vineri, martie 29, 2024

România doctorală

Titlul de doctor atestă puterea unei persoane de a transmite inovator cunoașterea. Spun „a transmite inovator” pentru că doctorul este un intermediar. El stă între două extreme: pe de o parte, cel care transmite cunoașterea numai pentru că i s-a permis să o facă, dar cu condiția de a nu schimba nimic din ce a primit, iar pe acesta îl numim corect licențiat; pe de altă parte, cel care nu transmite o cunoaștere, ci doar o caută, o sporește și o depozitează, iar pe acesta îl numim corect cercetător și, eventual, inventator. Doctorul este caraghios dacă repetă fără rod tradiția, dar este de negândit în absența unei tradiții. Aceste principii aparțin în mod natural funcționării minții omenești și transmiterii cunoașterii între oameni. Aceste principii țin deopotrivă de fundamentul culturii noastre și ele au fost consfințite în Evul mediu latin prin inventarea unei instituții aplicate acestor principii, pe care o numim „universitate”.

Recent, Ministerul Educației a distribuit universităților din România locurile bugetate pentru doctorat într-o proporție inedită față de anii trecuți, producând un avantaj net pentru un grup de universități. Avantajate sunt universități care au unele trăsături comune: funcționează în reședințe de județ, au un număr redus de studenți, dețin biblioteci și dotări precare, sunt înființate sau extinse după 1989, sunt intim legate de viața politică a României recente pentru că au fost întemeiate sub guvernări favorabile, au fost populate cu politicieni cu rol de profesori și mai ales au oferit o majoritate a clasei politice actuale, alături de universitățile private și, să adăugăm, nu au deocamdată nici o relevanță internațională. În schimb, cele dezavantajate sunt patru universități ale României (București, Cluj, Iași, Timișoara) care au și ele unele trăsături comune: există în metropole, figurează în locuri mai mult decât decente în clasamentele internaționale de profil, sunt cele mai vechi universități ale României, sunt cele mai numeroase prin studenții și profesorii lor, au cele mai performante dotări la nivelul local, au contribuit decisiv la unitatea culturală a României de aproximativ 160 de ani și au oferit cea mai consistentă parte a populației tinere care a protestat în ianuarie 2017 împotriva măsurilor din justiție ale actualului guvern. (O a treia grupă de universități, care a primit locuri egale cu anii trecuți, dar nu poate intra în nici una dintre aceste categorii, sunt universitățile de arte și cele dedicate unor domenii foarte restrânse, unde proporția financiară este suficient de scăzută în raport cu bugetul total pentru ca ele să nu modifice concluziile acestei analize). Convențional, le vom numi mai jos, potrivit obișnuinței, pe primele „universități mici”, iar pe cele din a doua clasă „universități mari”.

Nu pot să presupun care a fost motivul acestui dezechilibru (să fi înțeles guvernul că a lovi în a doua grupă este ceva eficient pentru a destabiliza masa posibilă a protestatarilor pentru viitoare măsuri samavolnice?), dar pot să constat că ea nu este singura îndreptată în aceeași direcție (subfinanțarea cronică a învățământului universitar și a cercetării, scăderea numărului de locuri la licență, încredințarea deciziei de numire a profesorilor și conferențiarilor strict fiecărei universități, știind că un control strict și o autocenzură reală există numai la nivelul marilor universități, amânarea indefinită a verificării școlilor doctorale, tergiversarea clasificării universităților etc.) și pot să constat, firesc, revolta comunității profesorilor din marile universități împotriva acestei măsuri. Dar voi încerca, mai jos: a) să reflectez la urmările posibile ale unei asemenea măsuri; b) să propun modele alternative de distribuție a locurilor doctorale; c) să susțin că actuala măsură nu este doar o măsură îndreptată contra marilor universități, ci este o lovitură gravă adusă întregii societăți civile, care ar trebui acum să reacționeze solidar.

Pentru primul punct, este destul de limpede faptul că a mări numărul doctoranzilor din universitățile mici în defavoarea celor mari înseamnă a scădea nivelul acestor studii și a le reduce treptat la generalități pentru care ne vom felicita numai între noi, fără a ne bucura de o cotare internațională și fără a ne bucura de legătura cu adevărurile pe care le cercetăm. Nu se pot face doctorate cu un înalt nivel calitativ acolo unde nu există dotări performante, iar acumularea lor este de lungă durată. Apoi, a nu oferi servicii de educație de înaltă calitate profesională va mări exodul populației studioase, care va face orice pentru a-și încheia studiile în străinătate și orice pentru a nu reveni în România. Apoi, tezele care vor rezulta din noua configurație vor fi greu de acceptat în organismul de atestare a titlurilor universitare, susținut de același minister care a blocat profesionalitatea lor. Altfel spus, CNATDCU va trebui fie să respingă o mare parte a acestor teze, fie să mintă în privința calității lor. În cele din urmă, vom obține o populație de contribuabili cu un nivel scăzut de educație și de conștiință critică, ușor de manipulat. Simbolic, a lovi în universitățile care au format cultura științifică a unui stat, dar a-i serba pompos centenarul seamănă de fapt unui prohod iresponsabil. Indiferent de sentimentele pe care le putem avea pentru clasa politică actuală, ne reunește o presupoziție funcțională: că oricine ar conduce statul, bine sau prost, are totuși în intenție binele comun. A lovi în sistemul educației sau în cel al justiției ridică o întrebare foarte serioasă legată de validitatea acestui principiu: vor oamenii aceștia totuși cu adevărat un bine comun?

Cu toate acestea, problema criteriului distribuției locurilor la doctorat este în sine delicată, iar indicarea unei rele voințe politice nu dizolvă problema. Faptul că neg posibilitatea realizării unor doctorate de bună calitate în universități mici ar putea să inducă în eroare, lăsând impresia că aș crede în existența unui corp profesoral care le populează de slabă calitate științifică. Acest lucru nu este adevărat, tot așa cum nu este adevărat faptul că nivelul de excelență al marilor universități este omogen. Conștiința frământată în a-ți face bine profesia și nesimțirea imposturii sunt fenomene umane și nu au nici o legătură cu distribuția lor instituțională. Există distinși colegi preocupați de studiu în universități mici și colegi indolenți în celelalte. Și totuși, există o forță de coerciție a mediului care elimină sau încurajează aceste fenomene umane, iar această forță produce polarizări ale calității în marile universități.

Atunci, cum să susținem financiar din bugetul statutului acele forme de învățământ care sunt organizate în jurul unor profesori care au „conștiința frământată în a-și face bine profesia” dar, simultan, au și dotările necesare pe care instituția le oferă? Sau: cum să oferim bani celor dedicați științei și să ne ferim de impostură? Dintre toate modelele, cel actual este cel mai prost: statul fixează numărul locurilor, printr-un minister în care decidenții sunt influențați politic. Problema noastră, însă, nu se consumă în a spune: „decidenții sunt răi, deci să îi schimbăm”, pentru că este posibil oricând să găsim alții cel puțin la fel de răi; dimpotrivă, trebuie să răspundem la întrebarea: „există oare un mecanism instituțional prin care, oricât de rău intenționată ar fi clasa politică (căci, o știm, tot pe ei îi va alege majoritatea needucată), prin care să salvăm excelența în educație?”. Îmi pot imagina două modele alternative, între care pot fi comparate avantajele: fără să pledez categoric pentru vreunul dintre ele, cred că ambele sunt mai bune decât cel actual.

Primul model se bazează pe o descentralizare maximă a învățământului universitar în direcția autonomiei universitare. Altfel spus, ministerul se poate rezuma strict la finanțarea unui buget acordat universităților, calculat potrivit unui clasament bazat pe dotări, performanțe didactice și de cercetare documentabile, evaluări internaționale, piața muncii și numărul de studenți care optează pentru o universitate. De la acest nivel, numai universitatea decide repartiția fondurilor: ea decide dacă optează sau nu pentru licențe, masterate sau doctorate și în ce procent, iar rolul organismelor de atestare a diplomelor rămâne firesc stabilirea și verificarea criteriilor de calitate după care funcționează fiecare școală doctorală. Printr-o asemenea procedură, este natural ca unele universități să constate că titlurile de doctor pe care le oferă se reduc la simple acte de vanitate, deoarece ele nu au prestigiu și greutate pe piața muncii, dar să și constate faptul că se pot implica activ (și rentabil financiar) în organizarea unor licențe gândite atent. O asemenea distribuție are câteva avantaje: desprinde universitatea cu titlurile ei de lumea politică; îi lasă să judece pe cei competenți câtă importanță au științele unele față de altele, și mai ales de ce trebuie finanțate decent domeniile care au efect indirect, dar substanțial și de lungă durată asupra unei comunități umane, cum sunt științele umaniste; oferă universităților posibilitatea unei concurențe libere și deschid posibilitatea unui efect complet absent, dar extrem de valoros pentru România. Mă refer la prestigiul unui titlu universitar legat de locul și tradiția care l-a oferit: de pildă, ca doctor de Mizil, vei inspira un grad scăzut de seriozitate cel puțin până când translatio studiorum se va opri, în drumul ei de la Atena, la Bagdad, Paris, Oxford și Cracovia, în cele din urmă și la Mizil. În schimb, o asemenea distribuție își are dezantajul ei: sistemul poate fi ușor pervertit dacă universitarii își vor alege decidenți slabi și care nu îi înțeleg misiunea, reducând-o la un simplu antreprenoriat care produce cunoașterea ca pe o marfă. Un asemenea dezavantaj, însă, are o altă natură: el ține de responsabilitatea comunității universitare și de mecanismele ei interne; iar dacă ele nu funcționează, cel puțin nu există alt responsabil în afara comunității.

Al doilea model se bazează pe o descentralizare maximă a sistemului învățământului doctoral în direcția comunităților profesionale, invitate să decidă distribuția finanțării. Aceasta presupune alocarea unui buget național unic pentru învățământul doctoral și înțelegerea studiului la acest nivel ca pe asocierea profesorului și a studentului într-un grant de cercetare. În această direcție a înaintat, dealtfel, legea învățământului din 2011. Dar forma de distribuție pe care o propun aici are în vedere ceva mai mult: desprinderea completă de universități a deciziei de finanțare a doctoratului și asimilarea acestuia cu concurența pentru granturile de cercetare organizată de UEFISCDI. Aceasta înseamnă organizarea unui concurs anual, cu un calendar precis, cu evaluatori performanți (indiferent că sunt români sau străini, întrucât acest criteriu de separare a făcut oricum enorm de mult rău sistemului de evaluare actual al cercetării), în care comunitatea decide cui acordă o finanțare pentru o cercetare doctorală, indiferent de locul cererii, dar dependent de dotările instituției petente. Avantajele unui asemenea sistem ar putea fi: separarea doctoratului de lumea politică, libera concurență a proiectelor de cercetare, posibilitatea unei baze de date care să reducă repetiția redundantă a temelor, clasificarea spontană a membrilor singulari ai unei comunități științifice făcută de această comunitate, iar nu de persoane din afara domeniului. Există, însă, cel puțin trei mari dificultăți ale sistemului: criteriul de separare a finanțării între domenii (evitabil doar parțial prin aritmetica comună a punctajelor); dificultatea eternă a instituției organizatoare a concursului de a nu respecta calendarul evaluărilor (se știe faptul că amânarea de la un an la altul a finanțării cercetării pe baza competiției face economie la buget, iar în cazul doctoratelor trucul nu mai poate fi folosit); transformarea grupurilor de evaluatori în clanuri de monopol. Evident, ultima dificultate este cea mai mare, dar aici fiecare comunitate științifică va purta responsabilitatea blocării sau meritul progresului propriului domeniu. Nu cred că este posibilă formularea unor reguli care să producă oameni cinstiți: pretenția lui Platon de a produce virtutea prin mecanisme de stat merită să ne pară o utopie, cât timp experiența vieții cotidiene ne arată cum rând pe rând regulile pe care le producem sunt falsificabile. Dau un exemplu încântător: după ce abia am format cu seriozitate instituția abilitării ca pe un criteriu sever și academic de selecție a celor care merită să conducă doctorate, strict dependent de transmisia personală a cunoașterii și a prestigiului științific, cineva a întrebat cu candoare: „dacă îmi iau abilitarea în Bulgaria, mi se recunoaște?”. Analogia cu înmatricularea autoturismelor este evidentă.

Nu știu care din cele două forme propuse este mai bună, dar cred cu fermitate că oricare dintre ele este superioară celei actuale. A dirija politic distribuția locurilor la doctorat este vicios. A defavoriza universitățile mari în finanțarea doctoratului este distructiv la adresa sistemului educațional. A lovi în educație înseamnă a submina coerența statului și dreptul populației la instrumentele gândirii critice. A priva populația de gândire critică este un atentat la societatea civilă. Fără educația formată de universitățile pe care le-am numit convențional „mari” suntem rupți de tradiție, adică trimiși în cele două extreme între care definisem doctoratul: vom putea transmite licențe (luate tot de la cei care au o tradiție, dar pe care nu îi vom mai avea) sau vom putea fi niște eterni inventatori (sau, în mod ridicol, reinventatori), fără acea continuitate căreia ne flatează, totuși, să îi serbăm centenarul. La rândul meu, m-am săturat să trăiesc într-o Românie în care să mai sper să fiu condus de oameni buni, culți și bine intenționați. Vreau să trăiesc într-o Românie în care, oricât de ticăloși ar fi conducătorii ei, viața mea profesională și civilă, cu tot ce ofer comunității mele prin propria mea conștiință, să nu fie afectată.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. O analiză clară, decentă și tăioasă, cum stă bine unui universitar. Iar dihotomia între universitarii animați de „conștiința frământată în a-ți face bine profesia” și cei caracterizați de „nesimțirea imposturii” este memorabilă. Dacă am face un sondaj, unde credeți că s-ar plasa ministrul actual al educației?

  2. „Vreau să trăiesc într-o Românie în care, oricât de ticăloși ar fi conducătorii ei, viața mea profesională și civilă, cu tot ce ofer comunității mele prin propria mea conștiință, să nu fie afectată. ” Domnule draga, o astfel de fraza nu poate arata dacat sau o naivitate extrema sau o lipsa totala de racordare la realitate. Este problema dumneavoastra personala ce dorinte aveti, dar devine problema noastra in momentul in care scrieti articole care potential pot influenta oameni.

    • Este exact tiparul de roman bugetar :)

      Sa fie cumva bine, dar sa nu luptam noi pentru binele acela si altii. Sa vina americanii, strainii, sa faca ei, sa investeasca ei.

      Well, asa ceva nu se poate. Trebuie sa te BATI sa nu vina ticalosi in pozitii de conducere. Daca vin, ei pun muzica si tu dansezi dupa muzica lor. E atat de simplu :)

  3. „Die Universität sollte ein Ort sein, an dem autonome Individuen und Weltbürger hervorgebracht werden bzw. sich selbst hervorbringen.”
    Wilhelm von Humboldt
    Universitatea ar trebui să fie un loc unde se nasc indivizi autonomi și cetățenii universali.
    „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“
    A prelua cât mai mult din lume în propria persoană este în sensul mai înalt al cuvântului viață.

    Acest ideal universitar a avut ca consecință acele universități germane de renume și pe acei inovatori și cercetători care se pot numară în șirul lung de Premii Nobel 1900-1938. Schimbarea „politică” 1933-1945 a distrus în numai un deceniu bazele acestui sistem universitar independent, în parte prin colaboraționismul unor mediocrități (Deutsche Physik în loc de Albert Einstein, Relativitätstheorie).

    …. „… Primul model se bazează pe o descentralizare maximă a învățământului universitar în direcția autonomiei universitare…„…..

    Noul Forum Humboldt Berlin a fost locul de întâlnire în aprilie 2018 între A. Merkel și E. Macron, simbolic înseamnă azi renașterea idealului umanist al fraților Wilhelm și Alexander von Humboldt, după un secol 20 dezastuos.
    Werner Heisenberg scrie în cartea sa „Der Teil und das Ganze. Gespräche im Umkreis der Atomphysik./ Partea și ansamblul. Convorbiri în jurul fizicii atomice” (o poate citi oricare student, sunt convorbiri între elevi la Abitur, între studenți, între studenți și profesori, la sfârșit între fizicieni, Niels Bohr, Albert Einstein, etc) motivul pentru care nu a emigrat 1938. In SUA a fost avertizat 1938 de E. Fermi că Europa se va afla în curând într-un război de autoucidere și e mai bine să rămână în SUA. A predat mai departe ca profesor tânăr (36 de ani) de fizica cuantică (o disciplină nouă pe care nu o înțelegea 1936 nimeni, nici un fucționar „politic”) până 1945. Werner Heisenberg și câțiva oameni de știință de renume (Otto Hahn, Max von Laue,etc) s-au decis deja 1933: lucrăm azi pentru „timpul după” dezastru.

    …….. „…. Vreau să trăiesc într-o Românie în care, oricât de ticăloși ar fi conducătorii ei, viața mea profesională și civilă, cu tot ce ofer comunității mele prin propria mea conștiință, să nu fie afectată….. „…..

    Cât timp mai durează după 29 de ani de democrație originală această fază de tranziție pentru „timpul după”? Am toată stima și încredere în acest autor (am încercat la Cluj admiterea la fizică) care descrie soluții practicabile.
    Cred că descentralizare și focusarea unor instituții de cercetare pe lânga cele patru universități „mari” ar fi o cale promitățoare. Aici sunt azi condiții pentru conectarea cu patrimoniul cultural și științific universal.

    „Ein autonomes Individuum soll ein Individuum sein, das Selbstbestimmung (Autonomie) und Mündigkeit durch seinen Vernunft¬gebrauch erlangt.
    In individ autonom ar trebui să fie un individ care obține autodeterminarea (autonomia) și maturitatea prin folosirea rațiunii.
    „Das Weltbürgertum ist jenes kollektive Band, das die autonomen Individuen, unabhängig von ihrer sozialen und kulturellen Sozialisation verbindet: Bei Humboldt heißt es: „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“ Das Bemühen soll darauf zielen, sich möglichst umfassend an der Welt abzuarbeiten und sich dadurch als Subjekt zu entfalten. Zum Weltbürger werden heißt, sich mit den großen Menschheitsfragen auseinanderzusetzen: sich um Frieden, Gerechtigkeit, um den Austausch der Kulturen, andere Geschlechterverhältnisse oder eine andere Beziehung zur Natur zu bemühen. Die universitäre Bildung soll keine berufsbezogene, sondern eine von wirtschaftlichen Interessen unabhängige Ausbildung sein.
    Cetățeanul universal e acea bandă colectivă care leagă indivizii autonomi fără diferență de originea socială sau culturală…… A prelua cât mai mult din lume în propria persoană este în sensul mai înalt al cuvântului viață.

    Fără teoria relativității a lui Albert Einstein nu am avea azi atrofizica (Profesorul Harald Lesch, München, la emisiuni BR alfa TV de astrofizică).
    Fără sa ținem cont de soluțiile autorului se continuă calificarea de „semidocți- mediocrități” pe placul politicienilor dâmbovițeni de la cârmă?
    A cultiva dialogul interdisciplinar între cercetâtorii din ștințele umaniste și cele ale naturii în domenii noi care nu sunt înțelese în detaliu (fizica cuantică, genetica, biologia moleculară, astrofizica, filozofia, psihologia, sociologia, etc) e motivul pentru care Werner Heisenberg a scris cartea sa, e motivul pentru care Edgar O. Wilson (Consilience. The Unity of the Knowledge. NY 1998) și Friedrich Cramer („Chaos und Ordnung. Die komplexe Struktur des Lebendigen. Chaos și ordine. Structura complexă a viului”. Director la Max Planck Institut Biologie Göttingen, în laborator 1953 cu J. Watson și F. Crick, DNA) au scris cărțile lor într-un limbaj pe care îl înțeleg studenții de azi din discipline diferite. Cred că e o problemă și azi: dialogul interdisciplinar la nivel înalt între cercetătorii, inovatorii din tțră. Autorul o dovedește excelent?
    România și autorul merită o alta soartă, ca parte vie, productivă în Uniunea Europeană a științelor umaniste și ale naturii, contribuind ca indivizi autonomi și cetățeni universali la patrimoniul mondial.

    • O remarcă oarecum insolită, dar potrivită în acest context al dumneavoastră și al articolului:

      Oren Etzioni, CEO of the Allen Institute for Artificial Intelligence, a nonprofit based in Seattle, points out that core AI breakthroughs have their origins in academia. “If you don’t fund the universities, you run the risk of starving the goose that lays the golden egg,” he says. “We are at a momentous point in history.”

      Oren Etzioni, director general executiv al Institutului Allen pentru Inteligență Artificială, un ONG non-profit cu baza în Seattle, indică faptul că progresele esențiale în IA își au originile în mediul academic. ”Dacă nu finanțezi universitățile, dezvolți riscul de a înfometa gâsca care face oul de aur”, spune el. ”Ne aflăm la un punct deosebit de important în istorie”.
      Cred că la noi PCR-PSD deja jumulește gâsca, confundând-o cu cea a lui Stalin (vezi povestea).

      • Richard Feyman
        (Richard Phillips Feynman * 11. Mai 1918 in Queens, New York; † 15. Februar 1988 in Los Angeles war ein amerikanischer Physiker und Nobelpreisträger des Jahres 1965.
        Feynman gilt als einer der großen Physiker des 20. Jahrhunderts, der wesentliche Beiträge zum Verständnis der Quantenfeldtheorien geliefert hat. Zusammen mit Shin’ichirō Tomonaga und Julian Schwinger erhielt er 1965 den Nobelpreis für seine Arbeit zur Quantenelektrodynamik (QED). Seine anschauliche Darstellung quantenfeldtheoretischer elementarer Wechselwirkungen durch Feynman-Diagramme ist heute ein De-facto-Standard.[1
        Für Feynman war es immer wichtig, die unanschaulichen Gesetzmäßigkeiten der Quantenphysik Laien und Studenten nahezubringen und verständlich zu machen. An Universitäten ist seine Vorlesungsreihe (The Feynman Lectures on Physics) weit verbreitet. In Büchern wie QED: Die seltsame Theorie des Lichts und der Materie[2] und Character of Physical Law – wandte er sich an ein breiteres Publikum. Sein Charisma und die Fähigkeit, auf seine Zuhörerschaft einzugehen, ließen seine Vorlesungen und Vorträge legendär werden.
        Seine unkonventionelle und nonkonformistische Art zeigte sich auch in seinen autobiographisch geprägten Büchern wie Sie belieben wohl zu scherzen, Mr. Feynman. Abenteuer eines neugierigen Physikers und Kümmert Sie, was andere Leute denken?. In einem gleichnamigen Essay prägte er den Begriff der „Cargo-Kult-Wissenschaft“ (Cargo Cult Science) für eine wissenschaftliche Disziplin, welche zwar der Form genügt, aber den Ansprüchen an den Inhalt nicht gerecht wird ),
        fizician SUA a spus: sovieticii nu au avut „știință”, au ținut totul secret, deconectat, nu auf făcut știintă. Calculatorul e cea mai simplă dovadă. Un calculator de buzunar HP al anilor 1970 nu era la dispoziția „maselor” sovietice.

        China investește azi 10 miliarde Euro pe an în AI. Secrete de stat ca la sovietici?

        Sunt inginer, am învătat ceva programare (la început am văzut și ceva assembler și funcționarea CHIP 8088 etc, am programat Fortran, HTLM), conduc și pe proiectantii ingineri electrici pe șantier pentru Smart Home.

        Conectarea „lucrurilor” (senzorii de la mașini și piese), industria 4.0 se va baza mai mult pe AI (Hannover Indstriemesse 2018 are 5000 expoziții din 75 tări) , pe algoritmuri /software. Nu e AI (Alan Turing test). Moda de a denumi „inteligență artificială” datează de la începutul calculatoarelor (John von Neumann, Weizsman MIT, SUA). Eticheta e una, algoritmul are nume: Google, Amazon, Fecebook, Twitter, etc. S. Jobs nu era programator ca Bill Gates. Apple a avut totuși succes.

        Mă amuză optimismul lui Edgar O. Wilson, profesor de biologie evoluționară la Harvard, în „Consilience. The Unity of the Knowledge. NY 1998”. Crede în „consilience”, în dialogul disciplinelor umanistice (filozofia, psihologia, etc) cu științele naturii (fizica, chimia, biologia, etc). Vede un om „nou”.

        • Aveți perfectă dreptate, Inteligența Artificială este mai mult Inteligență Sintetică, adică sintetizată din mai multe surse: digitizarea anumitor capacități umane, reproducerea unor procese cibernetice din natură/comportamentul animalelor, etc, ignorând chintesența proceselor cerebrale umane care dau naștere respectivelor capacități, de aceea, cum spuneți, nu este acea țintă de reproducere a inteligenței umane pe suport electronic.
          Foarte interesante și celelalte două idei prezentate: ”cargo cult science” adică știința reproducerii oarbe a cunoștințelor deja acumulate (ceea ce se întâmplă în educația superioară?!? românească, lipsită de rezultate în cercetare) și larga conectare a științei cu societatea, prin diseminarea rezultatelor cercetării, prin popularizare și transferul cunoștințelor științifice în economie prinl avans tehnologic.

          • Câteva noțiuni, denumiri dintr-o carte.

            Conștiința umană e un miracol. În evoluția lui Darwin nu era neapărat necesar ca omul să fie dotat cu conștiință. Omul are fantezie, e capabil să -și imagineze lucruri care nu sunt reale (arta) , care nu se obțin cu sensurile ochi, urechi, gust, etc. Pentru a supraviețui în sensul evoluției darviniste conștiința de sine nu e strict necesară pentru animale, maimuțe, viețuitoare de tot felul.
            Cercetătorii creierului au ajuns la concluzia că nu există un loc specific unde se afla „spiritul” uman. La ora actuală cercetarea se află la răscrucea între biologie și psihologie (știința naturală și disiplina umanistică).
            Ce este rațiunea omului? „Rațiunea” este un fluviu din experiențe umane conștiente și subconștiente. Cine supraveghează aceste activități? Nimeni, nu există parte în creier care privește aceste scenarii. „Ele sunt”. Conștiința este lumea virtuală din creier care e alcătuită din asemenea scenarii. Nu există loc în creier unde se derulează în mod coerent aceste scenarii imaginare. Există numai mostre de acțiuni în sistemul nervilor între diferitele părți ale creierului (Großhirnrinde, Thalamus, Amygdala,Hippocampus). Nu există nici o formă a conștiinței (Bewußstseinströmung) umane care focusează toate informatiile de la un „EU-EXECUTIV”. Există multe fluvii de activităti (Aktivitätsströmungen) diferite de la care unele contribuie o clipă la conștiință și se sting din nou. „Conștiința” este agregatul conetactat al tuturor rețelelor de nervi. „Rațiunea” este un loc comun (Gemeinwesen) care organizează autonom scenarii singulare care se nasc independent, cresc , se dezvoltă, dispar și câteodată sunt dominante pentru a genera gânduri noi și miscări actuale ale corpului. Mai e ceva de spus despre memorie de durată scurtă și de durată lungă, etc.
            Cea ce numim „sens” este conectarea diferitelor plase neuronale care se crează când sensibilizarea se extinde, se extinde și imaginația noastră și crează în același moment „sentimente”. Mai ar fi „procesul de decizii”, creativitatea, nebunia. Definițiile mele (E.O.Wilson, biolog) explicit materialiste ale vieții spirituale vor fi foarte controversat recepționate de cercetătorii creierului.
            „Arta” este un mijloc prin care oameni cu (Wahrnehmungsvermögen) receptionare asemănătoare fac schimb de „sentimente”.
            „Eu” (das Ich) nu este o ființă superioară care se află independent undeva în creier.
            „AI artificial inteligence” s-a născut ca denumire în anii 1950 cu apariția primelor computere. Azi se pot deosebi cu ele fața oamenilor etc. Computerul Deep Blue a devenit maistru al șahului 1996 după ce a pierdut la limită cu campionul mondial Garry Kasparov.
            Cu toate progresele din ultimele decenii nici un AI-fan nu spune că cunoaște drumul de la „instictul unui vierme la rațiunea umană”.

            Rodney Brooks de la MIT ar putea obține aptitudini humanoide cu modelul sau de „robiți darviniști”.

            Altfel e la „Marvin Minsky inventatorul AI” și coleg cu Brooks la MIT. Minsky s-a concentrat de la început pe inteligență si capacitatea de a învăța, (ocolind toate etapele evoluționare) și cum ar putea fi realizate de un computer.

            Pentru a fi „uman” rațiunea artificială trebuie să imită o persoană individuală reală. Datele acumulate ar trebui să contină exeperiențele unei vieți întregi cu experiențele visuale, acustice, chemorecepționate, etc. Si unde rămân componentele sociale? Experiențele intelectuale și empoționale din nenumarate întâlniri omenești ar trebui programate. Toate conecate cu tot ce s-a întâmplat simultan.

            Dacă nu se pot realiza acestea atunci AI nu va trece niciodată de „ Testul lui Alan Turing”. Fiecare juriu uman ar demasca repede calculatorul, mașina. NU e un om.
            Mai departe în: „ Consilience. The Unity of the Knowledge. Edgar O. Wilson NY 1998.

            Au trecut 20 de ani…..

            Un alt biolog, Friedrich Cramer (Chaos și ordine. Structura complexă a viului. Chaos und Ordnung. Die komplexe Struktur des Lebendigen. A fost 1953 în laborator la Cambridge cu Crick și Watson, au primit Premuiul Nobel DNA) a scris: de la început, de la big-bang acum 13,7 miliarde de ani posibilitatea de a exista conștința, rațiunea, spirit uman e inclusă în universul nostru.

            Azi astrofizicienii încearcă să treacă de „ceata” între big- bang și anul 380.000 (materie, protoni, electroni, hidrogen) cu ajutorul undelor gravitaționale.

            Idei mai sunt.
            Scuze pentru vocabularul meu de inginer foarte restrâns (în limba maternă e altfel).

            • Este off-topic, dar foarte interesant pentru mine, sunt pasionat de domeniu, mulțumesc mult.

  4. Daca va aduceti aminte, in 2011 sau 2012 s-a facut o ierarhizare a universitatilor. S-au stabilit trei categorii A, B si C si pe baza lor s-a facut finantarea de baza si alocarea locurilor la doctorat. Ei bine, atunci s-au favorizat puternic universitatile din categoria A (douasprezece universitati printre care ASE Bucuresti ai carui profesori, la vremea aceea, publicasera in reviste internationale doar in Metalurgia International). Deci clasificarea A, desi continea cele 4 universitati mari, mai continea vreo 5-6 care nu aveau ce cauta acolo. Cam la aceleasi conditii, o universitate de cat. A lua de 4 ori mai multe locuri la doctorat decat una de cat. B. Anii au trecut dar finantarea si repartizarea locurilor la doctorat aproape ca s-a pastrat neschimbata. Cele 4 universitati au probabil dreptate dar vreau sa spun ca sunt si alte nedreptati. De ce ??? Pentru ca nu exista criterii de alocare. Functioneaza principiul status quo-ului. Cat timp si-au luat locuri suficiente, universitatile mari nu au fost deranjate ca exista nedreptate printre catei. Acum, ca s-a atentat la ciolanul lor, au devenit brusc nemultumite. Nu i-a deranjat ca ASE-ul, cu o vizibilitate stiintifica de Burkina Fasso lua sute de locuri la doctorat in timp ce o universitatea de provincie, care totusi corespunde unor nevoi sociale evidente in Romania de azi este subfinantata cronic caci primeste 20 de locuri. Desi productia stiuintifica este de 10 x mai mare ca la ASE.

  5. Sunteti foarte haios :) Ha-ha-ha

    „…actuala măsură nu este doar o măsură îndreptată contra marilor universități, ci este o lovitură gravă adusă întregii societăți civile, care ar trebui acum să reacționeze solidar.”

    Sustinerea mea nu o sa o primiti. Haideti sa va spun in mod simplu si clar opinia mea. In Romania exista 2 categorii de universitati:

    1. cele extrem de slabe ( Universitatea Bucuresti, Politehnica Bucuresti, ASE, Universitatea de Medicina Bucuresti, cele din Iasi, Timisoara, etc).

    2. cele extrem-extrem si rusinos de slabe. (Facultatea de la Alexandria Teleorman, cele gen Caracal)

    Daca dumneavoastra credeti ca in univeristatile din Romania (care se pot imparti numai in cele doua categorii de mai sus) se face educatie, este problema dumneavoastra.

    Acum, care este cea mai PROASTA pozitionare pentru un universitar din Romania? Raspuns: in categoria nr. 1. De ce? Pentru ca majoritatea cetatenilor din tzarisoara sustin impostura, furtul si obtinerea de foloase nemuncite, deci sunt pentru favorizarea universitatilor din categoria nr. 2. Punct.

    Romanii sustin impostura si furtul, altfel nu ar fi acesti oameni la conducererea tarii, la conducerea fiecarui judet si a fiecarei localitati.

    Romanii seriosi vor universitati serioase, cu profesori de valoare. Ce inseamna un profesor de valoare? Cei care predau la Oxford, Heidelberg, Stanford, MIT, Harvard, University of Zurich.

    Daca se scoate un post la una din universitatile mentionate mai sus, cati dintre „profesorii universitari” din Romania pot ocupa un astfel de post??? Cati??

    Asadar, pentru romanii care vor educatie de calitate internationala, nu balarii, singura solutie este sa plece la o universitate serioasa din strainatate.

    Deci, cei care sunteti profesori la universitatile romanesti din categoria nr.1 aveti doua optiuni strategice pentru universitatile dvs:

    – va transformati in universitati din categoria nr. 2 (cea mai probabila optiune la cum va cunosc eu)

    – va puneti serios pe treaba si va bagati universitatea in top 100 mondial. (greu de imaginat).

    In pozitia in care sunt universitatile acum va rog sa nu contati pe solidaritatea mea impotriva a ce va face drganea in aceste momente.

  6. De ce unii ca Nassim Nicholas Taleb nu dau doi bani pe statutul social:

    „If nobody’s paying my salary, I don’t have to define myself. I find it arrogant to call yourself a philosopher or an intellectual, so I call myself a flaneur and I refuse all honors. As Cato once said, it’s better to be asked why there is no statue in your name than why there is one.” – Nassim Nicholas Taleb. (April ’18 issue of Esquire)

    „… the social science and the bureaucrato-BSers have missed and keeps missing that skin in the game is an essential filter. Why? Because, outside of hard science, scholars who do not have skin in the game fail to get that while in academia there is no difference between academia and the real world, in the real world, there is. They teach evolution in the classrooms but, because they are not doers, they don’t believe that evolution applies to them; they almost unanimously vote in favor of a large state and advocate what I’ve called “Soviet-Harvard top-down intelligent design” in social life.” – Nassim Nicholas Taleb, „What do I mean by Skin in the Game? My Own Version.”,
    https://medium.com/incerto/what-do-i-mean-by-skin-in-the-game-my-own-version-cc858dc73260

  7. Acum vreo 35-40 de ani, erau niste conditii eliminatorii pentru „inscrierea la doctorat”. Doar asa, din memorie: nota minima la absolvirea facultatii, activitate didactica, lucrari stiintifice publicate, nu in revista ‘Stiinta si Tehnica’, etc. Cred ca doar cateva procente (pe o mana) din doctorii de azi ar putea sa le indeplineasca! Doctor cu 5.38 media examenelor din „facultate”?

    • Seriozitatea, performanța e una. In anii 1985 nu s-au mai permis „doctorate” (un prieten la Cluj, fizician, cercetare cancer). E deceniul cel mai întunecat din epoca de piatră naționalcomunistă autohtonă pe care o lăudați. Am avut profesori excelenți la politehnică, cu studiu înainte de 1945. Unele facultăti și-au păstrat performanța, cele umanistice NU. Fără conectare cu restul lumii un inovator/ cercetător are un handicap prea mare?
      Era digitală oferă azi acces la patrimoniul universal cu un clic.
      Sunetul libertății…UP TO DATE / JUST IN TIME.

      • Ca inginer nu trebuia neapărat să fiu membru PCR (UTCiști am fost aproape toți, de la 15 ani?). Colegii de la filologie au fost mult mai constrângi, de la universitate până la meseria de dascăl.
        Nu am avut formatul, ambiția pentru doctorat (preferam fizica, nu a fost… ). Un prieten fizician de la Cluj (membru PCR pentru a fi admis) a vrut neapărat „doctorat”. Era prea târziu 1985.
        Fără engleza în tehnică, medicină, știință oricum nu are, nu a avut sens a face doctorat. Era valabil deja în anii 1980, preobabil cel mai întunecat deceniu naționalcomunist pentru inovație, cercetare în țară, fără conectare cu restul lumii. Puii de securiști pot rămâne nostalgici? Altfel e la cei care au biografia deformată, „amputată” în privința aptitudinilor proprii și selectarea „negativă” 1939- 1989 a cadrelor. E o cauză a decalajului „istoric”?
        Vezi : Interviu : Pianistul Dan Grigore: Eu mi-am valorizat suferințele, le-am trăit până la capăt. Interviu realizat de Sabina Fati.
        Nu am și nu am avut probleme cu faptul că colegi erau membri PCR. Nu am cunoscut direct securiști (sau nu am întrebat?). Am simpatie pentru tinerii de azi.

  8. Chiar nu inteleg de ce atata jale pe tema distribuirii locurilor la doctorat. Studentii doctoranzi care chiar sunt interesati de cercetare, si care au capacitatea intelectuala pentru a face cercetare vor face performanta indiferent de universitatea unde au intrat la doctorat. Cu foarte, foarte mici exceptii, laboratoarele sunt la fel de prost dotate peste tot; iar mai nou, bibliotecile in majoritatea centrelor universitare sunt interconectate, asadar accesul la resurse bibliografice nu e imposibil. Si inca mai exista SciHub, si ResearchGate, si inca se mai practica metoda de a contacta direct autorii pt. a obtine accesul la lucrari stiintifice. Si sunt oportunitati destule pentru mobilitati/burse in stranatate, pentru cine cauta. Dar hai sa-i plangem pe saracii viitori studenti doctoranzi care vor ocupa locurile alocate in plus la universitatile mici, ca n-or avea acces la nici unele, saracii de ei. In schimb, studentii doctoranzi care fac doctorat pt. ca le trebuie din varii motive, mai putin de dragul cercetarii, vor fi tot dezinteresati, indiferent de universitate. Cei cu rezultate proaste nu vor fi lasati sa sustina, cei cu rezultate medii si mediocre vor fi trecuti pe principiul ‘inchisul ochilor’, daca intrunesc conditiile, si asta indiferent daca vorbim de universitati mari sau mici. Asta fara sa aducem in discutie cazurile de plagiat….destule, atat la universitati mari cat si mici, proportional cu numarul locurilor alocate. In opinia mea, tam-tam-ul pe tema distribuirii locurilor la doctorat e o falsa problema, probabil alimentata si amplificata si de reputatia stiintifica nu tocmai buna a actualului ministru al educatiei. Adevarata problema e mai profunda, si e reflectata perfect de numeroasele echipamente perfomante care au fost achizitionate din granturi in vremuri mai roz ale cercetarii nationale post decembriste, si care zac noi, nefolosite in beciurile universitatilor mari, din lipsa de interes si specialisti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexander Baumgarten
Alexander Baumgartenhttp://hiphi.ubbcluj.ro/fam
Conferentiar universitar doctor, Catedra de Istoria Filosofiei Antice si Medievale Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj. A publicat 6 volume de studii şi exegeză a filosofiei medievale si 13 volume conţinând tratate ale filosofiei antice şi medievale. Membru corespondent al Academiei “Pontificia Academia Sancti Thomae Aquinatis” din Vatican (din 2004), vicepreşedinte al Societăţii Române de Studii Clasice, filiala din Cluj (din 2003), membru al Societé Internationale pour l’Etude de la Philosophie Médiévale (din 2007).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro