Lovitura de stat militară de ieri din Zimbabwe, una în cadrul căreia participarea facţiunilor din partidul dominant al ţării este deja probată, închide, cel mai probabil, epoca domniei absolute a unui dintre cei mai longevivi autocraţi ai lumii noastre, Robert Mugabe. Prin eşecul tentativei de a asigura transmisia ereditară către soţia sa, (o echivalentă locală, prin voracitate şi apetit narcisist, a Imeldei Marcos), proiectul său politic este întrerupt. Puterea se află în mâinile celor care, parte din sistemul său fiind, au ca obiectiv tranziţia spre noua garnitură a gărzii sale pretoriene.
Puciul din fosta Rhodesie nu este decât un episod al luptelor interne ce macină partidul ce a luat în stăpânire ţara după independenţă. Tancurile de pe străzile din Harare participă la o luptă între grupări ale acelulaşi clan. Căderea lui Mugabe nu semnalează o primăvara africană, ci doar trecerea autorităţii spre fostul său adjunct. Un scenariu sordid, demn de un regim al cleptocraţiei planificate.
Timp de decenii, Robert Mugabe a fost celebrat de stânga progresistă ca un erou al luptei de eliberare. În el s-au întruchipat speranţele celor care au visat la un socialism african eliberator, astfel că fiecare pas spre tiranie a fost cauţionat prin rânduri entuziaste şi justificări dialectice. În cei patruzeci de ani de domnie,cel care a debutat prin a fi contemporanul şi aliatul unor Brejnev sau Ceauşescu a ilustrat impasul tragic provocat de politicile marxist- leniniste. Ruinarea patriei sale este opera premeditării ideologice. Colonialismul a fost invocat, obsesiv, spre a legitima edificarea unui regim de tiranie abjectă. Iar victimele acestei dictaturi progresiste în ambiţiile sale liberticide au fost proprii săi compatrioţi , deposedaţi de dreptul de a decide soarta lor, uniţi parcă pe vecie cu acest decrepit conducător.
Tragedia statului Zimbabwe este, istoric vorbind, provocată de întâlnirea, dramatică, dintre ideologie şi apetitul de extindere ilimitată al autorităţii unui preşedinte care nu acceptă decât moartea ca sfârşit al puterii sale. Robert Mugabe a fost revoluţionarul ce a cucerit, prin determinare amorală, un stat pe care l-a modelat după chipul său. Ca într-o piesă antică, hybrisul său a fost cauza căderii unei naţiuni. Lupta de clasă, însuşită o dată cu marxismul în anii de luptă armată, a fost adaptată, pe tărâm african. Fermierii albi eliminaţi de regimul său au fost victimele jerfite pe altarul progresului. Uciderea sau alungarea lor este, pentru Robert Mugabe şi ordinea sa, un gest reparator. Resentimentul este arma de care marxism- leninismul s-a servit, istoric, în toate avaraturile sale. Foametea şi ruina sunt efectul acestui brigandaj de stat, efectuat în beneficiul veteranilor fanatizaţi şi a clienţilor din partidul unic. Planificarea şi ura conduc, mai devreme sau mai târziu, la tragedie. Iată lecţia pe care entuziaştii progresului o ignoră. Contrastul dintre Bostwana şi Zimbabwe este contrastrul dintre pragmatismul salutar şi fanatismul contagios al tiraniei.
În arest la domiciliu, Robert Mugabe îşi poate contempla amurgul domniei sale. Moştenirea pe care o lasă în urmă este devastarea economică şi ordinea de cazarmă a unui stat întemeiat pe scheletul partidului unic Zanu- PF. Erou al stângii internaţionale, campion al luptei anti- imperialiste, Robert Mugabe a fost, în cele patru decenii,constructorul tenace al unei democraţii populare colorate african. Adulat ca parte a unui cult megaloman al personalităţii, incapabil să accepte compromisul, Robert Mugabe este efigia unui secol al nemăsurii autocraţiice justificate dialectic. Chipul său de acum este chipul grotesc al unui tiran impenitent.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ian Smith, ultimul conducator al Rhodesiei, spunea (citat aproximativ): in Africa one man = one vote means, one man = one vote, once.
Si avea dreptate, indiferent de ideologie, in Africa nu prea au existat leaderi care sa cedeze pasnic puterea. Democratia este incompatibila cu saracia si incultura.
Una din exceptiile notabila, Mandela, s-a intamplat intr-un stat mai bogat si mai dezvoltat economic. Dupa el a urmat o cleptocratie sub acoperirea politicii de black endowment.
Nici cand alegeri libere au adus noi conducatori (vezi cazul Egiptului) ei n-au rezistat nici macar un an si au fost inlaturati de armata cu complicitatea sau in aplauzele lumii democratice.
Vor mai trece multi ani pana cand Africa (in special Africa sub-sahariana) va ajunge la tranzitia pasnica a puterii.
Mandela ar fi exersat si el marxismul african, cum o facea deja Mugabe, dar i-a lipsit spriijnul politic, militar si economic.
Desigur, aiuritii de la UE nici n-ar fi miriit, dar URSS era dezmembrata, Eltin numai de necazuri n-avea nevoie si atunci, Mandela n-a avut optiuni.
Asta e banuiala mea.
De acord, africanii traiesc acum mai prost ca pe vremea apartheidului, dar se cheama ca sint independenti.
Am intilnit destui albi fugiti din Africa de Sud si toti mi-au descris un peisaj social dezolant.
Remarcabil, specialistii lor erau virfuri in domeniile lor si fuga lor este o pierdere irecuperabila pentru tara.
Dictatorii africani nu sunt toti de stanga, multi sunt populisti de drapta, majoritatea insa sunt pur si simplu dictatori fara o ideologie la care sa tina pe termen lung. Mubarak a fost educat la Moskova, dar cand a simtit ca suporterii sai sunt loosers si s-a indreptat spre W. Noul dictator al Egiptului este educat la West Point, dar cand va simti ca China este noul sherif in Africa (si deja este in multa tari africane) s-ar putea sa-si faca plecaciunile la Marele Zid.
Cazul Zimbabwe / Mugabe este cea mai elocventa ( din pacate si cumplita ) ilustrare a rezultatelor marxism-leninismului, oriunde ar fi fost el aplicat. Expresie a fanatismului si violentei ereditare la rusi si evrei, pornind dela teoria leninista a instalarii socialismului nu ca etapa superioara a capitalismului ci acolo unde contradictiile sint cel mai ascutite ( pentru a demonstra cazul Rusiei tariste ), orice regim ce se pretinde de sorginte marxista, odata instalat la putere, a fost criminal dela bun inceput si pina la sfirsit.
Romania lui Ceausescu, Cuba lui Castro, Zimbabwe al lui Mugabe, Etiopia lui Haile Mariam, Cambodgia lui Lon Pot, Korea lui Kim, China lui Mao si Rusia lui Lenin si Stalin, au fost una si aceeasi expresie a comunismului ajuns la putere in tari ce nu au atins stadiul de dezvoltare capitalist insotit de democratie, nu numai in Africa, ci in intreaga lume.
Ma intreb daca vom avea de a face cu o lovitura de stat „civilizata”, fara executii, masacre si confruntari sangeroase. Ar fi caz rar – daca nu unic – in istoria Africii.