joi, martie 28, 2024

Utopii genocidare: Robert Conquest și onoarea sovietologiei

Pentru locuitorii fostului Bloc Sovietic, numele lui Robert Conquest este cu adevărat legendar. Îmi amintesc prima mea experiență avută cu capodopera istorică a lui Conquest, „The Great Terror”. [în lb. rom., „Marea teroare”, Humanitas, 1998] Eu am intrat în posesia ei pe la mijlocul anilor 1970, în România lui Ceaușescu, atunci când soția unui faimos disident mi-a făcut-o cadou. Acesta hotărâse să rămână în Franța și și-a îndemnat soția să-i doneze cărțile câtorva prieteni și cunoștințe. Am fost norocos să mă număr printre ei. Am citit cartea în câteva zile (și nopți). A fost într-adevăr o experiență transformatoare, devastator de edificatoare precum fusese lectura cărților lui Arthur Koestler („Întuneric la amiază”), George Orwell („1984”) sau Aleksandr Soljenițîn („Arhipelagul Gulag”). De fapt, auzisem prima oară de analizele originale ale lui Robert Conquest asupra stalinismului la Radio Europa Liberă, în timpul transmisiunilor memorabile ale intelectualilor democratici, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. În orice caz, lectura acelei enciclopedii a distructivității pe care Conquest reușise să o alcătuiască în pofida arhivelor închise, martorilor greu de intervievat și tuturor celorlalte obstacole create de re-stalinizarea Uniunii Sovietice după căderea lui Hrușciov din 1964, a reprezentat pentru mine un moment extraordinar, absolut tulburător.

Volumul era un autentic monument istoric, superb documentat, o mostră de erudiție inspirată de o adâncă empatie față de victime. Crescut într-o familie de foști veterani ai Războiului Civil Spaniol care își petrecuseră anii războiului mondial în URSS, am crezut că știu destule despre magnitudinea domniei terorii lui Stalin. Greșeam: cartea lui Conquest m-a făcut să înțeleg criminalitatea intrinsecă a regimului, logica sa nihilistă irezistibilă, înclinația lui perfidă către omogenizarea permanentă a societății și eliminarea oricărei deosebiri percepute, a tuturor demonilor „obiectivi” și „subiectivi”. Dacă ar fi să numesc cărțile pe care încă le găsesc inegalabile în termenii puterii analitice, explicative și interpretative de a descrie stalinismul, aș numi Marea Teroare alături de contribuțiile unor Robert C. Tucker, Richard Pipes, Martin Malia, Leonard Shapiro, Boris Souvarine și Adam Ulam. Nu e de mirare că școala revizionistă i-a numit pe unii dintre acești autori (în special pe Conquest, Malia și Pipes) drept principalii apărători ai anticomunismului liberal, după cum se spune, paradigma intelectuală antrenată de Războiul Rece. Era cu totul normal pentru autointitulații anti-anticomuniști ai erei Brejnev să-i deteste pe cei care au perceput sistemul ca fiind fundamental criminal și care au pus sub semnul întrebării aplicabilitatea unor concepte precum mobilitatea socială în examinarea masacrelor dintre elite. Acest lucru face cu atât mai remarcabilă prezența lui Stephen Cohen în volumul recenzat.

Distinsul sociolog Paul Hollander a reușit să pună laolaltă o binemeritată colecție de scrieri, reconfortant de diversă, non-encomiastică și complet onestă despre moștenirea lui Robert Conquest. Născut în 1917, poet, gânditor politic, diplomat, istoric, un adevărat spirit enciclopedic, Conquest a clădit o operă originală care a influențat generații de studenți preocupați de chestiunile sovietice, marxiste și în general revoluționare. Cartea lui Martin Amis, „Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million” (New York: Hyperion, 2002) se deschide cu următorul citat din lucrarea lui Conquest, „The Harvest of Sorrow: Soviet Collectivization and the Terror-Famine”: „Am pune probabil lucrurile în perspectivă, în cazul de față, atunci când afirmăm că acțiunile însemnate aici au dus la pierderea a douăzeci de vieți omenești, nu doar pentru fiecare cuvânt, ci pentru fiecare literă din această carte”. Iar Amis adaugă amar: „Acea frază reprezintă 3.040 de vieți. Cartea are 411 pagini”.

„Political Violence” este mai mult decât colecția tradițională de ode solemne, adesea răsuflate, la adresa unui mare om de știință. Este în realitate o colecție excelentă de studii penetrante asupra conceptelor-cheie care stau la baza demersului de-o viață al lui Conquest: centralitatea violenței în escatologia revoluționară marxistă; legăturile dintre utopie, violență, ideologie și teroare; limitele și relevanța comparațiilor dintre experimentele totalitare nazist și sovietic. Așa cum a spus-o Conquest însuși într-un important eseu asupra istoriei ca teren de luptă: „Marile catastrofe ale erei noastre au fost produse de ființe umane mânate de anumite gânduri. Și astfel, întrebările esențiale ale istoriei trebuie să fie: Cum explicăm ceea ce-a fost numit ‘frenezia ideologică’ al secolului XX? Cum au reușit să prevaleze aceste aberații mentale? Care a fost categoria și condiția celor care au avut de suferit? Cine erau acești ‘Mary Mallon’ care au răspândit infecția?” („Reflections on a Ravaged Century”, New York: Norton, 2000, p. 3).

Introducerea lui Hollander oferă un set valoros de chei interpretative asupra contribuțiilor extrem de bogate și multifațetate ale lui Conquest. Pentru că a scris el însuși studii remarcabile despre starea de auto-hipnoză a intelectualilor radicali (și nu numai) în timpul a ceea ce Hannah Arendt a numit cândva „furtunile ideologice ale secolului XX”, Hollander scoate în relief cu acuratețe rolul lui Conquest ca promotor al normalității etice. Biograful lui Buharin, Stephen Cohen (un admirator al operei lui Conquest în pofida multor divergențe), se concentrează asupra repatriaților post-Stalin, oameni care au supraviețuit Gulagului și au avut dificultăți în a se adapta la o societate care nu părea dornică să-și confrunte trecutul traumatic. În mod special revelatoare sunt referințele lui Cohen la nădejdea pusă de Nikita Hrușciov în câțiva vechi bolșevici, foști deținuți ai Gulagului, privind declanșarea și intensificarea campaniilor anti-Stalin. Plecând de la opera kremlinologică a lui Conquest, Mark Kramer explorează luptele de succesiune și rivalitățile dintre elite. Kramer produce un comentariu fascinant asupra mașinațiunilor lui Lavrenti Beria în perioada de după decesul lui Stalin și a rivalităților feroce care au culminat cu căderea și executarea acestuia. Analiza lui Mark Kramer, bazată pe materiale de arhivă, confirmă întru totul examinarea profetică oferită de Conquest asupra luptelor interne dintre elitele sovietice în cartea „Power and Policy in the USSR” (New York: St. Martin’s Press, 1961).

Norman Naimark ne oferă o analiză pătrunzătoare și provocatoare a implicațiilor genocidare ale politicilor lui Stalin împotriva țărănimii și anumitor grupuri etnice. Cu prilejul unui workshop organizat la Yale de istoricul Timothy Snyder, profesorul Naimark și-a expus opiniile și a reiterat concluzia textului inclus în acest volum: „În ultimă instanță, ambele state totalitare – Germania nazistă și Rusia stalinistă – au comis genocidul, ‘crima crimelor’. În pofida prăbușirii Uniunii Sovietice și concomitentul acces mai larg la informații, știm mult mai multe despre atrocitățile naziste decât despre cele sovietice, și despre cei care le-au inițiat, organizat și dus până la capăt. Chestiunea crucială a intenționalității și a culpabilității penale în cazul sovietic poate fi tranșată definitiv printr-un acces complet la arhivele rusești și la acei responsabili care încă sunt în viață”. (p. 47) Istorica de la Universitatea din Toronto, Lynne Viola, cândva unul din exponenții principali ai direcției revizioniste, autoarea de dată recentă a unei cărți impresionante intitulată „The Unknown Gulag: The Lost World of Stalin’s Special Settlements” (New York: Oxford University Press, 2007), și-a explicat rezervele privind utilitatea acestei abordări, în special în lumina unor posibile manipulări tendențioase. Permiteți-mi să spun că am întâlnit astfel de reacții după apariția în 2006 a Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (pe care am prezidat-o), un document care descria stalinismul românesc drept un regim genocidar. Pentru că am citit cele mai multe dintre contribuțiile recente la dezbaterile nesfârșite pe tema Stalin, sunt convins că niciuna din principalele ipoteze avansate de Robert Conquest în scrierile sale majore nu a fost contrazisă de arhivele deschise de curând. Din contră, chiar foști revizioniști admit astăzi rolul crucial al lui Stalin în declanșarea, supervizarea, orientarea și, în cele din urmă, oprirea Marii Terori. Nu anarhia instituțională a fost cea care a dus la milioane de victime, ci mai degrabă structura de intenționalitate asociată cu viziunea lui Stalin asupra unei societăți perfect unificate și nevoia de a o curăța de „vermina” potențial înclinată spre răzvrătire.

Alte contribuții valoroase extind scopul acestei dezbateri înspre asemena chestiuni precum „Violența politică postcomunistă: Otrăvirea lui Aleksandr Litvinenko” (John B. Dunlop) și rolul mass-media în Rusia comunistă și postcomunistă (Lee Edwards). Aplaud decizia editorului de a extinde aria contribuțiilor la soarta idealurilor revoluționare în alte părți ale lumii: Mark Falcoff se concentrează asupra versiunilor latino-americane ale absurdităților marxiste; Arthur Waldron examinează dinamicile violenței politice în China comunistă; David Pryce-Jones cercetează rădăcinile violenței arabe și musulmane; etc. Imaginea care se naște din aceste incursiuni este neliniștitoare în cel mai înalt grad. De la Lenin la Mao și Guevara, acești apostoli ai colectivismului utopic erau posedați de fervoare revoluționară.

Leszek Kołakowski are prin urmare dreptate: nihilismul comunist este legat de disprețul demonilor lui Dostoievski pentru drepturile individuale și exaltarea lor nesăbuită a virtuților catartice ale violenței. În scrierile sale despre devastatul secol XX, Conquest a scos în evidență tocmai această atracție trainică a intelectualilor rebeli pentru un univers ermetic al certitudinilor nedemonstrabile empiric și totuși irezistibil de contagioase. Permiteți-mi să spun că într-o vreme în care mulți erau gata să închidă ochii și să susțină, implicit sau explicit, narațiunile leniniste autojustificatoare despre alegoriile cu ouă și omlete, Robert Conquest a apărat onoarea sovietologiei. Pentru el nu exista nicio îndoială că milioane de oameni, nu doar „sute de mii”, au pierit în vortexul universului terorist. Nu s-a îndoit niciodată de unicitatea Holocaustului ca oroare supremă a unei epoci abominabile, dar a insistat pe trăsăturile teroriste monstruoase ale bolșevismului în variile sale incarnări. Pentru Conquest, așa cum demonstrează cu tărie acest volum mișcător, răul nu este o categorie pe care oamenii de știință ar trebui să o evite dacă doresc să înțeleagă anii cataclismelor generate ideologic.

(traducere de Marius Stan)

Paul Hollander, ed., „Political Violence: Belief, Behavior, and Legitimation” (New York: Palgrave Macmillan, 2008). 258 pp. Recenzia de mai sus a aparut in 2009 in revista „Society”.

Recomandari:

https://www.contributors.ro/cultura/un-mare-sovietolog-lectia-lui-adam-ulam-1922-2000/

https://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

https://www.contributors.ro/cultura/infernalul-secol-xx-teratologie-si-ideologie/

https://www.contributors.ro/global-europa/despre-comunism-teroare-si-iluzia-salvarii/

http://news.stanford.edu/news/2010/august/conquest-historian-poet-081610.html

http://www.nydailynews.com/news/justice-story/typhoid-mary-carrier-death-article-1.1398166

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Domnule profesor
    Cred că este imposibil să ucizi o utopie. Ar fi de argumentat în ce sens „întruparea” ei vremelnică și chiar înfrângerea, o fac sau nu mai atrăgătoare pentru epigoni. Un neo-nazist nu este doar un cititor entuziast al lui Mein Kampf, dar și un admirator asiduu al celui de-al treilea Reich. Un neo-stalinist funcționează în aceiași parametri, nefiind doar supus influenței unor scrieri marxiste-leniniste-troțkiste și chiar staliniste- masacrul „privilegiaților” și egalizarea forțată a unei societăți au un exemplu istoric. Mă întreb uneori dacă nu cumva tocmai această ființare vremelnică nu este cumva un demon al tentației speculațiilor istorice- „ce-ar fi fost dacă”, sau ”a lipsit numai puțin…”.
    Spori ai nazismului și stalinismului au rămas în Europa și azi, chiar dacă sînt periferici. Pe de altă parte, să nu uităm că și cele două tendințe totalitare au plecat tot din periferie. În mai puțin de 20 de ani, ce părea statistic neglijabil, a devenit norma.
    Dacă e să ne raportăm la acest început de veac XXI, ce pericole majore vedeți în ce privește derapajele totalitare ? Naționalismul e un sol fertil, dar niciodată atât de sângeros ca atunci când e potențat și de ideologie.

    • „Un neo-nazist nu este doar un cititor entuziast al lui Mein Kampf, dar și un admirator asiduu al celui de-al treilea Reich. Un neo-stalinist funcționează în aceiași parametri, nefiind doar supus influenței unor scrieri marxiste-leniniste-troțkiste și chiar staliniste- masacrul „privilegiaților” și egalizarea forțată a unei societăți au un exemplu istoric”

      (Cu aproximaţie) în anii 1998-2003, în media anglofonă (forumuri, reviste, site-uri de specialitate istorică) şi est-europeană de specialitate istorică militară, marină şi aviaţie era foarte populară imaginea „unora care au luptat cu stalinismul criminal”. Care ar fi putut fi ostaşi români înainte de 1944, est-europeni oprimaţi care s-au ridicat la luptă cum erau balticii, voluntari vest-europeni …dar toţi sub acelaşi soare. Un soare cu mustăcioară şi caschetă, care răsărea la Berlin :)

      Discursul începea cu crimele staliniste, cu masacrul ucrainienilor, şi continua cu masacrarea polonezilor în 1939, a balticilor în 1940, a românilor basarabeni în 1940, cu avansul spre Moscova, cu vânătorii de munte români în Caucaz, cu sutele de victorii aeriene ale lui Bâzu Cantacuzino şi Erich Hartmann, cu tancurile Tiger, cu ruşii care erau împinşi de la spate de pistolul comisarului să intre în câmpurile minate, cu Bf 109 şi MP-40, cu voluntarii europeni din SS, cu Gulagul şi cu crimele de după război ale lui nea Stalin etc

      Bineînţeles, tot ce ţinea de Gulag, Holodomor, batalioane disciplinare sovietice, marele jaf al Berlinului etc făcea ceva referiri la Robert Conquest, fiindcă alte surse ciuciu.

      Dacă ai fi lăsat discursul să se desfăşoare până la capăt, concluzia ar fi fost logică: de ce nu a câştigat cine trebuia, şi atunci nu ar mai fi existat comunism la noi şi nicăieri în lume, fiindcă pe Stalin l-ar fi împuşcat?…

      Însă nişte băetzaşi mai dăştepţi de pe acolo de la Vest au decis că discursul ăsta îi mănâncă undeva, aşa încât au făcut tot posibilul să îl îngroape, inclusiv prin câteva legi acolo, de genul OUG 31/2002 de la noi.

      Deci în zilele noastre e niţeluş cam politically incorrect să mai pomeneşti ceva de modul în care vreo 20 de milioane de sovietici sau mai mult au dispărut peste noapte, şi asta fără să-i fi gazat cineva.

    • Cititi ce scriu eu pe aici si vedeti ca poate fi ucisa. Desigur pentru cei care nu cred ca 2 plus 2 fac 5.Cu aia care cred nu ai ce face si din punctul meu de vedere se poate alege si praful de ei caci bine cu forta nu se poate.

  2. Stimate Domnule Tismaneanu,
    1.Multumesc pentru analiza.
    2. Imi permit sa va atrag atentia asupra definitiei lui Suvorov (citez din memorie), un asasin de profesie omoara un om, cinci, zece, o suta… Milioanele le omoara cei ce se autoconsidera buni.

    • Nu sunt sigur daca a spus-o Stalin intr-o conversatie cu Churchill in timpul razboiului, dar cred ca nu ma insel: „Un om ucis este o crima, un milion reprezinta doar o statistica”. Hitler despre genocidul armenilor: „Cine-si mai aminteste?” Asa gandesc dictatorii genocidari…

      • Hitler a spus, pe 22 august 1939: „Cine vorbeşte astăzi de pieirea armenilor?” – de amintit, în mod evident, îşi aminteau atât el, cât şi publicul care îl asculta, altfel n-ar fi ştiu despre ce e vorba.

        Întrebarea rămâne valabilă în 2014 ca şi în 1939, fiindcă puţini pomenesc vreodată ceva de armeni. Ca să nu se supere băiatu’ ăla mustăcios şi religios care trimitea jandarmii prin piaţa Taksim.

        • Genocidul anti-armenian este culminarea ideologiei naționaliste care a apărut în Imperiul Otoman în a doua jumătate a secolului XIX. Noțiunea de „turc” a înlocuit vechea împărțire între musulmani și milet. Istoric însă, în afara masacrelor evreilor, care „inaugurează” mileniul II, avem exemplul englez in Irlanda, fie mai timpuriu, fie culminând sub Cromwell. Cucerirea Crimeei de către Caterina cea Mare coincide cu masacre ale tătarilor/musulmanilor și expulzarea unui mare număr dintre ei (parte s-au așezat în Dobrogea). Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 aduce cu el primele incidente de largă „curățenie etnică”, unde au fost masacrați atât bulgari cât și populație civilă turcă. Urmarea este confruntarea țărilor balcanice pentru Macedonia, unde cu excepția vlahilor, etniile s-au ucis între ele cu sprijinul metropolitan. Prefigurează într-un fel războiul iugoslav.
          Și apoi, nu neapărat ca fapt divers, să nu uităm că lagărele de concentrare au fost „inventate” de britanici în războiul împotriva burilor. Dar Stalin în primul rând și Hitler în al doilea, sînt „pionierii” asasinatului industrial. Nu mai știu cine spunea că prin comparație, Mussolini pare filantrop…

  3. Imi permit sa fac cateva comentarii pe linga cele spuse de catre domnul profesor ( cu voia dumnealui):

    Marea Epurare a fost alcătuită dintr-o serie de campanii de represiune politică și de persecuție a oficialilor Partidului Comunist și a Guvernului pe scară largă, reprimarea țăranilor , a conducerii Armatei Roșii, persecutarea persoanelor neafiliate,etc.În istoriografia rusă perioada de epurare cea mai intense, 1937-1938, se numește Yezhovshchina (rusă: Ежовщина, literalmente, regimul Yezhov), după Nikolai Yezhov, șeful poliției secrete sovietice, NKVD.

    Cartea Marea Teroare( a lui Robert Conquest – 1968) a popularizat această frază( Marea Teroare) . Conquest a fost la rândul său, inspirat ( probabil) de perioada de teroare (în franceză: la Terreur) din timpul Revoluției Franceze.Dupa publicarea cartii au fost multe voci ( inclusiv din media academica) care au spus ca nu cred ca tot ce este scris acolo s-a intamplat chiar asa. A fost acuzat ca a tras concluzii bazat pe speculații.

    Dupa Glasnost, si deschiderea accesului catre arhive , in 2008 a aparut The Great Terror: A Reassessment – Robert Conquest Oxford University Press, 2008 – 574 pagini.
    „When Conquest wrote the original volume, he relied heavily on unofficial sources. With the advent of glasnost, an avalanche of new material became available, and Conquest mined this enormous cache to write, in 1990, a substantially new edition of his classic work, adding enormously to the detail. ”

    In aceasta a doua editie Conquest a confirmat faptul ca a avut dreptate in majoritatea celor indicate.

    Extras din Marea Teroare : O reevaluare , de Robert Conquest

    „Se pune întrebarea în mod natural , nu numai de ce acuzatul a făcut confesiuni , dar , de asemenea, de ce urmărirea penală le-a dorit . În studiile publice , cum Radek a subliniat în boxa acuzaților , nu a existat nici o altă dovadă . Un caz în care nu a existat nici o dovadă împotriva acuzatului , care a negat acuzațiile , ar fi în mod clar mai degrabă un caz slab , adică lipsit de standarde .

    De fapt , confesiunea este un lucru logic cu care se poate merge atunci când acuzatul nu este vinovat și nu există nici o dovadă reală . În aceste condiții , este dificil sa faci oamenii să pară vinovați, cu excepția cazului în care se recunosc . Și este mai ușor să gestionezi prin stagii un proces de acest fel în cazul în care poți fi sigur că nici un inculpat ciudat nu va vorbi la intervale imprevizibile .

