marți, martie 19, 2024

Ridicolul lucrativ

Cîndva am fost idealist… am vrut să văd frumusețea în breasla/lumea mea… acum în schimb, văd doar adevărul…

Cînd lucrurile se încurcă și se suprapun ca mîlcul din mlaștină, formînd un ghemotoc îmbîrligat, atunci poate ar fi de preferat să aplici soluția ingenioasă al lui Alexandru cel Mare, care a tăiat în două celebrul nod gordian cu sabia sa… altă soluție oricum, nu prea mai ai la dispoziție.

Ca să înțelegem natura și funcționalitatea profesiei noastre de artist – fie independent sau bugetar – este indicat să ne înzestrăm cu o gîndire care să creeze capacitățile de a găsi soluții coerente și eficiente pentru rezolvarea problemelor specifice care apar în fluxul nostru existențial, atît de expus vulnerabilităților de diferite feluri. Fără aceste capacități vom fi sortiți evoluțiilor inconvenabile nouă și vom lipsi de la masa negocierilor unde se discută/hotărește tocmai soarta profesiei noastre de către exploatatorii (1) noștri. Pragmatismul nemilos al realității ne va confrunta permanent cu idealurile și închipuirile noastre cultivate – de multe ori naive – despre importanța și funcția socială în domeniul divertismentului și artei. Doar cei ce își calibrează și înțeleg corect poziția lor în hora socială își vor putea asigura supraviețuirea și chiar dezvoltarea pe viitor.

Observ cu o oarecare consternare și dezamăgire haosul terminologic, lacunele de educație și de exprimare, nivelul capacității de a înțelege și procesa informațiile și apetitul de înverșunare în care se pierde o mare parte a colegilor, a specialiștilor și a publicului. Mi-a luat ceva timp – recunosc – să accept starea de fapt în această privință. Nu-mi explic nici acum… o fi vorba de o delăsare boemă? Sau o duc chiar așa de bine colegii de breaslă? Poate e un dezinteres cool și blazat la mijloc, sau e posibil să fie vorba despre un retard social generalizat? Oricare ar fi motivul, pot afirma liniștit, că ieșirea din acest vacarm narativ va fi una lungă și anevoioasă. Multă maculatură se va dilua prin neputința intrinsecă a genezei falsificate pe care s-a clădit conștiința colectivă în general și dialectica mentalității breslei mele în particular.

republică populară

Intențiile lăudabile și de bun simț – care au început să se contureze în ultima perioadă prin diferite petiții și dezbateri, dorind organizarea unor forme de reprezentare profesională și protecție socială pentru breasla artiștilor independenți, se împotmolesc la fiecare pas oficial asumat de către inițiatori.                           Fiind direct interesat de subiect, dar deocamdată stând deoparte și observând de pe tușă evoluția lucrurilor, mă întreb: de ce oare?

Am scris despre aceste motive într-un articol/studiu[4] de acum cîteva luni, unde am făcut o analiză antropologică a mentalității și atitudinii colective care guvernează comportamentul și capacitatea decizională a comunității artistice în general și celor independenți în particular.  În același timp sunt un participant activ și observant al fluxului existențial și fiind organic implicat în diverse acțiuni de reparație în general, sunt curios să aflu care sunt oare motivele acestor blocaje privind partea cealaltă – cea birocratică/administrativă, care frînează și desconsideră aceste încercări firești.

Speța este mult mai complexă însă, avînd multiple ramificări istorice, sociopsihologice, economice și sociale. Să aruncăm o privire la factorii (ele fiind rezultatul experienței, observațiilor și percepțiilor mele îndelungate) care blochează acești pași… care sunt aceștia, de unde izvoresc și în ce fel ne incurcă lucrurile?

Calitatea umană autohtonă caracterul individului din ‘bazinul uman’ existent – respectînd și apreciind excepțiile de rigoare – este produsul unei narative istorice și sociale înghețate încă din epoca fanarioților. Se dovedește superficial, complexat, arogant, fudul, delăsător, leneș, mincinos, laș, trădător, corupt, dar vesel și jovial. Acest bazin uman este beneficiarul devenind de-a lungul timpului chiar generatorul – unei mentalități ticăloase, vanitoase și lipsite de o dimensiune istorică competitivă. În esență nu s-a schimbat mai nimic în psihologia și discursul existențial de la mijlocul secolului al 18-lea. Vrem sau nu, acceptăm sau nu, cu toții ne scăldăm în acest ‘bazin uman’ din care sunt aleși decizionalii care sunt investiți cu puterea executivă, de care depind multe aspecte ale societății în care trăim. Calitatea umană este, poate cel mai important factor în componența decenței și iată, că tocmai lipsa ei stă în calea firescului.

Educația – nu mă refer neapărat la studiile de specialitate – cu toate că acestea sunt extrem de importante și utile, dar nu sunt o condiție a reușitei comerciale în profesia noastră – ci mai degrabă la cei șapte ani de acasă. Principiul guvernator al omului educat și bine crescut este bunul simț, care generează amabilitate, respect și acceptarea întocmai al celuilalt. Lipsa acestor atribute duce la o stare isterizată generală a conștiinței colective, care își pierde orice fel de control cognitiv în gestionarea evoluției proprii impusă de fluxul istoric, de care nu se poate dezice.

Discursul public general – societatea contemporană autohtonă este produsul și totodată victima unei narative toxice propagate și promovate din mijlocul anilor ’60 al secolului XX.  Trebuie menționat faptul, că din 1958-59 în România se simțea o oarecare detașare ideologică și culturală de la doctrinele lui Andrei Zhdanov (2)- celebrul și temutul ideolog cultural al lui Stalin. S-a instaurat o relaxare și o deschidere în relațiile culturale cu vestul Europei. Pe atunci orașele țării se mai bucurau de moștenirea civică a nobilimii și burghezimii cultivate și educate, ce avea încă putere și influență asupra comportamentului și discursului social echilibrat, sănătos și transparent. Lumea își cunoștea și își accepta locul în societate, fără sincope și fără aroganță. Schimbarea de paradigmă de comunicare coincide oarecum cu apariția lui Ceaușescu în 1965 și trecerea de la republică populară la republică socialistă.

În 1966 apare celebrul Decret nr.770 (3) , iar împreună cu el apare generația decrețeilor, care în anii ’90 preia masiv discursul public din politică, din viața socială, din teatru/film/literatură/arte plastice/divertisment și din mass media. Cultura corporatistă (această nouă manifestare a sclavagismului), progresul tehnologic, dizolvarea sistemului educațional și alunecarea societății spre consumatorismul atotputernic au generat apariția unui limbaj de lemn, gol și lipsit de substanță, care la rîndul lui a generat gîndirea de lemn și analfabetismul funcțional. Sub auspiciile egalitarismului agresiv de toate tipurile alunecăm ușor spre teroarea libertății, iar existența socială fără ordine și ierarhizare sacră evident ne va duce direct la libertatea terorii. Acest tip de gîndire/atitudine/mentalitate – prin care urăști totul înainte să afli despre ce urăști de fapt – domină deja de vreo 20 de ani discursul public colectiv, alterînd gîndirea, gramatica, semantica și morfologia limbii, iar din asta rezultă capacitatea decizională compromisă la fiecare nivel al societății, care – cum putem observa zi de zi – ne influențează existența în mod dramatic și ireversibil. Din cauza unui asemenea discurs generalizat nu este de mirare, că informațiile, situațiile și soluțiile vieții sunt deturnate și blocate prin fascismul indolenței, acesta fiind lipsit de orice fel de ideologie, sau doctrină, devine probabil cea mai periculoasă manifestare a fascismului… În cotidian experimentăm o conjugare pronunțată a acestei atitudini în toate aspectele vieții, îmbrățișată cu entuziasm și elan tineresc de anumite produse mass media, opiniatori, unii politicieni, trend setter-i, influențatori, comentatori și evident de reporterii noștri de divertisment cu sensibilitățile lor izvorîte dintr-un diletantism jenant, generînd un haos cultural propulsîndu-ne departe de echilibrul demn al firescului.

Lipsa surselor de demnitate – orice națiune se formează în jurul unor idei abstracte care au capacitatea să genereze simțul apartenenței, a demnității și a mîndriei. Aceste idei pot avea diferite surse, diverse manifestări și o multitudine de nivele de penetrare în textura cognitivă a societății.  Totul pornește de la legenda genezei unei națiuni. Autenticitatea și probitatea unei astfel de legende este garantul credibilității cumulului de componente din care izvoresc valorile fundamentale care nasc, coagulează și întăresc o națiune.  Eu unul nu am observat/sesizat/experimentat nimic din cele mai sus menționate în ultimii 30 de ani…

  • Capcana bigotismului spiritual – exagerările de orice fel sunt dăunătoare, contraproducitve și jalnice. Într-o societate care alunecă spre un fundamentalism latent orice interacțiune umană, sau instituțională este influențată de iluzia superficială a unei narative facile. Iar prin asta etica existențială și empatia socială va suferi întocmai degradarea – împotriva căreia se organizează și acționează. Ce ironic și trist… Un astfel de discurs generalizat creează cultura abandonului și a negării de sine, care se mainfestă prin degenerarea calității umane.                                                         

Cu toții ne bălăcim în acest fluviu improbabil care încă nu și-a găsit matca firescului. Of of of…

M-ar liniști oarecum ideea să aflu că undeva în munți, într-un bunker bine păzit și izolat, un grup restrîns de oameni bine selectați și instruiți își freacă mîinile amuzîndu-se copios uitîndu-se pe ecranele uriașe din dotare la întîmplările – generate și arhitecturate de ei însiși – din țara mea. Asta ar însemna că există totuși o noimă și o logică în tot ce se întîmplă în jur. Asta ar însemna că există o strategie, o gîndire, o planificare cu viziune care va duce la o desăvîrșire oarecare… Dar mă tem că nu e așa… Regresia socială vine dintr-o inerție blazată și moștenită de multe generații, fiind implementat în codul genetic al nefirescului pe aceste meleaguri.

Suntem oare expuși dictaturii ridicolului lucrativ? Sau poate se dezvoltă în noi lucrativitatea dictaturii ridicolului… sau poate ne amuză ridicolul dictaturii lucrative? Poate ne încearcă ridicolul lucrativității dictatoriale… sau dictatura lucrativității ridicole? Vă rog să alegeți! În rest să ne vedem cu bine… că de păcălit v-ați lăsat de mult, nădăjduiesc respectuos…

NOTE___________


1 cumpărători de talente, organizatori de concerte/festivaluri/evenimente, case de producție, etc.

2 OBLIOgrafia mimetismului autosuficient – 29.08.2020 – https://singularag.com/2020/08/29/obliografia-mimetismului-autosuficient/

3. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrei_Zhdanov

4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Politica_demografică_a_regimului_Ceaușescu

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Generalizări forţate pe fond de gândire puternic eugenică, clişee plate de manelist disperat la sfârşitul chermesei (vaaaaiiii, viaaaţaaa meaaaa, familiiiia meeaa, n-aaam avuuut nooorooc; eu am fost bun, alţii e de vinăăăăă).
    Îi recomand autorului să îl citească pe Viktor Frankl, deşi m-ar mira să apară comentariul.

  2. Da, interesanta analiza. Din perspectiva mea eu vad doua paradigme care au functionat in Europa si chiar in lume: 1. Las-o asa ca merge asa! si 2. Sa schimbam sa mearga mai bine! Prima e o perspectiva conservatoare, ultima e una progresista. Opinia mea e ca solutia castigatoare e undeva la mijloc, intre cele doua. Paradigma conservatoare a exagerat non-schimbarea, pe cand cea progresista a fetisizat schimbarea. Astfel, prima a conservat si metehnele vechi si deformate, pe cand ultima a ajuns sa intoarca totul cu „dosul” in sus si sa sustina ca asa e normal. Dar, slava Domnului ca exista si moderatii, adica conservatori moderati si progresisti moderati. Acestia se afla intre cele doua perspective: conservatoare si progresista. Moderatii vor sa pastreze ceea ce e bun si benefic atestat si verificat de experienta trecutului si sa schimbe ceea ce nu e bun si ingreuneaza dezvoltarea durabila. De aceea moderatii de ambele tabere se inteleg intre ei, in schimb, extremele din aceste tabere se detesta si lupta intre ele. Sa speram ca moderatii vor iesi biruitori, nu extremele! Dar nu e sigur.

  3. Problema: “Fiind direct interesat de subiect, dar deocamdată stând deoparte și observând de pe tușă evoluția lucrurilor, mă întreb: de ce oare?”
    Chiar așa: de ce oare?
    De unde oare masochismul autotorturii prin fantezii antropologice și sforăieli statistice?

  4. Ridicolul fiecaruia dintre noi – ce poveste interesanta . Oare suntem cu totii ridicoli sau doar ne dorim cu totii a ridiculiza pe altii ? Oare aceasta sa fie societatea in integralitatea ei ? Ridicolul ne paste la tot pasul .Suntem ridicoli cind recitim cartile de istorie ce ne prezentau eronat existenta trecuta si prezenta – in acele vremuri dictatoriale si cind acum inca mai credem acele false imagini istorice ce ne erau prezentate ca realitati ? Suntem ridicoli cind revedem -maretia – unor fosti ilustri, trecuti deja , actori dar pe care nu ii puteam compara, in acele vremuri , cu altii – din lumea larga – neavind acces la realizarile lor actoricesti de tot felul ?Suntem ridicoli cind acceptam sentimental feluritele forme de fake aparute in media ? Suntem ridicoli cind ne exprimam fara a avea o anume forma de cunostere – asupra unor lucruri pe care nici nu le stim nici nu le intelegem ? Suntem oare ridicoli (unii dintre noi )cind ne afirmam nostalgia suprapusa un trecut mincinos si iresponsabil ?Suntem ridicoli cind acceptam aceasta stare de lucruri -ce politic vorbind- nu ne reprezinta ? Totusi trebuia sa trecem si prin asta . O natiune , indiferent care este ea , pina nu atinge pragul de jos – al modului de exprimare publica si pina ce suferinta comuna , interioara noua , nu devine de nesuportat nu poate trece mai departe . Am sarit etape , am ars incandescent perioade de istorie . Am dat mereu vina pe altii si am aratat cu degetul ,de multe ori , chiar pe cei care ne vor binele .acum am ajuns aici .Granitele nu ne sunt amenintate (vedeti ce se intimpla mai peste tot in lume ). Libera circulatie a oamenilor, a capitalului si al marfurilor este deja realitate . Tehnologii de neimaginat cindva (nu cu multa vreme in urma )ne sunt puse la dispozitie . Apartenenta la UE si NATO ne asigura frontierele . Bunastarea generala este evidenta . PIBul natiunii a crescut de zeci si zeci de ori . Visul -din anul de gratie 1989 – s-a implinit in totalitate , ba chiar mai mult de atit .Oare nu trebuie sa trecem si prin aceasta perioda de ridicol personal ? Eu unul cred ca DA.

  5. Dupa mine, trebuie trasata o linie de demarcatie intre rolul social al artei si practica sociala a artei.

    Cel putin din perspectiva scarii de abordare: in timp ce rolul social este cu necesitate un proces istoric, practica sociala este o actiune momentana si locala.

    Din perspectiva sociala, rolul social al artei este dincolo de capacitatea de actiune imediata a comunitatii artistice, desi aceasta are desigur posibilitatea de a infuenta mersul lucrurilor. Insa practica sociala este la indemana fiecarui artist, este la alegerea fiecaruia.

    ===

    Vezi ceea ce vrei sa vezi, daca te uiti spre o padure – o padure vei vedea, daca te uiti spre o groapa de gunoi – o groapa de gunoi vei vedea.

    Nu exista nicio evolutie, din cunostintele mele, care sa salte pe val comunitatea artistica sau simtul estetic al maselor. Incercarile naziste si comuniste de a ghidona cultura au avut doar un impact restrans. Nimeni nu poate fi obligat sa perceapa arta intr-un anumit mod, oricat de eficienta s-ar dori propaganda.

    ===

    In ce masura rolul social si practica sociala se intrepatrund – acest lucru este de discutat indelung.

    Avem insa la indemana arta participativa, o putem utiliza -daca avem curajul necesar si perseverenta.

    In ce masura artistul este dispus sa antreneze publicul sau in actul creativ, in ce masura este capabil si doritor sa scoata publicul din rolul sau pasiv (spectator- sa spunem) pentru a-l aduce in inima procesului de creatie, ca un co-autor sui-generis?

    Cred ca este o intrebare fundamentala pentru orice artist care doreste sa iasa din cubul sau de cristal.

    Poate artistul sa se rupa de valoarea materiala a operei sale? Poate sa accepte efemeritatea produsului sau artistic?

    Eu cred ca exista multi capabili de asa ceva. Chiar daca scena unor asemenea evenimente creative este una neconventionala. Chiar daca opera lor dureaza doar o zi, chiar daca publicul-creator nu vine din biblioteci ci de la volanul tractorului – spre pilda. Acceptam practica sociala, caracterul participativ al actiunii artistice. Dar mai trebuie sa vrea si Grivei.

  6. Nu știu ce să zic strict legat de temă, dar cred în puterea muzicii, în capacitatea ei de a rezona cu părticica de sublim a ființei umane chiar și-n zonele unde derizoriul pare să se fi instalat definitiv și fără vreo speranță.

    Și-mi aduc aminte de „Închisoarea îngerilor” (cu Tim Robbins și Morgan Freeman) în care, la un moment dat, toată suflarea aflată-n curtea împrejmuită cu gard electric a încremenit la aria sopranei pusă clandestin la megafoane.

    Sau, din viața reală, trecătorii care uitau să mai intre-n supermarket-ul în fața căruia un tip fără o mână cânta impecabil, la orga lui modestă, „Valsul numărul 2” de Șostakovici.

    Iar ca o provocare pentru AG (dar și ca un modest omagiu), „Backlash blues” cu Nina Simone la Montreux, într-o variantă genial de minimalistă. Mai e și naturalețea cu care-și deschide sufletul pe scenă, povestindu-și angoasele..

    https://www.youtube.com/watch?v=H0W7K8tYK-Y

  7. Nu o să încerc să discut pe text, să comentez viziunea autorului. Pentru că textul mi se pare interesant mai ales sub un alt aspect: fiecare dintre noi are tendința de a se închipui ombilicul nerecunoscut al universului. Și Gică de la sculerie, și cardiologul cu patalama, și politicianul, și auxiliarul. Și toți au dreptate. Și toți nu au. Nu se poate fără nici unul dintre ei, dar nimeni dintre ei nu e de neînlocuit.
    Nu te poți bucura de o vizită la muzeu sau de un concert fără bani de bilet, nu există nici măcar muzeul sau sala polivalentă fără zidari, tapițeri și arhitecți, dar viața ar fi tare anosta fără artă. Arta ne-a însoțit încă din peșteră și, odată cu prima unealtă, am avut și timp pentru rupestre și ritm. Probabil că o societate nu poate exista fără toalete curate și, mai ales astăzi, fără strategii elaborate, dar o societate sănătoasă este cea care are grijă de artiștii ei. Este indicatorul cel mai relevant și pentru sănătatea tuturor celorlalte sectoare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

AG Weinberger
AG Weinberger
Muzician, promotor al blues-ului american în România, chitarist, cântăreț, producător și realizator de emisiuni radio. În 1986 și-a început cariera de solist blues, înființând împreună cu Harry Tavitian (pian), Corneliu Stroe (baterie) și Cătălin Rotaru (chitară bas) prima formație de blues din România – Transylvanian Blues Community. După 1990, a fost invitat în turnee în Germania, Elveția, Israel, Turcia, Ungaria (unde în 1992 a cântat în deschiderea concertului susținut de chitaristul Al Di Meola). În 1991, și-a înființat propria formație de blues - Weinberger Blues Machine. A lansat primul său album de blues din România - Good Morning, Mr. Blues (1996), urmat în 1997 de Standard Weinberger. Albumul din 1997 a obținut premiul Cel mai bun disc de jazz al anului 1997. Tot în 1997, Weinberger a cântat în Piața Universității cu ocazia vizitei președintelui S.U.A., Bill Clinton. Ca urmare, a primit un mesaj de mulțumire semnat personal de președintele american. A fost singurul artist nonamerican invitat să participle la celebrul Festival Bluestock din Memphis, S.U.A. In 2011 i-a fost conferit titlul 'Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler. Discografie: Good Morning, Mr. Blues (1996) Standard Weinberger (1997) Transylvania Avenue (1999) Nashville Calling (2006) Guitar Man - Vol. 1 (2008) Guitar Man - Vol. 2 (2008)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro