A plecat. Este primul președinte al României care demisionează. În plină furtună prin care trece țara, președintele a spus sec „La revedere!” și a plecat. Auster, nemțește, fără lacrimi, fără pupat steagul, fără îngenucheri.
Să ne înțelegem, nu a demisionat „eroic”, pentru că ar fi vrut să ajute neapărat pe cineva aflat în impas (de exemplu, pe neinspirat-alesul candidat al coaliției de guvernare) sau ceva anume (guvernul compromis de scandalul Nordis, reformele paralizate, societatea derutată, economia gâfâind, educația deteriorată, statul de drept decredibilizat, instituțiile slabe, sau România în ansamblu, în așteptarea naivă a lui „Godot”), ci dintr-un motiv mult mai mărunt, personal. Pur și simplu s-a temut de suspendarea sa în parlament, a cărei procedură trecuse deja de birourile permanente și urma să intre în plen, și apoi de demiterea prin referendum, care ar fi fost un dezastru pentru el și pentru confortul vieții lui ulterioare.
Se temea că vor exista voturi pentru suspendare inclusiv de la parlamentari din interiorul coaliției. I s-a confirmat asta din PSD, PNL și UDMR, chiar în dimineața de 10 februarie. Iar la referendum știa că ar fi fost cu siguranță „măcelărit” la vot de poporul furios. A demisionat, așadar, pentru el însuși. A ieșit din scenă, așa cum am anticipat într-un interviu din octombrie anul trecut (fără să intuiesc detaliile ieșirii, bineînțeles), pe o „ușă laterală” a istoriei, evitând astfel să fie scos „pe brațe, pe ușa din spate” a palatului prezidențial.
Nu, nu era ilegitim în funcție, nu asta a fost problema lui Klaus Iohannis. Problema principală a fost uriașa lui prăbușire de suport popular, începând din toamna lui 2021, când și-a trădat alegătorii anti-PSD și a adus PSD la guvernare. CCR nici măcar nu i-a prelungit mandatul (nu era nevoie), pentru că, la art. 83 (Durata mandatului), Constituția spune că mandatul președintelui durează fix cinci ani dacă există un președinte nou ales și, respectiv, până la depunerea jurământului de către noul președinte ales, dacă la cinci ani nu există un președinte nou ales.
A fost pentru prima dată, după adoptarea Constituției în 1991, când ne-am aflat în cea de-a doua situație a duratei normale a mandatului și de aceea multă lume nu cunoștea sau nu a înțeles (sau s-a făcut că nu înțelege, din motive subiective de partizanat sau de ură față de fostul președinte) ce prevede Constituția. Chiar dacă CCR nu ar fi spus nimic despre mandatul președintelui în decizia de anulare a alegerilor prezidențiale din 6 decembrie, Iohannis tot ar fi trebuit să rămână în funcție, nu datorită/din cauza CCR, ci pentru că așa prevede limpede Constituția, neexistând un președinte nou ales care să poată depune jurământul.
Cea mai bună dovadă practică a justificării depline a existenței art. 83 (b) este că, pe 21 decembrie 2024, când s-au împlinit cinci ani, Klaus Iohannis nici nu avea cui să predea funcția. Senatul, abia constituit, nu avea încă președinte la data respectivă, deci nu ar fi putut exista nici măcar un președinte interimar. Atunci când a fost gândită, Constituția trebuia să se asigure că țara nu poate rămâne în niciun caz și în niciun moment fără președinte, de aceea a fost introdus în 1991 aliniatul b al art. 83, pentru siguranță. În principiu, legea obligă la organizarea de alegeri prezidențiale înainte de încheierea mandatului de cinci ani, pentru a opera în termenii obișnuiți ai alin. a, dar pot exista, iată, situații neprevăzute (ca cea din decembrie 2024, în care alegerile au fost anulate) în care, la împlinirea termenului de cinci ani prevăzut la aliniatul a, nu există un președinte nou ales care să poată depune jurământul în ziua respectivă. Prelungirea mandatului (alin. c), în caz de catastrofă sau stare de război, este cu totul altceva, nu a fost cazul acum. Klaus Iohannis nu a avut așadar mandatul prelungit de CCR, ci unul normal, din care a demisionat. Dar aceste detalii nu mai contează acum. A demisionat pe 10 februarie și a plecat pe 12 februarie, fără să-l regrete nimeni, nici cei de la putere, și cu atât mai puțin cei din opoziție sau cea mai mare parte a poporului.