    În general , mai mult decât atât , în procesele publice ale lui Zinoviev și ale celorlalti , metoda mărturisirii( a confesiunii) poate fi ușor recunoscuta . Stalin a vrut nu numai să-si omoare vechii săi adversari , ci sa și distrugă punctul lor de vedere , atât moral cat și politic . Ar fi fost pur și simplu dificil , ca cineva sa anunțe executarea in secret a lui Zinoviev . Ar fi fost la fel de dificil să fie judecat în mod public , cu dovezi pe care el le-ar fi putut nega cu putere și în mod eficient .

    Chiar dacă aceste confesiuni par extrem de neverosimile , acestea pot avea un anumit efect asupra scepticilor , la modul ca nu există fum fără foc și ca noroiul se lipește întotdeauna.Chiar dacă confesiunea este neverosimila , un inculpat care mărturisește cu umilință și admite că adversarii săi au avut dreptate este într-o mare măsură discreditat politic – cu siguranță mai mare decât în cazul în care , în mod public , el ar fi depus o luptă robusta . Chiar dacă mărturisirea este de necrezut , este frapanta demonstrația puterii statului asupra adversarilor săi .
    Este mult mai conform cu ideologii totalitare ca un inculpat să mărturisească ( sa se confeseze), chiar și sub presiune : este mai bine pentru disciplina și un bun exemplu pentru mase . ( Cei care nu au mărturisit în mod corespunzător în instanțele de judecată au avut parte de confesiuni postume , pentru a ține pasul cu standardele , exemplu bulgarul Kostov -1949 .)

    Acestea sunt considerații raționale . Este , de asemenea, clar că s-a insistat cu principiul de a depune o mărturisire , în toate cazurile , chiar si unde s-a încercat( in secret) la victime obișnuite.De fapt , efortul major al întregii organizații de poliție în toată țara a fost obținerea unor astfel de mărturii. Când am citit ,ca în cazuri de o importanță mai puțin deosebită , și nu cele care urmau să fie făcute publice , a fost utilizat sistemul de a tine echipa de anchetatori de poliție pentru zile în șir la obținerea mărturisirii , impresia pe care am avut-o este ca s-a folosit o cruzime pur și simplu vicioasa și aproape nebuna pentru o formalitate inutilă. Foarte bine, acuzatul putea fi împuscat și executat fără toate aceste formalități înspăimântătoare.

    Dar legalitatea extraordinara si contorsionata a întregii operațiuni a rămas până la sfârșit . Ar fi fost posibil , pur și simplu sa fie deportați mii sau milioane de oameni doar pe baza unor suspiciuni . Cu toate acestea, probabil 100.000 de examinatori și alți oficiali au petrecut luni de zile cu interogarea și paza deținuților care , în acest timp , nu au furnizat statului nici un fel de muncă .
    O explicație avansata în închisori a fost că , în afară de dorința ipocrita să păstreze legalitatea , lipsa de confesiuni ar fi fost mult mai dificila pentru inculpații obosiți cu munca.”

    Visinski a fost cel mai mare teoretician in obtinerea de confesiuni.In carte este indicat ca Visinski privea confesiunea ca motiv clar de condamnare.El recomanda procurorilor si investigatorilor sa faca o regula din a obtine o confesiune scrisa de acuzat, facind mai mult sens ca fiind „voluntara”.

    quote from “The Great Terror: A Reassessment” (Robert Conquest)

    Vyshinsky added „I personally prefer a half confession in the defendant’s own handwriting to a full confession in the investigator’s writing”(One prisoner reports that after several days of bullying and beating to make him sign a confession which he had not read, with the interrogator showing especial rage at his obstinacy, he found himself unable to speak or use his hand, whereupon the interrogator put a pen in his fingers and signed it thus.)

    Vyshinsky’s remark is interesting, as showing some awareness on the part of Stalin’s entourage of the basic incredibility likely to attach to confessions. But as to their general desirability, we can note that Vyshinsky was not a man likely to intrude his own prejudices in a matter in which Stalin was deeply concerned. We can take it that basically the idea must have been Stalin’s own. It involved endless thousands of men and women in days and months of mental and physical torment.”

    • @harpseller: „a fost utilizat sistemul de a tine echipa de anchetatori de poliție pentru zile în șir la obținerea mărturisirii , impresia pe care am avut-o este ca s-a folosit o cruzime pur și simplu vicioasa și aproape nebuna pentru o formalitate inutilă. Foarte bine, acuzatul putea fi împuscat și executat fără toate aceste formalități înspăimântătoare.”

      Aceeaşi întrebare au pus-o în aceeaşi perioadă 1998-2003 şi înainte de aceeaşi OUG 31/2002 mai mulţi curioşi: de ce nu a fost pur şi simplu asasinat Adolf Eichmann când a fost identificat, cu o doză de cianură în cafea sau cu o maşină care îl calcă aparent întâmplător, şi au făcut toate eforturile pentru a-l răpi, duce în Israel, judeca în acvariu, condamna şi spânzura?…

      Se pare că în condiţiile epocii nu lichidarea individului era importantă, ci mai degrabă impactul public al procesului era un scop în sine.

  4. Fenomenele analizate in literatura citata nu sunt exclusivitatea sistemului comunist.
    Cauza lor se afla in natura omana si de aceea pot aparea in oricare societate.
    Deci prezentul articol va fi de actualitate.

  5. „George Kennan s-a făcut remarcat în 1946, când administraţia Truman a vrut neapărat şi urgent să înţeleagă motivele ostilităţii sovietice faţă de Occident. Fiind cel mai important diplomat al ambasadei americane din Moscova, Kennan a oferit răspunsuri elocvente şi convingător argumentate. Beligeranţa sovietică izvora dintr-un amestec de ideologie marxistă şi luptă pentru putere de modă veche, afirma el. După care a propus ca Washington-ul să adopte o politică prin care nu confrunta direct Moscova, ci îi dejuca planurile, opunându-se comuniştilor oriunde aceştia tindeau să-şi extindă influenţa dincolo de graniţele proprii.”

    sursa: Prieteni, nu aliaţi, articol în Book Review, ediţia 14 septembrie 2009.

    Am fost curios sa aflu daca Kennan a facut parte din personalul ambasadei americane in timpul Marii Terori.Am gasit un transcript al unui interviu al sau la CNN in 1996.( si-a inceput cariera la Moscova in 1933)

    http://www.johndclare.net/cold_war7_Kennan_interview.htm

    Telegrama Lungă[ X article ] scrisă de el în 1946, când se afla la Moscova și articolul care a urmat, „Sursele conducerii sovietice” evidențiau faptul că regimul sovietic era un regim expansionist și influența sa trebuie „stăvilită” de SUA în zonele de importanță strategică vitală. Aceste texte au devenit rapid textele fundamentale ale Războiului Rece, exprimând noua politică antisovietică a administrației Truman. Kennan a jucat rol conducător și în definitivarea programelor de pe timpul Războiului Rece, dintre care cel mai notabil este Planul Marshall.

    si in sfarsit un articol al Lordului Robert Skidelsky , profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick , edificator pentru mine:

    http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/revansa-lui-kennan

  6. Daca actiunea condamnarii comunismului la nivel prezidential din anul 2006, dupa prezentarea Raportului Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania , coordonata de dumneavoastra domnule profesor Tismaneanu , ar fi fost continuata si la nivel parlamentar, judiciar si guvernamental, Romania ar fi aratat astazi mult mai curata moral. Insasi structura consiliilor locale, judetene, a ministerelor, a parlamentului ar fi fost poate alta. Sau cel putin constientizarea culpelor comunismului de catre populatie si pedepsirea vinovatilor in justitie ar fi fost benefice pentru sanatatea morala a natiei si ar fi primenit clasa politica. DAR NU S-A VRUT ACEST LUCRU DE CATRE POLITICIENII MOMENTULUI ! Comportamentul vorace de pradator, al politicienilor nu s-ar fi manifestat cu atata nesimtire,aroganta si tupeu, incat sa-si voteze legi pentru hotie ca in martea neagra din 10 decembrie 2013. Cred ca pur si simplu acest tip de politician nu ar fi fost promovat intr-o societate asanata moral. Desigur ca ar fi trebuit indeplinite si alte conditii pe care multi dintre noi le intuim… CE – I DE FACUT ACUM ?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro