Rezistenţa anticomunistă în România

Sfertul de secol care s-a scurs de la Revoluţia Română din 1989, a prilejuit numeroase evenimente consacrate unor fapte eroice, iar altora tragice de înainte, din timpul şi după 22.12.1989.

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre suferinţele, sărăcia şi teroarea prin care regimul comunist a năpăstuit timp de 45 de ani ţara noastră, de eroismul celor care au reuşit în zilele fierbinţi ale revoluţiei, să doboare asuprirea, dar, ceva mai puţin despre rezistenta anticomunistă , care s-a desfăşurat dealungul tuturor celor 5 decenii de opresiune.

1. Conceptul de rezistenţă anticomunistă. Vom înţelege prin rezistenţa anticomunistă orice formă de opunere împotriva regimului, adică :

1. rezistenţa armată în principal în munţii ţării;
2. activităţi împotriva regimului, cum ar fi proteste publice, difuzarea de manifeste , grupări declarat anticomuniste, scrisori şi/sau mesaje către guverne, posturi de radio din occident, cu scopul de a desvălui crimele şi abuzurile comuniste;
3. elaborarea de lucrări literare sau artistice valoroase care, în mod voalat , criticau unele aspecte ale regimului ( aşa numita „ rezistenţă prin cultură”),
4. activităţi cu caracter religios în cadrul bisericii sau în afara ei, prin care se manifesta credinţa în divinitate şi implicit împotriva materialismului de tip comunist;
5. disidenţa politico-ideologică, adică despărţirea de ideile comuniste cu care o anumită perioadă de timp, unii cetăţeni fuseseră de acord;

6. lupta ţăranilor împotriva colectivizării agriculturii impuse de regimul comunist în anii de după 1949, încheiată tragic în anul 1962;

7. revoltele muncitoreşti din anii 1977 ( Valea Jiului ) şi 1987 ( Braşov) , înabuşite cu cruzime de către securitate.

2, Scurt istoric .

În vara anului 1944, imediat după invazia trupelor sovietice pe teritoriul României, s-au format grupuri mici în principal de foşti ofiţeri ai Armatei Regale, care au pornit lupta împotriva invadatorilor ruşi.

Pe măsură ce teroarea sovietică şi cea aurohtonă se agravau, grupele de luptători antibolşevici se înmulţeau, ei refugiindu-se în munţi.

Luptătorii din munţii noştri ( Făgăraş, Ciucaş, Arnota, Mţii Banatului etc.) sprijiniţi de locuitorii satelor din zonă, au dat mult de furcă trupelor de securitate în perioada 1945-1962.

Exemplară a fost lupta grupurilor Arsenescu şi Arnăuţoiu care au rezistat 10 ani, provocând serioase pierderi securiştilor.

O altă componentă a rezistenţei anticomuniste din România a fost reprezentată de acţiunea sutelor de mii de cetăţeni, care , în oraşele şi satele noastre şi-au manifestat în diverse moduri dezacordul şi opoziţia faţă de comunism. In perioada 1945+1962, s-au format mii de organizaţii anticomuniste, alcătuite în mare măsură din tineri ( studenţi, elevi, intelectuali, ţărani, muncitori, etc.)

Ei întocmeau şi răspândeau manifeste, încercau să comunice în occident ororile regimului, iar uneori se întruneau făcând planuri cum să se opună terorii .

Reacţia securităţii a fost cumplită, în perioada menţionată fiind arestaţi, torturaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă aproximativ 1 milion de cetăţeni ai ţării. ( A se vedea Raportul care a stat la baza condamnării comunismului în Parlament, de către Preşedintele ţării, în anul 2006 ).

Au funcţionat peste 100 de locuri de detenţie unde, în condiţii înspăimântătoare deţinuţii anticomunişti ispăşeau condamnări care puteau ajunge la muncă silnică pe viaţă.

La penitenciarul Sighet, au fost ucişi mii de generali şi demnitari ai perioadei deî înainte de 1944, iar la Piteşti, floarea studenţimii române a fost supusă „reeducării” prin tortură permanentă, „experiment” unic prin grozăvia lui.

Canalul Dunărea Marea Neagră, construcţie pornită din ordinul lui Stalin, a însemnat muncă forţată în condiţii de exterminare pentru zeci de deţinuţi politici în perioada 1948-1953.

Jilava, Aiud, Gherla, Tărgşor,Mislea. R. Sărat, Tg. Ocna, Suceava, Botoşani, au reprezentat alături de altele, penitenciare unde au suferit zeci de mii de patrioţi români.

Se estimează că, în cei 45 de ani de comunism, şî-au pierdut viaţa în închisori şi lagăre de muncă forţată aproximativ 500 de mii de luptători anticomunişti.

Rezistenţa prin cultură a reprezentat o importantă modalitate de a menţine trează normalitatea valorilor morale şi estetice ale intelectualilor supuşi propagandei comuniste . Se pot da numeroase exemple de scriitori, artişti plastici, regizori şi actori care au elaborat sau au dat viaţă unor opere care aveau şansa de a trece de cenzura implacabilă şi arătau în acelaş timp opiniei publice adevărata faţă a sistemului comunist. Au existat şi lucrări de tip „samisdat”( care se distribuiau din mână în mână ) sau circulau oral sub forma unor anecdote sau epigrame. Cerând iertare cititorilor pentru caracterul licenţios, redăm mai jos una din nenumăratele epigrame ale lui Păstorel Teodoreanu, cel mai mare humorist român anticomunist :

„ In era nouă începută

Căcaţii scriu în loc să pută

Iar scriitorii adevătaţi,

Sunt daţi afară de căcaţi”

În ansamblul lor , cultele religioase nu puteau fi decât inamici ai doctrinei comuniste, fiindcă ele reprezentau „ opium pentru popor „ ( Marx ). În ceeace priveşte modul de manifestare a acestei incompatibilităţi dintre religie şi ideologia comunistă, au existat diferenţe notabile între diferitele culte. Astfel activitatea catolicilor şi greco- catolicilor a fost interzisă în anul 1948, iar numeroşi clerici şi credincioşi au fost arestaţi şi închişi ca deţinuţi politici.Prelaţii cu rang înalt catolici şi greco-catolici s-au comportat eroic, unii dintre ei fiind adevăraţi martiri. (Monseniorul Vladimir Ghica, Episcopul Todea, Episcopul Justin Paven şi mulţi alţii ).

Biserica ortodoxă, cu cel mai mare număr de credincioşi în România, a adoptat o atitudine diferită. Patriarhul Justinian – prieten cu Gh. Gheorghiu Dej, a reuşit să păstreze activitatea cultului ortodox ca fiind acceptată de către regim, drept care bisericile au fost în permanenţă pline. Biserica ortodoxă s-a ferit să critice în mod deschis regimul comunist. Au fost însă şi cazuri în care unii preoţi ortodocşi s-au opus liniei oficiale, ceeace a dus la persecutarea şi condamnarea lor politică. Exemplul cel mai elocvent este poate al preotului Calciu Dumitreasa care, în perioada demolării bisericilor, s-a opus cu curaj exemplar acestei crime. (Memorabilele sale predici „ Şapte cuvinte către tineri” din anii 1977-1978).

Din nefericire, au fost şi preoţi care au colaborat cu securitatea ca informatori. Apreciem însă că, biserica ortodoxă, prin păstrarea bisericilor şi a preoţilor în funcţie a dat posibilitatea milioanelor de creştini să-şi manifeste credinţa. În acest mod se poate considera că biserica ortodoxă a exercitat şi ea o formă de rezistenţă anticomunistă, chiar dacă nu ca şi cea eroică a catolicilor şi greco-catolicilor.

Fenomenul disidenţei a apărut în ţara noastră în jurul anilor 70. Stricto senso, conceptul de disidenţă înseamnă ruperea de o concepţie acceptată. Într-un anumit sens, aşa s-au şi petrecut lucrurile. După 1965, în condiţiile unei oarecari relaxări a terorii, dintre intelectualii care într-un fel sau altul făceau parte din sistem , s-au ridicat unii care în mod de cele mai multe ori voalat , au criticat regimul. Aceştia au fost disidenţii. Numeroşi scriitori, oameni de artă şi cultură, regizori şi actori pot fi înscrişi într-o „listă de onoare” a disidenţilor din România.

Ţăranii români, legaţi în mod tradiţional de pământul pe care îl munceau cu sudoarea frunţii, au fost aprig prigoniţi de criminala colectivizare a agriculturii începută în anul 1949 şi încheiată în 1962. Marea majoritate a ţăranilor noştri s-au opus colectivizării, uneori cu vehemenţă şi chiar cu violenţă . Împotriva acestora, regimul a dezlănţuit o cumplită represiune, zeci de mii de ţărani fiind aruncaţi în închisori sau lagăre de muncă, căte odată chiar ucişi. Represiunea economică împotriva ţărănimii a fost înspăimântătoare, mulţi dintre ei fiind lipsiţi de roadele muncii lor şi îndurând astfel o tragică sărăcie şi chiar foamete.

Printre modalităţile de manifestare a rezistenţei anticomuniste din ţara noastră trebuie să amintim de cele două importante revolte muncitoreşti împotriva regimului : cea din Valea Jiului în 1977 şi cea de la Braşov în 1987. Revoltele au fost înăbuşite cu cruzime de securitate care, operând numeroase arestări, a torturat sute de manifestanţi, iar cei consideraţi periculoşi, au fost deportaţi în alte zone ale ţării.

Toate acţiunile anticomuniste prezentate mai sus, dovedesc faptul că , în ciuda propagandei demenţiale şi a teroarei care dealungul a 45 de ani a martirizat poporul român, acesta nu a încetat să deteste regimul, chiar dacă unii oameni mimau de frică ataşamentul la comunism.

Diversele forme de rezistenţă anticomunistă înlănţuite între ele au condus în final la uriaşa explozie a Revoluţiei din 1989.

Desigur, au existat şi condiţii internaţionale care au favorizat declanşarea revoluţiei, dar este incontestabil că în România profundă, a existat în permanenţă respingerea comunismului şi implicit, o rezistenţă uneori violentă alte ori tacită, din partea marii majorităţi a poporului român.

După 1990 Revoluţia a fost confiscată de criptocomuniştii corupţi care, au dus ţara la situaţia nedorită de astăzi. Cu toate acestea , partidele efectiv anticomuniste, unii liederi patrioţi cum au fost Corneliu Coposu şi Constantin Ticu Dumitrescu şi a unor membri ai Societăţii Civile, România a făcut un pas decisiv spre lumea occidentală, prin aderarea la NATO şi UE.

3.Concluzii.

Lupta împotriva comunismului nu este încă încheiată , fiind spre cinstea naţiunii , rezultatul alegerilor prezidenţiale din Noiembrie 2014, care a reprezentat o importantă victorie în această luptă.

Să ne ajute Dumnezeu să ştim a valorifica această victorie, pentru a înlătura definitiv pericolul pe care îl reprezintă comunismul pentru naţiunea noastră.

Prof. Univ. Gh. Boldur-Lăţescu