A făcut, incontestabil, unele lucruri bune în politica externă și de securitate (judecata istoriei va fi din ce în ce mai blândă cu el, pe măsură ce vor trece anii), pe care probabil unii le consideră astăzi normale și banale, dar a greșit enorm pe plan intern și în relația cu oamenii, ceea ce probabil va fi uitat. Infatuarea și autosuficiența l-au făcut să nu poată vedea dincolo de măreția propriei sale persoane. I-a ignorat pe cei care l-au ajutat în etapele inițiale, în schimb a promovat oameni în politică pe criterii dubioase. Chiar a crezut că este ales președinte pentru meritele lui profesionale, politice, științifice sau intelectuale, pentru viziunea lui, a crezut că a dat concurs pe funcție, cu grile și bibliografie, a crezut că „i se cuvine”. Nu și-a dat seama niciun moment că a fost acolo strict pe seama voturilor anti-PSD din 2014 și 2019, cu misiunea de a ține PSD departe de putere. A eșuat, din perspectiva misiunii politice prioritare pe care i-au încredințat-o alegătorii și pe care el însuși și-o asumase public, cu geacă roșie sau fără, când avea nevoie de voturile celor șase milioane de alegători anti-PSD.
A rezolvat vreo problemă demisia lui Klaus Iohannis? Nu, niciuna în afară de propria lui problemă privind riscul demiterii prin referendum. Oricum ar fi plecat Klaus Iohannis, cu sau fără demisie sau demitere, România rămânea astăzi debusolată și prinsă în vârtejul marilor schimbări din interior, din Europa și din lume. Un cumul nefavorabil de împrejurări interne și internaționale agravează impasul în care a intrat România, la sfârșitul deceniului Iohannis. Nu disperăm, dar ar fi complet irațional să nu fim îngrijorați. Nu cedăm presiunii tot mai agresive, dar ar fi aberant să o ignorăm. Nu ne schimbăm valorile, idealurile și direcția, dar ar fi contraproductiv să nu fim realiști și pragmatici.
Pentru UE, pentru Europa Centrală și de Est și în particular pentru România, chestiunea ordinii de securitate europene a redevenit fundamentală. America se schimbă, și lumea odată cu ea. Brusc, în câteva săptămâni, ordinea de securitate și tabloul relațiilor internaționale au intrat în zodia tranzacționalismului și revanșismului. Ideologia MAGA, venind năvalnic pe creasta valului, vrea să substituie vechea imagine a Americii, de garantă a lumii libere împotriva dictaturilor agresoare. Mai mult decât atât, vrea să schimbe regulile jocului intern, inclusiv în țările aliate. Încercările de promovare a partidelor extremiste și izolaționiste sunt jenante pentru noua administrație iar figura lui Elon Musk se detașează în topul dezgustului pe care îl creează „noua Americă politică” în Europa.
Trebuie jucat cu inteligență, tact și moderație, pe coordonatele lumii în care trăim. Orice exces, orice stridență, orice accent pus aiurea ne poate face rău. Nu știu dacă e ușor de înțeles sau pare contradictoriu, dar trebuie să fim aproape și departe în același timp de ventilatorul guvernării MAGA. Să facem ceea ce știm că e bine pentru România, nu pentru altcineva. Poftim, dacă e la modă termenul, acum chiar trebuie să fim aliați credibili și suveraniști inteligenți în același timp! Să dozăm relația cu finețe farmaceutică – nici prea mult, nici prea puțin. Să fim corecți și demni, nu oportuniști și lași, nu duplicitari și penibili. Să fim de încredere pe lucrurile mari care ne-au unit și ne vor uni pe termen lung dar nu săritori să punem în aplicare aberații și inepții. Anii aceștia sunt într-adevăr dificili și primejdioși, dar trec repede. Să ne amintim că, de la începutul primului mandat al lui Donald Trump, au trecut deja opt ani. Opt! Mandatul lui Biden a fost bântuit de umbra trumpismului, de care nu a scăpat, exact așa cum am afirmat cu o zi înainte de învestirea lui Joe Biden în ianuarie 2021[1], și nu a reușit să găsească soluțiile politice potrivite pentru a-l opri. Au mai rămas încă patru, cel mult patru, dacă nu cumva alegerile de la jumătatea mandatului, din noiembrie anul viitor, vor tăia elanul guvernării și vor readuce obligația negocierilor în Congres. Asta va depinde mult de rezultatele economice și sociale concrete din primii doi ani. Intensitatea schimbărilor disonante împinse de guvernarea MAGA va scădea treptat, în următoarea perioadă. MAGA însăși se va schimba în următorii ani, adaptându-se la contextul pe care îl va genera propria furtună de nisip, începând cu cea produsă chiar în SUA. Societatea americană este în general foarte reactivă la orice variație economico-socială, evaluând rapid și necruțător administrațiile, în funcție de promisiunile făcute și de rezultatele obținute.
Timp de peste două decenii, după aderarea la NATO în 2004 și consolidarea parteneriatului strategic cu SUA (Scutul de la Deveselu, programul de înzestrare militară, trupele americane din România, importanta bază de la Kogălniceanu), paradigma relațiilor transatlantice și garanțiile de securitate americane au fost suficiente. Acum, dintr-odată, nu par să mai fie suficiente, cel puțin un timp, până la clarificarea noii versiuni politice a Americii lui Trump, a ecuației financiare transatlantice și a angajamentului strategic, politic și militar al SUA pentru securitatea României și Flancului Estic al NATO. Orice pare acum posibil și în același timp nimic nu mai e sigur. Planul A nu mai este cert și garantat iar Planul B nu există.
Europa încearcă ceva, dar se lovește de propriile limite. Summit-ul de la Paris a arătat că liderii „principalelor țări europene” au viziuni diferite, temeri diferite, orientări diferite, interese diferite, etosuri diferite, și mai ales au în spate societăți diferite politic și economic, cultural și istoric, cu diferite considerente electorale. Pornirile entuziaste cu „Armata Europeană”, trupele europene din Ucraina și „garanțiile de securitate europene” de după Conferința de la München sunt destul de naive și nerealiste pe termen scurt și mediu. Iar regiunea în care ne aflăm rămâne prinsă în triunghiul politic al actorilor globali – UE, SUA și Rusia, fiecare cu propria versiune asupra viitorului.
România nu are o variantă mai bună decât să interpreteze convingător și credibil, demn și inteligent, rolurile pe care deja le are și le-a câștigat cu atâta greutate – partener european de încredere în cadrul UE, aliat stabil în cadrul NATO și partener/aliat/prieten al SUA. Orice derapaj din acest „templu” cu trei piloni al opțiunii noastre prooccidentale, într-o direcție sau alta, este de evitat.
Da, Europa trebuie să se adapteze acestor mari schimbări globale. Nucleul european care discută provocările ce stau în fața democrațiilor liberale europene este de salutat (fie că este Weimar+, fie că sunt formate chiar mai extinse) iar România se va alătura peste câteva luni formatelor europene în domeniul apărării și securității.
În fine, planul intern ne macină și ne preocupă cel mai mult. Când, cu câteva zile înainte de alegerile prezidențiale din 24 noiembrie, scriam „să ne punem centurile, aterizăm la finalul Erei Iohannis și nu avem un plan clar când ajungem la sol”[2], anticipam că va fi rău, dar în niciun caz nu puteam intui că va fi atât de rău. Explicam astfel sentimentul apăsător al declinului: ”…în deceniul 2014-2024, România politică a involuat masiv, dramatic. Și alte „Românii” au involuat – cea educațională, cea a justiției și statului de drept, cea a încrederii în stat și administrație, cea a responsabilității deciziilor economice guvernamentale și a promisiunilor (tot mai populiste și mai aberante), cea a democrației, presei și instituțiilor publice, cea a meritocrației. A fost un deceniu al regresului politicii românești și statului român. Lucrurile bune care s-au întâmplat în România, nu puține, se datorează inițiativei oamenilor de calitate ai acestei țări, oportunităților oferite de UE, companiilor private, mediului academic, societății civile etc.” Îmi mențin pe deplin evaluarea făcută pe 21 noiembrie 2024, confirmată din păcate de criza profundă a democrației în care am ajuns acum.
O parte a României îl așteaptă pe „Godot”. Dar Godot, așa cum ne spune Beckett, nu va veni. Cu atât mai puțin în politică. Va rămâne o fantasmă, o închipuire, o proiecție nerealistă a frustrărilor celor care se simt la margine. Așteptările prea mari, prea lungi, prea intense, supraalimentate de ură, distrug, erodează, alienează, radicalizează. Trebuie să ieșim cumva, cu luciditate și argumente raționale, din lumea virtuală a rețelelor sociale și să vedem ce putem face, concret, ca țară și ca societate. Să stingem iluziile revoluționare și ideologice ale „poporului periferic”, care crede că poate deveni „central” prin forță, prin răsturnarea violentă a sistemului politic, nu prin reformarea lui inteligentă și promovarea de oameni educați și competenți, cu capul pe umeri, în locul vânzătorilor de inepții și iluzii.
La o citire mai atentă, valul contestatar de acum nu mai este doar o Revoluție Politică, ci o Revoluție Socială, o emancipare în interiorul societății, în care o parte a poporului care se simte „periferic”, fără putere în societate (a se citi cu diverse neîmpliniri, căci nu e vorba de putere politică, economică sau administrativă propriu-zisă) dar „împuternicit” de rețelele sociale, își imaginează că a găsit soluția simplă și miraculoasă să se împlinească. Sunt indivizi care își închipuie că, votându-l pe Godot, „a venit momentul ca averea bogaților să fie împărțită poporului”, că vor ocupa funcții cu salarii mari, că vor deveni importanți, că patronii și companiile străine la care lucrează și pe care le urăsc vor fi izgonite iar bunurile li se vor transfera lor, că „exploatarea” muncii lor va înceta, că directorii din instituții vor fi schimbați și poate vor fi numiți ei, că Big Pharma nu le va mai impune vaccinuri și nu va mai face „profit pe seama lor”, că nu va mai conta dacă au sau nu școală la împărțirea pozițiilor și beneficiilor, că „elitele corupte” vor fi „băgate la pușcărie” (cum de cine? De tribunale ale poporului, nu de judecători, că aceia „sunt corupți și ei”), că problemele lor de viață vor fi rezolvate etc.
Dar nimic din ce am scris mai sus nu este specific României. În esență, aceasta este mișcarea ultrapopulistă care vine din SUA, de prin 2015 încoace, cu tot cortegiul de contestări și revizionisme „în numele poporului” (poporul fiind reprezentat de miliardari, bineînțeles, o anomalie a MAGA), un curent care s-a întâlnit cum nu se poate mai prost cu Războiul lui Putin împotriva Occidentului și cu fascinația mai veche a lui Donald Trump pentru liderii autoritari, pe care o știm din primul mandat. Ceva asemănător încearcă partidul naționalist-extremist, izolaționist, antieuropean și prorus AfD (Alternativa pentru Germania) în alegerile de duminică. O înfrângere a AfD și o victorie clară a CDU/CSU ar fi un balon de oxigen în Europa acum.
Momentul nu este ușor, dar știm că îl vom depăși. Valul contestatar va slăbi, inevitabil, începând tot din SUA (de acolo de unde a pornit), căci guvernarea din SUA va începe să lase treptat ideologia la o parte, când va fi evaluată intern, de americani, pe baza rezultatelor și nivelului de viață. O parte din idei, începând cu războiul comercial și tarifele mari vamale, vor fi abandonate, pentru că vor produce efecte contrare și scumpiri. Asperitățile politice se vor netezi treptat. Relațiile transatlantice vor rămâne puternice. După șocul din lunile de început, UE și SUA vor găsi limbajul comun în afaceri și în sistemul relațiilor internaționale. Cel mai important lucru în această perioadă fierbinte, sensibilă și ușor de manipulat ideologic, într-un sens sau altul, de ambele maluri ale Atlanticului, este să nu se facă greșeli ireparabile. De aceea, discursul lui Donald Tusk de ieri, la Summit-ul de la Paris, a fost vocea limpede și rațională venită din Europa Centrală. Moderația este cheia succesului, când lumea pare acaparată de exagerări în sensuri opuse. După dușul rece de la München, europenii nu trebuie să se opărească inutil, turnându-și o găleată de apă fierbinte peste cap.
România după Iohannis va trăi și va experimenta din plin această perioadă tulbure, de mari schimbări și provocări globale, regionale și naționale. Riscurile sunt cu atât mai mari cu cât suntem într-o regiune de periferie, expusă presiunilor. Fostul președinte ar fi putut să lase țara mai bine pregătită pentru această furtună, dar a ales calea comodă și superficială, crezând că nu se va întâmpla nimic rău și se va putea merge înainte din inerție. Iată că nu a mai mers.
Cârma trebuie acum ținută bine pe mări agitate, cu valuri mari. A ne dovedi credibili, onești și inteligenți într-un moment de cumpănă cum este acesta, înseamnă să dăm o șansă României de mâine. Să mergem spre soluțiile decente și raționale, de bun simț, să ne apucăm de treabă, să încetăm să mai credem că „așteptarea lui Godot” poate duce la ceva bun.
[1] https://revista22.ro/interviu/valentin-naumescu-umbra-trumpismului-va-bantui-mandatul-lui-joe-biden
[2] https://centrulpolitic.ro/articole/puneti-va-centurile-aterizam-la-finalul-erei-iohannis-ce-facem-cand-ajungem-la-sol-in-decembrie/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
KWI a fost cel mai bun și corect Președinte de după ’89. Punct.
Acum, mitomania religioasă românească, poporul, bașca elitele( chiar cele progresiste!…) sunt în așteptarea lui Mesia/Godot care să ne izbăvească de neplăcutul capitalism și de inutila democrație. Ne-am săturat de toți și de toate, nu ne place nimic, vrem altceva! Să vină Godot și să ne salveze!
Dar, cine dracu’ mai este și Godot ăsta? Să fie Georgescu, Simion, Șoșoacă, Ponta, Lasconi? Autorul nu ne spune, zice doar că nimeni nu e bun și să-L așteptăm pe unul Godot….care nu va veni niciodată….
Mda, trebuie să fim înspăimântați, dar de anarhia și răutatea din sufletele noastre. Fiindcă mi se pare că acest Godot este taman Satana. Că nu întâmplător Dracula s-a născut pe plaiurile mioritice…ortodoxe, mitomane și leneșe în gândire….
Cu ochii ieșiți din orbite de furie și prostie să-L așteptăm pe Godot….
Nu e vorba despre niciun fel de ura, ci de evaluarea corecta a situatiei de fapt! Romania este aproape in situatia de incapacitate de plata! Cum a ajuns aici, de ce si cine a adus-o in aceasta situatie ? Nu-ti trebuie prea multa minte ca sa obtii raspunsul corect la aceste intrebari ! Dar unii refuza cu indarjire sa accepte lucruri evidente!
INTREBARE Este normal ca tu presedinte ajuns in al doilea mandat prin votul celor care au fost in piata Victoriei in 10 august, al celor care ani de-a randul s-au luptat prin vot pentru a se scapa de clica PSD de sorginte comunisto-securista, sa nu misti un deget pentru ca mizeria produsa in 10 august sa fie anchetata, iar vinovatii sa primeasca pedepsele cuvenite!? Cat de nesimtit poti fi sa-ti calci in picioare sustinatorii, agresati fara nicio vina de cei din slujba clicilor de origine comunista ? Daca totul ar fi fost perfect in rest, acest om, acest nimic uman, ar trebui sa primeasca oprobiul public in veci doar pentru atitudinea sa relativ la fenomenul 10 august!
Sau poate ca e chiar complice la musamalizare? Ceea ce e PENAL !
Suspectez toti aparatorii lui Johannis de a fi sustinatori ai atitudinilor de tip securisto-comunist, pentru ca de fapt acestia apara un complice al jigodiilor de origine securisto-comunista !
As dori o lista cu realizarile domnului Klaus Iohannis? Toti care il lauda spun vag realizari. Va rog mult vreau si eu lista.
scurta de totȘ
-a probat o geaca rosie!..urata treaba..Colectiv..dat pe Ponta..si l-a ridicat pe ididotul de Piedone acea situatie!
10 august..urat..masinatiuni securistice..de doi bani..furtuna intr-un pahar cu apa..Romania!
Totusi..acum ar fi fost mai respectat la Pari..in afara era apreciat..Si..Schengen si vize..poate a contribuit!
Mai e şi componenta regională a antipatiei față de Iohannis izvorâtă din antagonismele şi antipatiile dintre provincile istorice ale României de azi.
Iohannis mai e şi ardelean (specie nu prea iubită la sud de Carpați) . I s-a reproșat adesea că e „mut” , cei din Sud ar fi vrut un Nea Mărin la Cotroceni căruia sā-i turuie gura şi să-i distreze. Probabil atunci Iohannis ar fi fost stimat. Ar fi fost… unul de-al lor atunci…
A fost numit şi, pe un ton obraznic care frizează răutatea, „dulap”, in ultima instanta tot o insultă la adresa ardelenilor (percepuți nedrept ca „înceți” – adică handicapați). Ardelenii nu se regăsesc ìn aceste stereotipe răutăcioase dar restul românilor aproape că exultă la auzul lor. Stelian Tănase şi alții din respectiva zonă geografică l-au numit pe Iohannis „un profesoraș de provincie”. E clar, chit că a fost votat de două ori la rând, că Iohannis nu era înghițit. Era în fapt disprețuit pentru originea sa şi pentru că nu era din Muntenia respectiv Vechiul Regat ca fiind un „ciudat” din Ardeal.
In ultima perioadă atacurile si ironiile la adresa lui s-au suprapus cu propaganda pro-georgistă.
De fapt, apelativele de ‘Dulap şi Ficus par a fi fost ticluite și lansate de laboratorele propagandei suveraniste, fie ea georgistă, auristă, pontistă sau şoşocistă.
Mai ciudat mi s-a parut faptul că ele au fost îmbrățişate de de masele din toate zonele țării inclusiv Banat
si Ardeal.
În final, trebuie să recunosc că sunt de acord cu Dl. Naumescu atunci când spune că „moderatia e calea succesului.” Numai că lui Iohannis i se reproseaza
tocmai aceasta moderație si bun simț, indraznesc sa zic.
I s-a reprosat că e leneş, comod, că nu se implică: trăsături de caracter care pot fi sinonime cu ‘moderația’.
Iohanis a fost seniorial. Atâta doar că românii din ziua de azi nu percep această noțiune. Multi din ei rezonează la vulgaritatea imundă a unei Şoșoacă sau la șarlatania şmecherească a unui Georgescu Călin.
Sunt oltean..e vorba doar cu neiubirea de ardeleni!
Din contra..oltenii de ex..mai o gluma mai alta..dar ii apreciaza pe ardeleni!
@Io
Şi eu îi apreciez pe olteni (dac-ar fi sa mă refer doar la Brâncuși sau Țuculescu, ca să nu menționez craiovencele, de departe cele mai frumoase femei din RO) pentru spontaneite, şarm, inteligență şi cred că ultimul lucru de care România are nevoie acum in acest context tulbure e discordie între provinciile istorice.
Şi totuşi nu cred ca acest tip de discutie ar trebui să fie un tabú.
Ardelenii nu-i iubesc pe „regățeni”, noi îi iubim pe ei că d’aia i-am eliberat de sub Austro-Hungari. Dar ei cu coada pe sus, că cică ei au fost robi la hungurii cei europeni(!?) iar noi am fost sub papucul turcilor păgâni. Să vă spun un secret: austro-hungarii au fost mult mai răi decât turcii.
@commentator:prietene,aibdat rau cu batulnin balta,nu te-ai stropit pe ochi?Sa afirma ca „miticii”nu agreeaza ardelenii ori altminteri,e o mistral de neputinta sapilentiala ,sau cum se mai zice pe la noi ,bezna mintii!Ai scos din joben niște bazaconii de tip” cegist”citeste lumea si nu poate crede ochilor.Un om e judecat cu asupra masura daca postura in care incape ii e prea mare ,nu provincialismul ori altele de tip ,primeaza .Și sa conchid ,in afara de anihilareal ui Dragnea cel hot-„vrednic este”-,ce ispravi a mai facut domn profesor de Ardeal?
@Sir Blues S.
Sorry Sir dacă am rănit orgolii locale/localiste dar, nu m-am putut abține, asistând la acest „festival al urii” (ca să citez un alt comentator de aici de pe contributors) a cărui țintă a fost/e încâ Iohannis, de la a căuta explicații de tipul celeia la care am recurs. Ceva îmi spune mie câ n-am greşit prea mult apelãnd la acest tip de raționament deşi, bineînțeles s-ar putea să nu am dreptate.
Eram pusti nu prea versat in literatura, filozofie.. Nu stiu cum am ajuns la Asteptindu-l pe Godot, cu Dinica si Moraru. Mi s-a parut ceva genial, parca mi-a deschis ochii
https://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2020/04/jurnal-de-corona-xx.html
Uraaa!! Doamne cat optimism, parca a fost scris de cineva care a aterizat abia ieri pe Terra. Ce s-a „fumat” la Munchen de exista un asemenea optmism? „pe 21 decembrie 2024, când s-au împlinit cinci ani, Klaus Iohannis nici nu avea cui să predea funcția”. Da, deoarece alegerile au fost anulate de CCR, de aceea nu avea cui sa predea functia. Sunt curios cum vor comunica catateanului european, Comisia Europeana si guvernele, intrarea in economia de razboi. Cum va comunica Bolojan romanilor ca trebuie sa redirectioneze un procent mare din pib pentru fabricarea de armament, pentru ca despre asta este vorba in aceste zile? Cum ii vor informa pe oameni aceste institutii faptul ca s-a terminat cu pacea si bunastarea, cu alocatiile si ajutoarele de somaj consistente, cu salariile si pensiile mari, intr-un cuvant cu tot ce am fost obisnuiti pana acum in UE. Oamenii nu vor intelege aceste lucruri dupa decenii intregi de pace si liniste. Ca doar suntem in NATO, nu-i asa? De ce trebuie sa ne facem griji pentru apararea noastra? Nici macar in al 12-lea ceas, presedintele interimar al Romaniei nu realizeaza impactul cuvintelor sale adresate public: „anularea alegerilor a reprezentat o situatie exceptionala, dar care a fost gestionata cu instrumente democratice”. Senzatia este ca intentionat pun paie pe foc si raspund la un nivel sub-diplomatic mesajului american privind alegerile din Romania. Despre ce democratie vorbim aici, atata timp cat dreptul de a alege liber a fost distrus de o curte constitutionala corupta si numita politic? Despre ce democratie vorbim in UE atunci cand un fost comisar european important afirma ca astfel de alegeri (libere si democratice) trebuie anulate daca un partid „extremist” este pe cale sa castige, iar acest lucru va fi facut si in Germania daca este nevoie? Va dati seama in ce hal a ajuns democratia in UE? Din pacate pentru eurocrati, acestia vor trebui de acum inainte sa-si cumpere bilet daca mai vor sa calatoreasca la clasa I cu ceilalti parteneri de peste ocean. Asa este normal intr-o democratie, plata se face nemteste.
Nu inteleg de unde si pana unde ideea de America „garantă a lumii libere împotriva dictaturilor agresoare” trebuie sa devina o regula mondiala. De ce nu poate si UE sa devina o garanta a lumii libere impotriva dictaturilor? Poate pentru ca este incapabila sa ofere aceste garantii? Poate pentru ca s-ar strica astfel relatiile cu Rusia si alte regimuri fata de care UE are interese economice? Bursele europene freamata de optmism la gandul unei paci in Ucraina. UE trebuie sa renunte la frustrarile tipic europene si sa se reformeze rapid daca vrea sa mai existe. „România se va alătura peste câteva luni formatelor europene în domeniul apărării și securității”? La ce va referiti, la faptul ca vom fi si noi invitati oficial la astfel de reuniuni, precum cea de ieri de la Paris sau la faptul ca vom alege sa „investim” intr-o armata europeana in detrimentul relatiei cu SUA? Ieri s-a vazut efectul absentei presedintelui in ultimii 10 ani si lipsa oricarei relevante a Romaniei in UE. Da, este trist ca Romania nu reprezinta o voce puternica in UE, mai ales privind domeniul apararii.
Sincer, mă întreb de unde știe domnul Valentin Naumescu (și alții care fac această afirmație) că domnul Klaus Iohannis a demisionat de frica suspendării? Sau ca să nu-și piardă privilegiile de fost președinte? DE UNDE?????? Au stat de vorbă amical la o bere cu președintele, li s-a confesat, s-a confesat cuiva din anturaj care nu și-a putut ține gura și i-a șoptit la ureche acest secret autorului articolului? Ceea ce s-a petrecut în ultimii ani cu președintele Klaus Iohannis a fost un festival de ură și de suspiciuni. Declanșat de politicieni corupți, de analiști politici care mișună peste tot și-și dau cu părerea și susținut de mass media cu frenezie, cu o plăcere sadică aș putea zice. În societatea românească un Big Brother organizează mereu „ședințele de ură” pe care le-a prevăzut George Orwell în romanul său „1984”…
Eu ma gandesc ca Iohannis si-a dus un mandat la capat si ca privilegiile de fost presedinte se aplicau inca de atunci.
Daca nu duce al doilea mandat la capat, asta inseamna ca se sterge si primul mandat? Constantinescu, cu un singur mandat are jumatate din SPP-istul , 1/2 din soferul si jumate din masina de serviciu pe care le are un presedinte cu 2 mandate?
Nu stiu, nu sunt jurist, dar parca ceva nu pusca. Daca treaba asta ar fi lamurita, macar am fi siguri de o chestie, ca sa nu ne apucam sa speculam aiurea cu privilegiile pierdute.
Nu inteleg prea bine ce propune dl. Naumescu dupa lunga analiza… a se continua ca si pana acum, in asteptarea unor alte rezultate evident ca e o prostie. Europa pierde competitivitate in ritm accelerat, in 10 ani nu va mai fi ceva de impartit de catre socialistii ezropeni. In Romania poate nu se sesizeaza acest pericol, pentru ca ultimii 20 ani au insemnat un progres economic (pornind de foarte jos), dar Europa este acum nesemnficativa in noile tehnologii in timp ce isi distruge baza industriala a „vechilor” tehnologii. Fara o economie puternica nimeni nu o baga in seama.
Simpla speranta ca CDU/CSU sa castige alegerile anticipate, doar ca apoi sa contuinue aceleasi politici ale guvernelor Merkel si Scholz nu va duce decat la situatia ca in 4 ani sau mai devreme sa ajunga la o majoritate AfD+BSW. Deci Merz da, dar poate fi de succes doar daca practica o alta politica si reuseste sa castige si alegerile din 2029, daca nu, va fi doar un episod inainte de preluarea puterii de catre AfD.
Ca si in primul mandat Trump, mesajele acestuia pot fi jignitoare ca forma, dar multe sunt corecte pe fond.
Iar speranta ca peste 4 ani Trump va fi inlocuit de cineva de stanga, nu stiu de ce sa imi fie mai teama: de o continuare cu JD Vance sau de o trecere in cealalta extrema, cu o Kamala2. Pt ca americanii experimenteaza din plin extremele in ultimii 20 de ani, mie-e sa nu ajungem si in Europa in acelasi joc.
In tot peisajul asta Romania este cea mai putin relevanta – situatie in care singura s-a plasat. Singura speranta este sa se agate remorca la cartea castigatoare, care va fi aceea, sau eventual sa sara din scurt in alta remorca, daca apare ocazia. Experienta din anii 30 si culminand cu 44 o avem, la fel si renumele.
„Au mai rămas încă patru, cel mult patru,…”
Sunteți sigur că Donald Dump va sta ”cel mult patru” ani în funcție?
Cunoașteți cumva, în întreaga istorie a lumii, vreun conducător ahtiat și obsedat după putere politică care să plece benevol din funcție după expirarea duratei maxime a mandatului?
„A rezolvat vreo problemă demisia lui Klaus Iohannis? ”
Da, a rezolvat problema alianței de guvernare cu care s-a susținut reciproc al doilea mandat.
Godot? Nu, românii așteaptă un președinte care să nu aibă un întreg mandat de 5 ani o prelungă Hakuna Matata.
5 ani?! Prea mult. Mandatul președintelui ar trebui să fie de 4 ani. Dacă este foarte bun, în 8 ani poate face desutul în slujba cetățenilor. Dacă nu, măcar să nu țină postul ocupat degeaba 5 ani…Sau 10 dacă te păcălește puțin la sfârșitul primului mandat că ar fi un bun președinte.
Plearea lui Joha si reluarea turului 2 sunt caii de bataie ai lui CG, pentru a-si tine electoratul in priza.
O analiza ca de obicei f pertinenta si de mare bun simt a dlui VN si la fel si propunerile de actiune a Romaniei pt viitor: moderatie, calm, bun simt. As mai puncta insa un alt element extrem de frustrant pt romani in ceea ce-l priveste pe KWI: autopropunerea pt sefia NATO… In fine, sper sa trecem cu bine de perioada in care cei doi mascarici dementi ai lumii devoaleaza cu succes micimea naturii umane, inclusiv prin schimbarea convenabila a convingerilor unora…