Revoluția română după 28 de ani

La împlinirea a 28 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, aproximativ jumătate dintre români socotesc că era mai bine înainte. Cei ce nutresc astfel de convingeri cred că țara era pe mâini bune în vremea când la conducerea ei se afla Nicolae Ceaușescu, au nostalgii comunistoide de diverse calibre, ba chiar regretă de-a dreptul comunismul în întregul lui.
O arată diverse sondaje sociologice făcute de-a lungul anilor de institute aflate în relație de concurență, drept pentru care rezultatele pot fi privite drept credibile, dar și discuțiile cotidiene. Chiar și tinerii care nu au trăit nici măcar o singură zi în comunism ori sub Nicolae Ceaușescu îi regretă și pe unul, și pe celălalt. Ba pentru că așa aud pe acasă de la părinți și bunici că ar trebui să o facă, ba pentru că e la modă să fii stângist și să crezi în nostalgiile kaghebisto-comunistoide cu generozitate împărțite de condeiul și cărțile tatălui tuturor răniților și discriminatelor imaginare din România, Vasile Ernu.
Atunci când încerci să afli mai în detaliu motivele unei atare stări de spirit, altminteri extrem de îngrijorătoare, ți se oferă explicații dintre cele mai felurite. Trec peste faptul că regretând comunismul, unii își regretă, de fapt, tinerețea pierdută, așa cum ni se explică adesea.
Sunt persoane ce invocă siguranța vieții cotidiene, o siguranță ce se identifica cel mai adesea cu certitudinea locului de muncă. Alții echivalează siguranța cu stabilitatea, uitând că stabilitatea excesivă ducea la sufocare. O altă categorie spune că, în vremea comunismului, țara era independentă, respectată, avea o politică externă curajoasă, făcută la București și nu prin alte părți. Nici măcar la Moscova. În afirmațiile lor sunt susținuți fie de ceea ce văd în fiecare weekend la România tv, post în a cărui politică editorială reevaluarea pozitivă a comunismului și a lui Ceaușescu se află la loc de cinste, fie pe la alte televiziuni.
Sunt, desigur, totuși numeroși oamenii, chiar din rândul nostalgicilor, care admit că, cel puțin în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, alimentarele erau goale, aprovizionarea era catastrofală, casele erau neîncălzite și prost ori deloc luminate. Da, dar adaugă unii dintre aceștia, „oamenii se descurcau”, omițând să observe că descurcatul cu pricina implica nenumărate umilințe. Unii încă își mai amintesc că 22 decembrie 1989 i-a prins cu doar trei ore de program la unicul canal de televiziune total aservit familiei domnitoare, cea de-a treia oră fiind oferită cadou în cursul anului 1989 de conducerea superioară de partid și de stat după ce ani buni TVR avusese emisiuni de numai două ore zilnice. Neuitându-se a se menționa că respectivul cadou era rezultatul înțeleptei politici a PCR, a secretarului său general în domeniul energetic.
Numărul lucizilor nu este nici el de nebăgat în seamă. În îngrijorarea cu care observăm creșterea celor ce regretă comunismul, e complet nedrept să nu îi avem în vedere și pe cei ce nu îi uită puzderia de rele. Există, fără doar și poate, semeni de-ai noștri care încă își mai aduc aminte de omniprezența Securității, de telefoanele ascultate, de corespondența cenzurată, de drepturile omului sistematic încălcate, de teama de fiecare zi. Își aduc aminte de toate aceste realități trecute și le condamnă, nemaidorindu-le repetate. Sunt semeni de-ai noștri ce pun degetul pe rană și spun că ceea ce le-a lipsit cu adevărat în cei aproape 50 de ani de comunism românilor nu au fost neapărat pâinea, căldura, electricitatea, serviciile sigure, dar prost plătite, programele tv, ci libertatea.

E adevărat, cei 28 de ani trecuți de la căderea comunismului nu le-au prilejuit prea multe motive de satisfacție românilor. De bucurie nici atât. Bunăstarea materială așteptată e departe, chiar dacă din magazine nu lipsește mai nimic. Viața de zi cu zi nu e tocmai calmă și prietenoasă, activiștii partidului unic de ieri au fost înlocuiți de politruci încă și mai ariviști și mai hrăpăreți, parlamentarii își văd cu precădere de propriile interese, calitatea clasei politice e în continuă degradare. Neîncrederea în partidele politice e mai acută decât oricând, la aceasta contribuind esențial dezamăgirea profundă produsă de ceea ce și-a îngăduit chiar în aceste zile alianța toxică, murdară PSD-ALDE-UDMR. Care pentru satisfacerea intereselor liderilor lor care trăiesc cu teama pușcăriei par să fie gata să scoată la vânzare totul. Orientarea euro-atlantică a țării, justiția, siguranța națiunii, însăși România
„Toate partidele fură prin rotație”. Cam aceasta era ideea care circula printre manifestanții adevărați din primele zile ale protestelor din noiembrie. Un semn că cetățenii României nu se mai așteptau la nimic bun și că nu mai credeau în puterea politicului și a partidelor de a mai schimba ceva. Românii au realizat și au spus cu glas tare că puterea legii e fragilă, că legile și justiția sunt selective, că aleșii își croiesc acte normative în propriul interes, că în România de azi ca și în cea din vremea comunismului toți oamenii sunt egali, dar unii sunt și mai egali.
Tot felul de activiști de partid, care de pe la PSD, care de pe la ALDE au apărut în zilele de doliu prilejuite de moartea Regelui Mihai, crezând că ar putea să ne mai păcălească o dată. Să facă pe patrioții, să se arate tobă de învățămintele istoriei, să plângă în hohote de dragul țării. Cine să îi încreadă pe respectivii? Cine să îl creadă pe Dragnea –Trei Dosare, pe compromisul Tăriceanu, pe tovarășa Olguța care e fascinată când de Antonescu, când de Rege în funcție de partidul din care face parte, pe incompatibila Steluța Cătăniciu, zisă și Gustica, pe irespirabilii Șerban Nicolae, Nicolicea, Adrian Dobre, pe insul cu aer de Laleau Neagră ofilită veșnic lăudat de revista Sputnik, pe Ecaterina Andronescu-Lacrimosa?
Fără doar și poate, viața de zi cu zi din România de azi oferă numeroase motive de dezamăgire. Câteodată chiar de disperare. Dar dincolo de supărările de care nu am fost scutiți în anii post-revoluționari, de care nu suntem scutiți nici azi, nimeni și nimic nu ne îngăduie să socotim libertatea drept o valoare negociabilă. Să o înțelegem ca pe ceva la care se poate renunța pentru câtva timp, în schimbul unor avantaje imediate. Greșeala aceasta au comis-o românii atunci când au creditat comunismul – în august 1968, de pildă.. Atunci, în entuziasmul mitingului ceaușist, credulii s-au ars, iar ei și urmașii lor nu mai au voie să producă litanii pe altarul nostalgiilor desuete.
Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, interviu publicat la 7 august 2009 și republicat în cartea Din vorbă-n vorbă- 23 de ani de întrebări și răspunsuri (Editura Humanitas, București, 2013), filosoful Andrei Pleșu povestește că, invitându-l cu ani în urmă pe reputatul istoric și politolog american Tony Judt să conferențieze la Colegiul Noua Europă despre nazism și comunism, acesta a spus că răul cel mare a fost nazismul, în vreme ce pericolul cel mare rămâne comunismul.
La această observație foarte fină și la adevărul conținut în ea, v-aș invita să reflectăm acum, la 28 de ani de la căderea comunismului în România. Să ne reamintim că el, comunismul, și-a fundamentat existența pe minciună. Și că numai de minciuna deghizată în integrități și coduri de prevenție inventate nu mai avem nevoie. Oricât de îndepărtate de comunism, de strategiile lui și ale PCR s-ar lăuda a fi atât PSD cât și ALDE.
Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro