Se repeta oare miraculosul an 1989? Tine ceea ce se petrece in Egipt de un nou val democratic declansat ori catalizat de eventimentele din Tunisia ori este vorba de manipularea strazii de catre varii factiuni care se lupta pentru mantaua suprema? Putem compara aceasta explozie de nemultumire anti-autoritara cu cele similare din Filipine ori din Indonezia? Avem de-a face cu o reluare a dezastruosului scenariu din Iranul revolutionar al anului 1979 cand un regim corupt si represiv a fost inlocuit cu o teocratie nu mai putin corupta si represiva, de un feroce anti-occidentalism si visceral refractara idealurilor unei modernitati deschise si pluraliste? Pe blogul „Politeia” si aici, pe www.contributors.ro, Theophyle a publicat analize de o remarcabila si nelinistitoare luciditate. Astazi, in Washington Post, Charles Krauthammer exploreaza realist consecintele posibile ale unui haos ce pare pana la un punct similar cu anarhia organizata din Romania sfarsitului lunii decembrie 1989. Nu stim daca mana dreapta a lui Mubarak , presupusul succesor, va fi un Iulian Vlad, un Magureanu, ori un Iliescu. Nu stim cine este acum, la Cairo, echivalentului generalului felon Victor Atanasie Stanculescu, al cameleonicului Stefan Gusa ori al straniului depresiv Vasile Milea. Este bine sa nu uitam ca, dincolo de similitudini adeseori inselatoare, istoria nu se repeta.
Ni se spune ca „Fratia Musulmana” din Egipt, matricea celorlalte, ar fi renuntat la violenta si ar fi fost cumva domesticita. Asa sa fie oare? Cititi textele unui Tariq Ramadan (ganditorul celebrat de mediile stangiste drept cel mai dispus sa dialogheze cu intelectualii vestici) si va veti intreba daca acest tip de „iluminism islamist” este mai mult decat o cosmetizare a unor persistente, neabandonate obsesii. Ramadan este intelectualul oficial, „de-stalinizatorul” de serviciu al dogmelor impietrite, bunicul sau a fost chiar fondatorul „Fratiei Musulmane”, are asadar un pedigree redutabil. Nu m-as mira sa-l vedem revenit din ospitaliera Elvetie la Cairo, pe most de ministru al instructiunii intru Islam si pseudo-modernitate. Recomand aici excelentul articol „Who’s Afraid of Tariq Ramadan?” de Paul Berman, The New Republic, May 4, 2007, precum si cartea aceluiasi autor, o deconspirare a iluziilor intelectualilor vestici, nu neaparat stangisti, intre care Ian Buruma, legate de textele presupus moderate ale lui Ramadan, The Flight of the Intellectuals (Melville House, 2010). O iluminanta deconstructie a dublului discurs utilizat de Ramadan o propune Berman in acest interviu:
http://www.michaeltotten.com/2010/05/the-flight-of-the-intellectuals.php
Ce se va intampla totusi la Cairo? Este evident ca represiunea nu poate dura la infinit, ca presiunile externe (in primul rand cea americana) vor accelera prabusirea lui Mubarak (nu neaparat si a sistemului Mubarak). Fortele armate egiptenme nu vor concede cu usurinta dictatului unor tribuni fanatici, nu vor cautiona dezagregarea insitutionala in numele unor sloganuri nebuloase. Probabil ca ele vor sustine o tranzitie controlata, catre alegeri libere si oneste. Daca partidele din Egipt vor deveni mai mult decat platformele unir vanitati personale, daca se va intelege ca nimic din record-ul lui El Baradei nu-l califica pentru pozitia de „salvator national”, daca societatea civila seculara va actiona de o maniera coerenta si concertata, s-ar putea ca Egiptul sa devina un fascinant experiment democratic in lumea araba. Dar este la fel de posibila indiguirea (ori deturnarea) revolutiei intr-o directie neo-dictatoriala care sa anuleze achizitiile democratice din ultimele zile, intre care depasirea pragului fricii. Contrarevolutia din Egipt poate lua chipul unui regim militar de tip Birmania ori al fundamentalismului islamist militant. O atare a doua solutie ar exploda intreg edificiul strategic post-Camp David.
In aceste zile ruleaza aici, la Washington filmul lui Peter Weir, The Way Back, despre o evadare extraordinara (dar reala, ma grabesc sa o spun) a unor prizonieri din Gulag (Anne Applebaum, consultanta pentru scenariu, autoarea exceptionalei istorii a Gulagului care va apare anul acesta la Humanitas in traducere romaneasca, nota ca este primul film despre Gulag produs vreodata de Hollywood unde ideea ca in URSS au existat lagare de concentrare se pare ca ar fi venit ca o socanta noutate). Cineva imi reamintea ca acelasi mare artist a regizat The Year of Living Dangerously, un tulburator film despre Indonezia anului 1965 care ar merita (re)vazut in aceste zile. Tot astfel, un bun prieten imi spunea ca a recitit in aceste zile poemul Egipetul de Eminescu. Voi face si eu acest lucru, urmarind infrigurat, cu ingrijorata speranta, vestile despre ceea ce poate fi inceputul unei revolutii liberale ori al unei contrarevolutii antiliberale.
PS Am primit azi dimineata (5 februarie) linkul la un articol al profesorului Jeffrey Herf din departamentul de istorie al Universitatii Maryland:
http://www.tnr.com/print/article/world/82881/egypt-islam-islamism-obama-protest
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Într-unul dintre articolele – foarte faine, de altfel – scrise de el, Theophyle îi cam ironiza pe Obama şi echipa lui, etichetându-i, să zicem, drept neavizaţi în problematica arabă, în general, şi a celei din Egipt, în special. În articolul respectiv l-am contrazis faţă de această afirmaţie, argumentând că Obama şi echipa lui face o mutare inteligentă tratând direct cu armata – şeful de Stat Major al armatei egiptene era la Washington,cu staff-ul, la discuţii, cînd a început protestul – ţinând cont că ea e „mîna forte” ce conduce, de facto, viaţa în Egipt, indiferent de cine e la putere. De asemenea, consider că, spre deosebire de situaţia din 1989 de la noi, asta e un avantaj, deoarece, dincolo de disconfortul – normal – produs de afirmaţia „un stat condus de armată”, prezenţa şi implicarea ei previne „vidul de putere” care-a fost la noi şi impactul unor oportunişti, fiind, oarecum arbitrul negocierilor ce se vor purta între părţi. În mod clar, „cel ales” va trebui să fie (şi) în graţiile armatei.
Mie situaţia care mi se pare că n-a fost analizată e următoarea – ca paralelă cu situaţiile similare din Europa comunistă: care va fi reacţia ţărilor musulmane radicale, precum Iranul, în cazul în care regimul care se va instala la Cairo va fi unul democratic, pro-occidental, şi nu unul – cum speră Khamenei – radical? Vor încerca o manevră a la Cehoslovacia, încercând să-i provoace militar pe americani şi israelieni? Vor încerca o subminare prin Al-Qaida?
Apropos, am citit un editorial foarte interesant în presa americană, despre faptul că, dacă revolta egiptenilor reuşeşte să determine răsturnarea regimului lui Mubarak, asta ar fi o lovitură puternică, dublă, dată celor din Al-Quaeda, care „propovăduieşte” că un regim dictatorial/autoritar în ţările arabe poate fi răsturnat doar prin violenţă şi că el trebuie înlocuit cu un regim islamic „pur”.
spin-doctor?
Eu am o nelamurire. Avem cel putin cateva mii de demonstranti care stau permanent in Piata Eliberarii. Mai mult, regimul trimite impotriva lor trupe paramilitare gen garzile patriotice.
Conflictul se poate ameliora (1) daca pleaca Hosni Mubarak (si exista riscul, nu siguranta, sa vina Fratia Musulmana la putere, desi majoritatea protestatarilor sunt pro-democratie, nu islamisti) sau (2) daca sunt omorati cel putin cateva sute de militanti pro-democratie si inchisi inca cel putin cateva mii
Stiu ca ar fi bine sa fie mai multe variante… dar nu sunt. Dumneavoastra ce preferati, domnul Tismaneanu?
Alex, te uiti prea mult la televizor poate, unde parerea personala e ridicata la rang de analiza. Ce conteaza ce prefera dl Tismaneanu? Tot ce conteaza e o analiza serioasa din toate punctele de vedere, nu simplificari minimaliste cu (1) si (2). Daca sint si alte variante?
Iar o analiza e cu totul altceva decit datul cu parerea sau preferintele personale.
daca Ali Khamenei proslaveste ceva abia atunci trebuie sa ne temem de acel ceva!! sau vrem un alt Iran, eventual nuclear? Iran nu poate transporta bomba A prea departe, armata egipteana are insa „SCULE”.
Dintr-o stire TV:
Tanar „protestatar”: Leave, leave imediatelly!
Christiane Amanpour: Why?
Tanar „protestatar”: We HATE you! (cu o grimasa netrucata)
P.S. There is nothing else to say!
Eu zic sa apreciem stabilitatea oferita de domnul Mubarak, un presedinte pentru linistea egiptenilor, cinstit si sarac… cine uita nu merita.
Imi pare rau sa declar ca asa zisa revolutie din Egipt nu se poate compara cu democratia occidentala. Democratia islamica este una tribala si de clan, aici nu e vorba de alegeri libere ci de impunerea puterii reprezentantilor religiosi. Entuziasmul jurnalistic fata de posibila maturare a unui dictator, desi laudabil, arata slaba intelegere a islamului. O guvernare islamica in Egipt poate conduce la un stat de tip Somalia, profund opus valorilor universale cu consecinte greu de imaginat pentru urmatorii 5-10 ani. Epurari religioase, decapitarea armatei, inchiderea Canaluli Suez, razboi cu Israelul si triumful fundamentalismului musulman, ar fi doar cateva din actiunile imediate. Cine crede ca este cu adevarat o revolta a poporului nemultumit se inseala pe jumatate. Orice miscare de strada care dureaza mai mult de trei zile se termina cu o lovitura de stat. Trebuie doar sa raspundem la intrebarea: Cui foloseste?