frumos. Altfel e un articol care aproape ca provoacă repulsie.

    Să adaug și o scurta jumătate pozitivă, cu riscul sa devin ridicol pentru intelectuali și „cultivați”: pentru creștin „gândirea individuală” are intr-adevăr un rol major in schimbarea cursului Căderii, spre redempțiune.
    Dar nu e vorba câtuși de puțin de gândirea „rațională” sau „intelectuala” – care e acuzată, pe drept, de „răceală” (înainte-vreme era calificată chiar de „satanică”- intuiția era justă). Mă explic, pe scurt: la epoca Sfântului Pavel să zicem, munca spre invierea individuala era centrată pe „iubirea inimii” (milă, dragoste, „coeurage” mai târziu). Creștinii îsi reprezentau o redempțiune ce urmează să vina în scurt timp. Dar cum vedem încă și azi, ea întârzie. Exista deci riscul pierderii increderii in reînviere și în cele din urmă pierderii sensului Crestinismului („sens” ca in geometrie nu e vorba de „semnificatie”). O lungă perioadă si incepând chiar din acel secol IV, Biserica furniză deci DOGME. În epocă ele nu se opuneau rațiunii pentru ca aceasta nu era încă întrupată (și deci CAZUTĂ și ea, ca și trupul). Nu era inca inventată, deși bazele, cum am zis mai sus, existau. Epoca era intr-adevar „intunecată”. In cele din urmă, nici dogmele nu mai spun nimic oamenilor, (din cauza limbajului) astfel că într-adevăr ceea ce era un risc in sec IX sa zicem, devine realitate, sensul creștinismului se pierde, dogmele sunt resimțite ca moarte, și inca nimeni nu are acces la textul Bibliei ptr. ca e scris în latină. (Situatie care perdurează încă și azi pentru cei mai mulți „creștini”, dar din lene. Lumea creștină a devenit de fapt un Califat care impune cu greu vechi dogme). In cele din urma, dupa 1400 de ani, este tradusa intr-o limba moderna. Dupa alti 200 de ani gandirea „moderna” si „individuală” este în sfârșit inventată (de un franțuz aventurier, care ar fi dorit sa-l apere pe ereticul Galilei; n-a avut curajul pâna la urmă). Simultan însă, pentru că e „căzută” ea produce materialismul ateu, sau „religii” materialiste, ca protestantismul. Ca revient au même. Dar reia studiul resurselor crestine – de data asta pe cont propriu.Creșinismul devine centrifug, se disipă, se fragmentează, se descompune, dar, în sfârșit, retrăiește. Toate astea datorită „gândirii raționale”.

    Am plecat de la un creștinism „cald”, al „sufletului” și ne-am trezit intr-unul speculativ și inteligent – „rece” adică. (Observați cu câta abilitate iși legitimeaza cedarea aceea la Ispite, de care vorbeam la inceput: „Christos nu interzice imbogățirea, DECI ea se recomandă” – ca sa nu mai vorbim de uluitoarea prestidigitație a lui Max Weber). Bon; revin: trebuie deci ca gândirea „rece” sa fie „incalzită”. Centrul nostru „cald” e inima. Trebuie deci ca ea sa „coboare in inimă”, expresie față de care suntem întotdeauna în urmă; n-o realizam. Cum s-ar putea face, deci ? Tot prin resursa primă – aceea fixata de Sf. Pavel. Iubirea de adevar, devotamentul față de gândul în curs, uitarea de sine (la propriu, dăruirea) o „încalzesc” îi dau calitate morală – ceea ce gandirea „rațională” nu are, cautând ea „obiectivitatea” (adică in-diferența morala). Poți gândi „din vârful buzelor” sau din profunzimea pieptului. Un al doilea lucru este gandirea calitativă: nu vreau sa aflu CÂȚI trandafiri au șansa să se ofileasca, printre florile care se ofilesc. Vreau să aflu de-ce-ul calității de a se ofili a trandafirilor ….etc. Gândirea a-morală NU e aptă pentru redempțiune, chiar daca „rațională”.

    • Vă mulţumesc pentru contribuţie.

      Din felul în care puneţi problema pare că nu sunteţi practicant creştin.

      Cineva care este ştie că este un efort raţional şi voinţă enorm pentru a progresa cât de cât duhovniceşte, fără a mai pune la socoteală că fără susţinere externă oricum nu iese. Dar e un pus umărul personal raţional. Creştinul gândeşte şi ia decizii permanent, şi este şi atent în mod reflexiv asupra gândurile şi le acceptă sau respinge. Termenii direcţiei sunt să zicem dogmatici, dar termenii drumului sunt strict personali, chiar unici. Toată miza este personală. Ea antrenează şi pe ceilalţi prin regulile morale şi con-lucrare, dar responsabilitatea faptelor este strict personală.

      Din exterior se vede doar zidăria instituţională şi nişte texte care fără trăire din interior nu pot fi înţelese adecvat.

      gânduri bune,

      • Hm. Acuma ar trebui să vă cer ce înţelegeţi domnia-voastră prin „practica” creştinismului. De fapt ar trebui s-o spuneţi fără să va-ntrebe cineva. Aveţi metoda, (o şi AFIŞAŢI nitel) aveti o anumită rigoare formală, dar parcă nu vreţi să coborâţi până la întrebarile decisive, care ar avea aparent răspunsurile fixate, şi deci nu mai e nevoie să stăruim asupra lor. Sunt subînţelese. Sunt „practicant” d-le Virgil Iordache.
        Fireşte că gândirea în genere este de supravegheat ptr. ca posibilă purtătoare de păcat, dar cea pur şi simplu „raţională”, orizontală, facută adică pentru această lume, nu are multe de făcut când o gândeşe pe cealaltă (lume, adică). Nu ?
        In fine, limitandu-ne, de voie de nevoie, la ultima, ştim – pentru că avem metodă – că trebuie să plecăm de premize corecte. Daca premiza noastră este că sursa Europei este creştină şi nu greco-latină, precreştină, (ceea ce e o banalitate) vom ajunge la false idei despre creştinism. Vom „insoţi”, cum zice Ioan Damaschinul, (despre lupta cu gandurile, chiar) un neadevar. Acesta este un „păcat” de care sunteţi avertizat chiar de Christos (e adevărat că El se referă – mă veţi scuza – la fundul femeii altuia, dar este vorba despre aceaşi cale a păcatului: însoţirea gandului. Pacatul in sine e nu mai e desfrânarea, ci minciuna). Mi-e imposibil să cred că mulţimea de oameni care formuleaza ideea asta (a naşterii Europei) se înşeală de bună credinţă. La fel despre „neglijarea” raportului cu bogăţia: toata lumea VREA să se înşele asupra ideii creştine despre bogatia materială. Toate „elitele” pe care vreţi să le faceţi să decidă adevărul au fost dintotdeauna părtaşe la această miciună . „Turma mică” (dar aleasă) nu sunt ei, ci cei sărmani. Aceştia sunt „elita” creştină. (citate în Evanghelii, în abundenţă şi cand doriţi).
        Mai era un punct…obscura „trăire” opusa „textelor”. Pe scurt, deşi ar merită mai multă atenţie. Nu mai suntem în epoca „trăirii”. nu vă şochează caracterul quasi unanim al acestei abordări ? Avem de „trăit”: ceea ce ni s-a poruncit: mila, austeritatea, infrânarea, căutarea adevarului, modestia, anonimatul, lupta cu propriul ego, simplitatea….etc. Adica o mulţime de frustrari şi de renunţări, SCRISE si detaliate in Evanghelii şi în VT. Totul e SCRIS net si clar, -e „text”- afară de trairile oculte ale fiecărui individ in parte. (Tiens, azi e duminica lui Ioan Scărarul. trebuie să găsiti pe internet poza scării de la Voroneţ; SCRIE acolo ! E o listă de trăiri). Voila. Dimpotrivă o anumită maniera de gândire (care rămâne logică) dar e mult mai vie, mai apăsată si mai baritonală, devotată şi caldă (dar si violentă, uneori) a devenit calea epocii post rationaliste in care tocmai ne aflam. Observaţi, e o „traire” şi asta, a raportului continuu cu…sa-i zicem, tot cu Damaschinul, „lumea Duhului”.
        Da… vă cer iertare ptr bruscheţe. Nu e prima data când mi-o suportaţi….

        • Ca texte ar putea folosi volumele Filocaliei. Puteţi merge de ex. La Librăria Sophia şi să vă interesaţi de unde le puteţi procura.

          Ele sunt de folos practic doar sub îndrumarea unui duhovnic.

          Toate cele bune,

  12. „I believe that thinking only of our own comfort and peace to the neglect of other troubles in the world is immoral. The time has come for us to consider seriously how to change our way of life, not through prayer or religious teaching, but through education. Since moral education is sometimes only superficial, we need to devise a systematic approach to exploring inner values and ways to create a more peaceful world.” Dalai Lama
    Nu specifica „doar in Asia,nici „fara China”,nu le sopteste la ureche tibetanilor,NU!!!! Mesajul sau este universal dar,mai ales constructiv!
    A bon entendeur,salut!

    • Vă mulţumesc pentru comentariu. Este o anumită universalitate logică în acest mesaj. Poate fi de interes pentru cei cu formaţi de psihologi şi psihiatri, care caută o universalitate de tip ştiinţific.

      Pe de altă parte e clar că receptarea mesajului în sensul practicări lui nu este universală. Probabil tot datorită unor trăsături psihologice ale oamenilor, ale valorilor lor, ale culturilor lor aşa cum sunt ele.

      gânduri bune,

  13. Dupa cite inteleg eu ( ca diletant , o recunosc cu rusine ) din acest limbaj cifrat , alesii ( elitele epistemice ) sunt cei care au acces la tainele dialecticii istoriei ( evolutiei ) si armoniei secrete dintre Crestinism si Capitalism ( cu inevitabilele antiteze ) .Au mai fost unii care credeau ca Isus a fost un revolutionar socialist , eretici .Isus s-a adresat unei omeniri inapoiate , tribale , in care ,persoana, , individualitatea , nu era deplin formata , poruncile simbolizeaza drepturile omului , dreptul la libera asociere si initiativa privata , alungarea negustorilor din templu , instituirea sistemelor bancare , etc. . , religia insasi ( in forma de superstitie ) este o anticipare a stiintei iar Paradisul , inchipuirea societatii viitoare , fara conflicte , a Democratiei absolute ( fara clase ) .De altminteri , exista voci avizate care dau de inteles ca Isus ar fi fost un extraterestru , extraterestrii ( dupa denumirea populara ) , numiti ,ingeri, de vulgul ignorant , ar dirija evolutia , nu suntem singuri , Inaltarea s-a intimplat printr-un sistem de propulsie necunoscut ( antigravitatie ?) , mai mult inca , invierea mortilor ar putea fi fie o translatie temporala ( exista si varianta ca Isus ar veni din viitor , care nu se contrazice neaparat cu aceea a extraterestrilor ) , fie clonare si este foarte probabil ca miine ( sau poimiine ) , cu ajutorul geneticii chiar si moartea sa fie invinsa , ceea ce va permite colonizarea galaxiei . Cineva acolo sus ne iubeste ( nu chiar pe toti , pt. ca exista si variante esuate ale evolutiei , elemente retrograde ) . Sper sa nu va suparati prea tare , acestea sunt insa posibile ( si actuale ) consecinte ale tezei Capitalismului cu fata crestina . Evident , in limbaj academic suna putin diferit , mai ezoteric .

    • Vă mulţumesc pentru comentariu. Am parcurs cu atenţie ce aţi scris şi nu am înţeles despre ce este vorba, probabil că am o capacitate limitată de înţelegere.

      gânduri bune,

  14. Va multumesc si eu pt. raspuns .Era o gluma , ma indoiesc ca nu ati inteles , ma refeream la rezultatele hibridizarii scientismului ( nu stiintei ) cu religia , o cyberreligiozitate new-age .Bineinteles ca nu cred ca acestea ar fi conceptiile dvs. , totusi , nu vi se pare ca Evolutionismul este incompatibil cu Crestinismul , ca sa nu mai vorbim despre civilizatia moderna care s-a instituit ca atare printr-o apostazie , respingind violent si singeros religia , iar acum cauta sa o aduca pe usa din dos , ca ingredient retoric ? Cel care a separat efectiv statul de Biserica ( pe care a subordonat-o , ca apendice ,privat, ) a fost Bonaparte , prin autoincoronarea sa , teza armoniei capitalismului cu Crestinismul este una paradoxala si postmodernista , o jignire adusa bunului simt . Am citit cu interes articolele dvs. , apreciez perspectiva holistica . P.S. Nici eu nu am inteles care era rolul dlui Toma in ecuatia de mai sus dar , ma rog …

  15. Ca sa fiu mai clar si imi cer scuze pt. intindere : teza paradoxala a Capitalismului crestin sau Crestinismului capitalist ( o unire a contrariilor, carevasazica dialectica fina ! ) este sustinuta de elita elitelor conservatoare ( si de la noi ) , nomina odiosa . Digresiunea despre religiile new-age se refera la un derivat al ( post ) modernismului , un substitut de religie , care poate avea si intruchipari mai onorabile ( dar si unele mai horror ) ; o exaptatie ? N.b. ,Ecologismul , mai ales in versiunile deep, are un rol insemnat in aceste pseudomorfoze . Consecinte : civilizatia capitalisto-crestina este superioara , confirmata de evolutie , de ,istorie, , ceea ce ii poate da dreptul la dominatie ( si noua prilejul de a ne mira si indigna ca suntem dinamitati si ,invadati, ) , unii , cam incorecti politic , au numit aceasta rasism cultural , religios , imperialism ( pardon , civilizare ) etc. . Se ascut sabiile culturale , se intetesc ideile nobile .Mutatis mutandis ajungem si la dnul Toma care , avind unele sensibilitati legitime , s-a exprimat ceva cam dur , dar ceva-ceva parca ar avea sens , cu precizarea ca nu despre conservatorismul reactionar , antisemit si hard era vorba , ci de acela liberal , democratic si antiislamic ( Doamne fereste , nu e vorba de rasism ) . Un Babel .

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro