vineri, martie 29, 2024

România lui „ca şi”. Mic studiu de sociologie a inculturii

La început a fost cacofonia.

Este teroarea intelectualului român. Toate ca toate, dar asta nu. Cu orice preţ, omul trebuie ferit de păcatul de moarte al cacofoniei, care pîndeşte la tot pasul.

Ca în atîtea alte rînduri, românii au preluat ideea, dar nu s-au mulţumit s-o preia; au adaptat-o creator, modificînd-o pe ici pe colo, şi anume prin părţile esenţiale.

Să vedem cum stau lucrurile. În greceşte, kakos înseamnă „rău“. Cacofonia, cu alte cuvinte, poate fi definită ca o îmbinare de sunete cu efect auditiv neplăcut.

Ce e neplăcut cînd spunem, de pildă (iau un exemplu la întîmplare) „banca comercială“? Nu e nici frumos, nici urît, nici plăcut, nici neplăcut, nu e de nici un fel. Românul vigilent sesizează însă imediat cacofonia. „Ca“ de la bancă se întîlneşte cu „co“ de la comercială, iar rezultatul: caco este de-a dreptul scandalos. Acesta e sensul pe care l-a căpătat cacofonia la români (nu pentru toţi, dar pentru cei mai mulţi): ceva cu caca. Că deranjează sau nu auzul, e de mai mică importanţă. Pot să miaune concomitent toate mîţele din lume, pe toate acoperişurile; nu-i cacofonie, fiindcă nu-i cu caca. E doar cu pisici.

Pe lîngă faptul că nu-i deloc corectă, această alunecare de sens ne împinge într-o zonă riscantă, plină de turbulenţe; asta fiindcă în limba română, particulele „că“ „cu“ şi altele asemenea sunt cu deosebire frecvente, iar coliziunea lor aproape inevitabilă. Rezonabil ar fi să lăsăm vorbirea să curgă în voie, apelînd la soluţii de avarie strict acolo unde cacofonia e flagrantă şi deranjantă. De pildă, „am aflat că Călinescu…“ e clar că nu sună bine. Dacă în discuţie e binecunoscutul istoric şi critic literar, scăpăm uşor din încurcătură apelînd la iniţiala prenumelui: „am aflat că G. Călinescu…“. De data asta am scos-o la capăt, dar nu e sigur că vom reuşi şi data viitoare. Cacofoniile „à la roumaine“ vin una după alta: o avalanşă neîntreruptă în vorbirea românească.

Unii, nu puţini, sunt partizani ai intransigenţei totale, nu iartă nimic. Românul, de felul lui nu prea înclinat spre aplicarea strictă a regulilor, s-a găsit să procedeze fără cruţare într-o chestiune cu totul secundară, şi peste toate punînd în aplicare o definiţie înţeleasă pe de lături. Vînătoarea de cacofonii a devenit pentru unii un soi de sport intelectual. În redacţii, corectorii sunt cu ochii-n patru: nici o combinaţie „cacofonică“ n-are şansa să treacă. Cenzură, în toată regula.

Originile interesantului fenomen, chiar dacă nu se pierd în noaptea timpurilor, datează totuşi de ceva vreme. Mama mea, elevă de liceu prin anii ’30, îşi amintea cum profesoara de română venise cu o întreagă teorie în jurul acestui arzător subiect; concluzia ei, încurajatoare, era că în aproape toate cazurile, cacofonia (în accepţia românească a termenului) poate fi evitată, rămînînd doar două inevitabile excepţii: Biserica catolică şi Ion Luca Caragiale. Gîndindu-se bine, a rezolvat-o şi cu Biserica catolică, căreia i s-ar putea spune, „necacofonic“, Biserica romano-catolică (fie şi cu riscul de a-i expulza din sînul ei pe greco-catolici). E curios că nu s-a orientat spre o soluţie la fel de simplă şi în cazul lui Caragiale: I.L. Caragiale, în loc de Ion Luca Caragiale. Astfel, problema ar fi complet rezolvată, şi dosarul definitiv închis. Mă întreb – fiind vorba de Caragiale – cum de l-au botezat ai lui atît de cacofonic. Şi încă nu pe oricine, ci pe cel mai de seamă prozator român, care măcar sub acest aspect ar fi trebuit să se prezinte impecabil (bine, de acord, n-aveau cum să ştie…). Poate că, fiind greci de origină, nu asimilaseră încă sentimentul românesc al cacofoniei…

Să reţinem aşadar că se poate vorbi româneşte şi fără efecte… scatologice. Se cere doar atenţie, multă, foarte multă atenţie, fiindcă -urile (iată, m-a luat vorba pe dinainte, şi am şi comis o inadvertenţă), deoarece -urile (aşa e mai bine) şi alte particule înrudite îţi sar în faţă atunci cînd te aştepţi mai puţin (cum mi s-a întîmplat adineauri). Intelectualul român, conştient de misiunea ce-i revine, îşi cheltuieşte o parte din energia creatoare luptînd eroic să stîrpească cacofoniile. „Să stîrpească cacofoniile“: iar am căzut în păcat; hotărît lucru, nu sunt destul de atent, e mai bine s-o las baltă şi să trec la punctul următor.

E punctul central al discuţiei noastre: fenomenul ca şi. Apariţia acestui curent înnoitor în vorbirea şi cultura românească e învăluită în oarecare mister. Nu ştiu dacă „ca şi“ (iarăşi! sunt incorigibil; rog corectura să îndrepte cum poate mai bine). Ziceam că nu ştiu dacă „ca şi“ (chiar, nu-mi dau seama cum ar trebui să dreg fraza ca să scap de nenorocita asta de cacofonie), aşadar – gata, curaj, merg mai departe, fie ce-o fi – nu ştiu dacă „ca şi“ îşi are originea exclusiv în subtilele strategii de evitare a combinaţiilor cacofonice. Se poate să fi concurat la apariţia sa şi alte surse. Oricum, pentru fundamentaliştii unei limbi române unde „ca“ n-are voie să se întîlnească cu „că“ (iar!), a fost ca un colac de salvare. Mai bine spus, şi pe înţelesul oricui, „ca şi un colac de salvare“. Odată ce zicem „ca şi“ în loc de „ca“, şi-ul acesta binecuvîntat elimină fără drept de apel orice combinaţie de vocabule urît mirositoare.

Zis şi făcut. Eu, ca coleg devine eu, ca şi coleg. Altminteri, ar fi trebuit să ne resemnăm cu cacofonia. Veţi spune că nu era chiar atît de supărătoare în cazul citat. Înţelegeţi însă (şi vă promit că voi face un efort ca să înţeleg şi eu) că un principiu e un principiu. Nu se mai admit cacofoniile de nici un fel. Cum? Să ocolim dificultatea, spunînd ceva în genul: „Eu, în calitate de coleg“? Prea complicat, lungim fraza de pomană. La ce bun, cînd îl avem pe micul, simpaticul şi repede săritorul la nevoie „ca şi“. Ne-am înţeles, aşadar: Eu, ca şi coleg. Punct.

E drept, Academia Română n-a omologat încă ingenioasa inovaţie. Să sperăm că o va face. Doar şi-a dovedit, în urmă cu ceva ani, receptivitatea la soluţii revoluţionare, atunci cînd membrii înaltului for cultural, ştiinţific şi aşa mai departe, au decis, aproape în unanimitate, revenirea la î din a, adică la â, motivul ştiinţific fiind acela că î-ul era o lamentabilă rămăşiţă comunistă. Hotărîţi să lovească fără cruţare în tot ce ţinea de comunism, academicienii au avut atunci de ales între două opţiuni majore. Prima ar fi fost aceea de a-şi da cu toţii demisia, autodizolvîndu-se, ţinînd seama de faptul că, deşi şi-au zis din nou Academia Română, nu erau urmaşii Academiei autentice, desfiinţată de regimul comunist, ci ai Academiei Republicii Populare Române, pusă în locul acesteia în 1948. Cea de-a doua opţiune, reforma ortografică, a fost însă preferată în cele din urmă, nu-mi dau seama de ce. Oricum, ponosul a căzut pe î, biată literă compromisă. Ne-am despărţit de comunism, schimbîndu-l pe î cu â (şi procedînd, mai în toate sectoarele, la reforme similare).

Dar să revenim la oile noastre (nu e, Doamne fereşte, vreo aluzie la vorbitorii cu ca şi, ci doar o expresie preluată din franceză care vrea să spună „să revenim la subiect“). Am văzut cît de elegant s-a rezolvat problema cu „eu ca coleg“ prin simpla inserare a unui şi. Dar ce supărare am avea cu „eu ca profesor“ sau „eu ca medic“? Aici, ce e drept, n-avem de incriminat nici o cacofonie, dar trebuie să admitem că îşi spune cuvîntul, cît se poate de justificat, un principiu de uniformitate: ori ne exprimăm într-un fel, ori altminteri. Dacă e cu ca şi, apoi să fie cu ca şi, şi gata! Vom zice, în consecinţă, „eu ca şi profesor“ şi „eu ca şi medic“.

Vom zice, mai cu seamă, „eu ca şi politician“, „eu ca şi parlamentar“. Parlamentul României e locul unde se fac legile, dar şi unde, între două voturi, se stîlceşte limba română cu o lăudabilă perseverenţă. Nu dispunem de date statistice, dar este dincolo de orice dubiu că mai bine de jumătate din personalul politic al României se exprimă cu ca şi.

Există însă o soluţie şi mai subtilă. Faţă de atît de popularul curent ca şi, susţinătorii ei alcătuiesc un grup restrîns şi oarecum elitist. Un fel de sectă. Sunt adoratori ai virgulei. Iată panaceul: cîte nu se pot face cu o virgulă inteligent plasată! Ca să ne limităm la subiectul nostru, virgula rupe cacofonia, mai ceva decît şi-ul. „Eu, ca coleg“, cacofonie. „Eu, ca, coleg“, exprimare impecabilă şi, să o recunoaştem, de-a dreptul elegantă. De precizat că, dacă în scris efectul vizual e suficient, atunci cînd vorbim virgula trebuie să se şi audă, altminteri nu şi-ar îndeplini menirea. Cum se poate rosti şi auzi o virgulă? Păi, foarte simplu, îi zici pe nume: virgulă, doar aşa o cheamă. Cu voce tare, ca să audă tot omul. „Eu, ca virgulă coleg.“ Vedeţi ce simplu e? Şi, prin generalizare, la fel ca în cazul lui ca şi, chiar dacă n-ar mai fi imperios nevoie de vreo intervenţie: „eu, ca virgulă profesor“, „eu, ca virgulă medic“…

Acum mă gîndesc că n-ar fi rău să aplicăm metoda pînă la ultimele ei consecinţe, şi să pronunţăm, cu adevărat, toate virgulele. Vreau să spun: să ducem metoda pînă la ultimele ei consecinţe virgulă şi să pronunţăm virgulă cu adevărat virgulă toate virgulele punct. Incontestabil, fraza ar cîştiga mult în precizie şi limpezime.

Să ne concentrăm totuşi asupra fenomenului dominant. Constat cum şi printre minoritari, adică printre cei care nu au româna ca limbă maternă (ca şi limbă maternă), ca şi-ul e în plin avînt. S-au luat, se înţelege, după români, străduindu-se să se exprime ca şi ei (nu vă neliniştiţi, ăsta e un ca şi legitim!). Pot fi bănuiţi cel mult de naivitate. Cum de le-a trecut prin minte că tocmai de la români poţi învăţa să vorbeşti corect româneşte?

Două Românii stau faţă-n faţă: România lui ca şi România lui ca şi. Cea dintîi este o Românie care vine din trecut, tînjind după o limbă română, se pare, depăşită. Cea de-a doua, hotărît majoritară, cîştigă teren pe zi ce trece. Viitorul se pare că-i aparţine. Vom ajunge să ne exprimăm cu toţii (dacă nu noi, urmaşii noştri) întocmai ca ei.

Nimic nu e mai la îndemîna celor mulţi decît limba pe care o vorbim. În treburile sociale şi politice, poporul e suveran mai mult în teorie. Asupra limbii însă, suveranitatea lui e cît se poate de reală. Limba aparţine tuturor, în egală măsură. Şi cum cei care vorbesc la nimereală sunt mai numeroşi decît păstrătorii regulilor, direcţia nu e greu de anticipat: orice limbă, cu timpul, se deteriorează. Sau evoluează, dacă ne place să spunem aşa. Cînd o greşeală ajunge să fie împărtăşită de mai toţi, încetează să mai fie greşeală, şi devine la rîndul ei normă – pe care alte greşeli se vor grăbi să o încalce. E uluitor cum au reuşit strămoşii noştri să-şi bată joc de limba latină. Ovidiu, exilat la Tomis, sesizase deja o nepotrivire. Îl citez: „Aici eu sunt barbarul, pe care nimeni nu-l înţelege, iar proştii de geţi izbucnesc în rîs cînd aud vorbindu-se latineşte“. Pînă la urmă, „proştii de geţi“ au învăţat limba cuceritorilor, dar cum au învăţat-o, vai de capul lor. Româna e o latină stricată, stricată rău de tot. La fel ca toate celelalte limbi romanice. După cum sună franceza, galii, strămoşii francezilor de astăzi, trebuie să fi vorbit foarte amuzant latineşte, încă din primul moment.

Şi atunci, cum va arăta româna peste o mie de ani? Sunt tentat să zic că nu va arăta în nici un fel, adică nu va mai fi (nici o grijă, nici maghiara nu va mai fi). Dacă însă, în ciuda acestei poate prea sumbre previziuni, va continua totuşi să existe, cu siguranţă că va fi foarte diferită de limba română de azi. Textele noastre – admiţînd că vor mai interesa pe cineva, lucru îndoielnic – vor putea fi descifrate doar de erudiţi foarte specializaţi. Îmi place să cred însă că măcar ca şi-ul va străbate secolele, ca mărturie (ca şi mărturie) a civilizaţiei româneşti de început de mileniu.

Bine, veţi spune, să nu facem din ţînţar armăsar. Lasă-i să vorbească cu ca şi, dacă asta le dă sentimentul că se exprimă elevat. Ce e drept, ne zgîrie auzul (celor care încă îl mai avem), dar sunt necazuri mai mari astăzi în România. Pînă la ca şi, e de văzut cum o scoatem la capăt cu funcţionarea statului, cu clasa politică, cu corupţia şi cu sărăcia…

Pe de o parte, aşa e. Ca şi, în sine, este o afecţiune minoră. Supărătoare, dar minoră. Pe de altă parte, însă, nu e doar aşa. Fenomenul ca şi trebuie luat în considerare şi ca un simptom. Un simptom, printre multe altele, ale unei maladii grave, care e pe cale de a invada întreaga naţiune.

Maladia asta se numeşte confuzia valorilor. Pe vremuri, apele erau net despărţite între o elită de bună formaţie intelectuală şi o masă analfabetă sau semianalfabetă. O asemenea fractură socială nu e de idealizat, dimpotrivă, dar nu păcatele vechii Românii ne preocupă acum. Mă îndoiesc că printre intelectualii interbelici ai fi putut descoperi vreunul care să se exprime cu ca şi sau cu ca virgulă. A venit apoi comunismul care a dat de pămînt cu vechea intelectualitate şi a amestecat ce s-a mai ales din ea cu o nouă „elită“, extrasă (cam repede!) din masa aceea pînă mai ieri analfabetă şi semianalfabetă. A rezultat un inextricabil amestec de valoare şi nonvaloare care s-a perpetuat, şi chiar s-a amplificat, şi după căderea regimului comunist. Oamenii lui ca şi nu sunt neştiutori de carte. Au studii, au diplome, ocupă adesea poziţii cheie în societate, în sistemul politic cu deosebire, dar şi în viaţa intelectuală. Mă întreb, odată ce nu sunt capabili să-şi regleze puţin vorbirea românească, dacă nu cumva întreaga lor formaţie nu o fi tot de tipul ca şi?

Necazul este că nu dispunem de nici o instanţă care să separe grîul de neghină. Suntem cu toţii intelectuali „mai mult sau mai puţin oneşti“. Cei mai puţin oneşti au chiar un avantaj faţă de ceilalţi. Nefiind împovăraţi de prea multe gînduri şi scrupule, sunt mult mai eficienţi la dat din coate şi la căţărat, la ajuns sus, cît mai sus. „Avem valoare“, recunoştea cu modestie un performant mafiot, în timpul liber profesor universitar, se înţelege.

Într-adevăr, doar cine nu vrea – dar să nu vrea nici în ruptul capului – nu ajunge astăzi în România să predea la vreo instituţie de învăţămînt superior. Printre invenţiile specific româneşti se numără şi fabuloasa reţea de universităţi private, care, îndată după 1989, au răsărit precum ciupercile după ploaie. Meritul lor de necontestat e acela de a fi multiplicat rapid, la toate nivelurile, clasa intelectualilor, sau, mai precis, a celor care posedă diplome de intelectuali. Confuzia între valoare şi impostură e însă prezentă şi în instituţiile de învăţămînt cu tradiţie (cu o tradiţie cam şubrezită), care beneficiază, în principiu, de un anume prestigiu. Ce e bine, e că tot noi ne apreciem pe noi înşine. Şi zicem că calitatea (că virgulă calitatea) învăţămîntului şi a cercetării nu-i tocmai rea. Ba, la drept vorbind, e aproape bună. Dovadă: cutare universitate (sau facultate) e prima din ţară. E drept, se aşează la coadă în clasamentul universităţilor europene, dar nimeni nu le poate rezolva pe toate deodată. Rămîne deocamdată performanţa de a fi prima în România.

Uneori – chiar deseori – românii găsesc nişte soluţii de te-ntrebi cum de-au putut să le treacă prin minte. Ştiţi unde sunt formaţi la noi arhiviştii? La Academia de Poliţie: relaţia poliţiei fiind evidentă cu tot ce ţine de documentele istorice. O absolventă a avut dificultăţi, nu glumă, cînd a vrut să se înscrie în Statele Unite la un doctorat de istorie. Americanii chiar că nu înţelegeau cum poate fi desăvîrşită formaţia unui poliţist printr-un asemenea doctorat. Li s-ar fi părut mai normal ca solicitanta să fugărească hoţii decît să caute potcoave de cai morţi în vremurile apuse. Pînă la urmă, s-au lămurit. Li s-a explicat că fata e din România.

Fabrica românească de doctorate funcţionează impecabil, la capacitate maximă. Cum tot mai puţini adolescenţi îşi iau bacalaureatul, se apropie momentul cînd vom avea mai mulţi doctori decît absolvenţi de liceu. Doctoratul se poate face (asta e metoda veche, cam desuetă), se poate plagia sau se poate cumpăra. Trei variante, la alegere. Ultima, la un preţ convenabil; vă asigur că merită. Au apărut, ce-i drept, o mulţime de suspiciuni de plagiat în ultima vreme. Cele mai multe, nejustificate. „Doctorii“ n-au plagiat nimic, nici n-au timp de aşa ceva, sunt toţi oameni ocupaţi. Au plagiat alţii pentru ei (uneori, se pare, chiar conducătorii de teză… din propriile lor lucrări, ca să nu-şi piardă prea mult timp cu căutatul). Asta, de acord, nu-i deloc corect. Doctoranzii crezuseră că cei care şi-au asumat misiunea să le dea o mînă de ajutor, le scriu lucrările „pe bune“, şi cînd colo respectivii le-au tras chiulul copiind la repezeală texte gata făcute (cine ştie, poate la rîndul lor plagiate).

Să plagiezi e uşor, să dovedeşti un plagiat e însă treabă anevoioasă. Un elev de curs gimnazial (chiar şi unul de şcoală primară, dacă e supradotat) ar rezolva-o repede, comparînd pagini identice şi constatînd că într-adevăr sunt identice. Însă tocmai genul acesta de abordare facilă trebuie evitat. E o comisie la Ministerul Educaţiei care şi-a luat treaba în serios şi nu se lasă păcălită de impresii superficiale. Dacă o teză pare a fi plagiată, asta nu înseamnă că şi este. De presupus, mai curînd, că nu e. Cu siguranţă, nu este. În orice caz, nu cînd e vorba de lucrări aparent plagiate ale unui prim-ministru şi unui vice-prim-ministru. Nici chiar aşa. Oamenii ăştia sunt totuşi corecţi. Dacă nici ei n-ar fi corecţi, unde ar ajunge ţara!

N-o să vă vină să credeţi (dacă nu ştiţi deja), dar în România pînă şi serviciile secrete au academia lor de înalte studii. Pepinieră, fireşte, de doctori. Cum se dau şi cum se iau respectivele doctorate e fireşte secret, fiind vorba de servicii secrete. Temele de cercetare prioritare ar putea fi trasul cu urechea şi privitul prin gaura cheii. Domnul vice-prim-ministru, despre care tocmai a fost vorba, autor el însuşi al unui foarte apreciat plagiat, e conducător de teze la pomenita instituţie. De teze plagiate, se înţelege: doar asta e specialitatea lui. Oricum, serviciile secrete n-au în această privinţă nici cea mai mică răspundere: misiunea lor e să-i anihileze pe terorişti, nu să-i inoportuneze pe plagiatori.

Dar originalitatea românească supremă – la care lumea întreagă priveşte cu uimire, nu e clar încă dacă şi cu invidie – stă în transformarea puşcăriilor în centre de cercetare ştiinţifică. Doar faptul că nu sunt încă abilitate să confere doctorate le mai deosebeşte de universităţi şi de institutele Academiei. Randamentul lor e însă deja cu mult mai mare. Dacă un cercetător sau un profesor universitar produc o carte la cîţiva ani (asta, în varianta optimistă), harnicii puşcăriaşi ajung să scrie (sau măcar să semneze, admiţînd că ştiu să se iscălească) pînă la cinci volume pe an. Sigur, au şi timp, cît e ziua de lungă. Să precizăm că nu sunt texte uşurele, scrise aşa, ca să se afle în treabă, ci – în spiritul strict al regulamentului – lucrări  ştiinţifice solid fundamentate, contribuţii originale într-o varietate de domenii. Edituri devotate cercetării româneşti le publică în regim de urgenţă, în timp ce distinşi profesori universitari se simt onoraţi să le coordoneze şi să le prefaţeze (fără nici un stimulent financiar, n-are rost să faceţi asemenea insinuări). Singurul lucru în neregulă – după părerea mea – este că acestor truditori pe ogorul ştiinţei nu li se scade, pentru fiecare carte, decît o lună din pedeapsă. Meschină răsplată, cînd te gîndeşti că pînă şi cei mai străluciţi savanţi ai lumii n-ar fi reuşit asemenea performanţe, în lipsa totală a instrumentelor de lucru: biblioteci de specialitate, laboratoare… Ei bine, chiar şi în ciuda condiţiilor vitrege, oamenii noştri o scot la capăt. Spre marele cîştig al culturii româneşti. Al culturii ca şi: despre ea vorbim.

Cum reuşesc românii să le facă pe toate puţin altfel (şi uneori altfel de-a binelea) e secretul lor, şi numai al lor. România se înfăţişează ca şi o ţară europeană. Cînd va fi oare nu numai ca şi, ci chiar europeană, cu adevărat?

______________________________

NOTA: Începând de luni 14 decembrie, acest text, sub forma unei elegante plachete, vă este oferit în Librăriile Humanitas în limita stocului disponibil, la achiziționarea oricărui volum semnat Lucian Boia.

Distribuie acest articol

150 COMENTARII

  1. Cacofonia e evitata in toate limbile, nu doar in limba romana, si asta chiar cu pretul sacrificarii regulilor elementare de gramatica daca e nevoie.
    De exemplu in spaniola pentru a se evita cacofonia se spune „el alma”, adica folosind articolul masculin „el” chiar daca substantivul „alma” (suflet) e feminin si corect ar fi „la alma”.

    • you don’t catch it.

      cacofonia e o simpla norma sociala asupra unor sunete folosite in comunicare.

      insa tendinta spre a se apleca spre puritatea sunetelor si impunerea lor obligatorie uneori cu forta, alteori cu reactii chiar de izolare sociala- ca si”adevarata forma de utilizat” „unica si singura” ca si model denota
      1.mentalitati la nivel academic rupte de realitatea stiintifica(orice limba evolueaza iar tendinta e ca limba poporului se impune in fata limbii academicienilor prin adoptarea unor forme comune).
      2. mentalitati individuala care sunt inchise, intolerante, judecand in totalitate gresit oameni dupa scurte fraze verbale spuse incorect…lista celor care au gresit la nivel gramatical si au trebuit sa fuga in munti e lunga…doar ca spre supriza si indignarea generala la nivel electoral poporul intelegea mai bine actele caritabile promovate de acesta, iar cand acesta a fost prins cu mata-n sac tot poporul incult…l-a sanctionat intelegand diferenta dintre PR electoral si un act caritabil neconditionat.
      3.o obsesie a perfectiunii care in genereaza nefericire pe termen lung si capacitate de decizie afectata, o spun studiile de psihologie umana cand decorticam cotidian firul in patru prea mult timp.

      Dl Lucian Boia e remarcabil dar in acelasi timp inca izolat in comunitatea academica in a sublinia contradictiile dintre imagine si realitate, intre falsele prioritati si cele reale.

      • Tu te-ai prins ca-i vorba despre tine . … purtatorul de vorbe al tributilor reu ite ‘ca si’ , ‘decat’ si ‘virgula’ :))))

        • mda, eu traiesc si in alte limbi. vreo 4.
          deci foarte normal sa fac greseli gramaticale.
          si sunt impacat perfect cu asta ;)
          Vorba copiilor, ‘ecsista o explicatie’
          Daca vreti, va ofer referinta la studii care s-au ocupat de subiectul respectiv.
          Vestea buna, riscul de a face Alzheimer pare e redus la jumatate in cazul oamenilor bilingvi (plus).
          Limba e o conventie.
          De exemplu, mcpdr nu e un termen academic dar e o succesiune de litere larg acceptata cu un sens social si personal asupra unei situatii, opinii.
          lol.
          PS
          Ce credeti despre afirmatia:
          ‘puritatea cauzeaza ACV si frigiditate’

          • zic ca sunteti exemplul perfect de studiu pentru freud sau jung: insuficienta dumneavoastra in domeniu se rasfrange in comentarii asupra calitatilor altora (si nu vorbesc de psihologie)
            a bon entendeur, salut!

            • J’avoue , vous m’aviez volé un petit sourire avec vos références aux auteurs, Freud et Jung.

              Dans une perspective historique sont toujours bons à étudier, mais d’une perspective actuelle du savoir en psychologie…oh Mon Dieu…sont presque archaiques.

              Bien, tout ça pour vous dire qu’il vous faut une bonne mise à jour, pour faire qqn se sentir mal et coupable comme sujet.

              Ce n’est pas mon cas…:)

              À la prochaine virgule mal placé qui vous donne du mal au coeur.

          • AGAIN u don’t get it;
            let me translate it for the likes of you: I am perfectly aware that jung and freud are obsolete – but being so old in the matter (and therefore uploaded on various subjects into the google), even YOU could have heard about their works; especially about the main subject – your own s. problem is denied and turned to others

            • lol.

              So now can I tell you a little secret, about you and what you wrote?

              You know, I know . In my case with a certitude of 95%.

              -If you should read your lines, under a lie detector, you will never pass the lies test. –

              Is true, I never heard about an honest politician.

          • „Vestea buna, riscul de a face Alzheimer pare e redus la jumatate in cazul oamenilor bilingvi (plus).”
            Felicitări, d-nă/d-le abc! Înţeleg că riscul dvs. de „a face Alzheimer” este zero: vorbind patru limbi aţi scăpat şi de cealaltă jumătate!

            • Uite, un mesaj care se vrea ironic.

              Probabil, sunteti constient ca (oops virgula obligatorie), concluziile respective (referinta google bilingual alzheimer sau ma rog dupa acces, thompson-reuters, springer,) se aplica deocamdata in cazul fenomenului studiat. E mai greu de gasit un esantion statistic pentru o populatie care e trilingva si plus…dar poate luati fenomenul in vizor, elabora o metodologie similara si verifica ipoteza inainte de a face observatii sarcastice…si foarte personalizate.

              Referitor la schimbul de replici cu stimabila DAM, fara a fi cert, stiu ca a deranjat-o referinta la puritate in sens arian,de intoleranta, poate si din perspectiva faptului ca s-ar putea sa fie aceiasi persoana activa din MIscarea Populara. Acea MIscare Populara, care promoveaza unirea Moldovei cu Romania(aspiratie legitima de atlfel) de acolo tot efortul pus in alegerea unui personaj adaptat in fruntea Miscarii Politice(dl Tomac, sa fie perceput favorabil de ambele populatii) dar o abordare care denota pur si simplu amatorism. Un proiect care pare are binecuvantarea nu doar a clasei politice dar mai ales a dinzoaurilor din Serviciile Secrete care gandesc in termeni de identitate egal 100% identitate, 100% ortodoxie si parade cu armata de 1 Decembrie ca semn de sarbatoare a unei consens national, in regiuni unde minoritatile sunt sensibile. 1 Decembrie ca fratii maghiari sa se simta prost.

              Ah si sa nu uitam invazia NATIONALA cu u tricoloare pe Facebook despre unguri, teroristi,promulgate Basarabia este a noastra..foarte populare printre membrii MP.
              Ori se accepta ca revendicarile sa spunem unei minoritati etnice sunt legitime si trebuie gasit un compromis politic civic in spiriti europeean punem egalitate intre aspiratiile unor minoritati etnice , ori jucam cu tehnici de manipulare rusa a identitatilor, multimi aduse cu autocarul pentru a da impresia de majoritate( manipularile de la Arena Nationala in cazul lansarii megalomane a PSD are in spate aceiasi actori care au mobilizat autocare pentru mineri, sau pentru sarbatorirea zilei nationale in Sfantu Gheorghe cu stegulete tricolore si fanfare nationale).

              Judecand si dupa cariera profesionala a comentatoruluiEMA,daca corespunde cu ceea a pesonajului politic, ANCOM, imi aduc aminte cum fosta securitate a infiltrat cluburile de radioamatori, cum a selectionat personal calificat a carei ocupatii erau scanarea spatiului radio, toata ziua in cautare de dizidenti sau bruiarea lui cand emisiunile Europei lIbere. Doar nu, realitatea trebuia adaptata viziunii comuniste si cincinalului de productie.

              Dusmanii din afara, imperfectii gramaticali, amenintari la adresa securitatii nationale -ideille astea inca bantuie mentalul gramatical si spatiul social colectiv, chiar in cazul unor evenimente tragice(satanistii care isi meritau soarta…vs bunii ortodoxi , adevaratii romani).

              Nu e de mirare, daca vedem ca Stefan Gheorghiu a fost subtil metamorfozat intr-un doctorat cu Oprea..iar Academia de Informatii cica brusc s-a lepadat de duhurile rele printr-un comunicat care limiteaza numarul doctorilor abilitati..sa conduca plagiate mai originale.

              Dar pana atunci, sa ne batem si injuram in virgule si in acorduri gramaticale , a ca sa oferim iluzia monolitica unui popor de nezdruncinat, in loc sa lasam spatiu de existenta si celuilalt sau sa-l acceptam, cu preocupari mult mai putin inalte si modeste, gen o moneda puternica si o stabilitate economica ,un sistem de educatie si sanatate rezonabil si..toleranta si deschidere dle fata de sunete necunoscute. Bon, am divagat un pic..:) Numai bine.

          • I feel sorry for you – desi mi-ai citit CV-ul n-ai inteles nimic;
            dar nu ma mir, asa sunt toate vedetele curajoase gen „x-ulescu” de pe net :)

            am fost 1 singur an in fostul PMP, iar cand am vazut ce se intampla „din interior” intr-un partid, am plecat; se vede si pe FB si pe LinkedIn;
            iar in ANCOM – din 2009, lucrez in management proiecte internationale; sa recapitulam anul – din 2009 si sa recapitulam domeniul – fonduri europene; ai inteles ceva ? m-as mira.

            si, spre deosebire de tine, domnule urmas de absolvent de Stefan gheorghiu – eu am diploma Sheffield si PMI … adica de la niste chestii mai serioase decat ce stii tu ;)

            • Asa.

              Si ce credeti cat la suta din asa zisul avantaj vi se datoreaza dvoastra si cat se datoreaza banilor obtinuti din spagi si relatiile politice a lui papa , ministru,secretar etc intr-o perioada cand DNA-ul nu exista inca?

          • daca nu te legai de tata, nu-ti raspundeam, pentru ca nu port dialoguri cand imi dau seama ca vorbesc cu looserii ;)

            1 – pna-ul exista (sub alta denumire) si Moinescu sr. a fost acolo pentru ca celebrul Spagaton nu i-a dat descarcarea de gestiune de la minsterul turismului; dar a intrat, a dat declaratii si a iesit; iar psd-istul spagar si tepar (Dracula parc) a continuat programul inceput de Moinescu (olimpici trimisi in strainatate) – desigur, pentru ca era un program foarte rau si banii erau „deturnati” …. cum el spunea despre Moinescu;

            2 – dupa ce-ti iei diploma in MSc la Finante si Banci de la neinsemnatii aia de la Sheffield si/sau certificatul de Project Management Professional de la amaratii aia de la Project Management Institute o sa mai bag in seama ce scrii tu; pentru ca ASTIA doi nu dau diplomele pe bani, cum ti le-a luat tie papa al tau ;)

            • De necrezut ,la nivel tupeu.

              E timpul sa reveniti cu picioarele pe pamant. Un pic de modestie nu strica.

              1. Ati obtinut un MSC – program de 1 an la o entitate AFILIATA Universitatii Sheffield. CIty of Liberal Studies asociata la Universitatea Sheffield.
              Dupa studii la fel de prestigioase la inegalabila Titu Maiorescu.
              Leaganul lumii academice occidentale..se pare, in acceptiune romaneasca.

              Tipurile acesttea de CV fac sa surada orice HR agent peste tot in lume. Iar despre certificatul PMI…se cumpara in linie.

              Clientela tipica, beiezadele incapabili sa reuseasca concursuri directe, dar care scot sume mari de bani din buzunar pentru a reusi sa-ti cosmetizeze cv-urile si mai tarziu justifica posturile obtinute cu P.C.R Pile Cunostinte Relatii.

              2. Diploma top 100 o alta minciuna. In domeniul economiei- Sheffield e cotat ww.shanghairanking.com/World-University-Rankings/The-University-of-Sheffield.html cu un ranking de 100-150 (exceptie 2014) .

              Pentru o absolventa asa mandra si superioara, care priveste de sus in jos, scolita la asemenea universitati eminente se pare ca nu aveti simpla capacitate critica a unui elev de clasa a I-a, de a compara mere cu pere sau de a deosebi perele de cele padurete.

              Pacat ca statul roman va plateste un salariul si mai ales functia, ar fi zeci de candidati mai competenti si onesti, absolventi de Politehnica , Academie SE, Babes-Bolay sau Universitatea Bucuresti.

  2. cu ceva vreme n urma, la catalog se striga Caragiale Luca Ion, asa ca nu vad vina parintilor lui I L Caragiale. a propos de potcoave. caii au cam disparut iar fierarii asijderea, insa comisiile si comitetele de omologare a potcoavelor s au inmultit si prospera ca n timpurile bune. sa fie doar cacofonii ? lipsa de armonii ? intre cuvinte ? sau intre fapte ? capetele luminate au inteles prea bine, c am pasit in era informationala, asa c au infiintat facultatile de informatii. pregatesc doctorii de azi academicienii de miine. ce i rau in asta ?

  3. Bravo! Sunt curios pe cati ii va determina sa-si „corecteze” vorbirea -unde, hai sa zicem, ca din graba se amai pot strecura greseli ,dar s-o „comiti” si in scris !? Un alt fapt care „zgarie la urechi” este pronuntarea cu accentul pe „i” a numelor de persoane gen Prisacariu, Dogariu etc. Si totul pentru ca niste „destepti” auzind pronuntia inmuiata a acestora din Banat sau Moldova s-au simtit datori sa scrie aceste cuvine cu „i”- de fapt seamana cu semnul moale din l. rusa. Altii, si mai „destepti”, s-au simtit datori sa-l pronunte si sa-l si accentueze. Culmea ridicolului- chiar „proprietarii” acestor nume au ajuns sa si-l pronunte asa ! Cat despre doctoratele luate plagiind sau cu lucrari facute de altii e nevoie de un Hercule pentru a curati aceste adevarate grajduri ale lui Augias. Referitor la ” î „si „â” nu e tocmai asa, de fapt s-a revenit la o regula mai veche. Daca e bine sau nu asta e altceva. Cat despre Academia Romaniei, ce mai e de zis cand a acceptat pana si forma „capsuni” pentru pluralul cuvantului „capsuna”.

    • Dar ce parere ai de inlocuirea lui „care” cu „ce” ? Ex: „calatorul „ce” a venit cu avionul. Suna groaznic pentru ardeleni, pentru regateni nu?

    • ” Referitor la ” î “si “â” nu e tocmai asa, de fapt s-a revenit la o regula mai veche.”
      O regula mai veche si mai PROASTA. Absolut ilogica. Punctul doi: „casuni” este prima forma de plural pentru „capsuna”. Cea acceptata recent este „capsune” !

      • O regula mai veche, da, dar mai proasta, dece? Numai pentru ca „asa vrea muschii tai”? Inchipuieti cate generatii au respectat aceasta „regula veche”si ca noua regula a aparut, probabil, ca o slugarnicie a unor politruci fata de „prietenul de la rasarit”. In privinta pluralului capsuna-capsuni- pt. fruct, gresiti. Forma corecta a fost si este capsune. Dupa „noua regula” ar trebui sa formam pluralul cu „i” la toate substantivele feminine cu terminatia „ă”. Ia vedeti cum v-ar suna pentru casă, masă samd .

        • De ce dai ca exemplu „casă” și „masă”?! Nu-ți convine să argumentezi cu pluralul de la „cană” sau de la „rană”?! E prea strâmt locul aici pentru o dispută serioasă științifică…

  4. Generalizarea utilizării lui ”ca și” la nivel național s-a produs destul de recent. Dar l-am întâlnit folosit frecvent încă înainte de 1989 în zona Cluj – Bistrița – Maramureș. La vremea respectivă am rămas cu impresia că așa se vorbește pe-acolo, nu că ar avea legătură cu dorința de a evita vreo cacofonie. În toate regiunile României sunt astfel de expresii care sună ciudat sau forțat, fără ca utilizatorii să conștientizeze asta. Și în alte țări e la fel.

    • Observatie absolut corecta ! CA SI este un fapt de limba regional care s-a extins in ultimele decenii. De aici trebuie pornit in esenta, iar discutia privind gradul de cultura si evitarea cacofoniei prinde doar o sectiune temporala (ulltimii ani) si opereaza drastic un decupaj al faptelor.

      • Evitarea cacofoniilor cu orice preț (cu prețul… „ca și”) este efectul fricii individului de a-și face vizibilă incultura. Răspândirea utilizării în ultimii ani a lui „ca și” nu are nici o legătură cu folosirea de foarte mult timp a lui „ca și” în unele zone RURALE din Ardeal.

  5. Bucurosi sa constatam aparitia unei ”voci” cu greutate in publicistica de Dambovita.
    Asteptam si alte articole d-le Boia.
    Alaturi de prea putinii marturisitori ai gandirii libere,cinstite si interogatoare:H.R.Patapievici,M Cartarescu,A.Plesu,G.Liiceanu,DC Mihailescu, prezenta Dvs. in spatiul public este absolut reconfortanta si necesara!
    Cu multumiri si respect pentru aerul proaspat.
    N

  6. „Patria mea este limba(jul)” – A. Camus.
    Cei care impartasesc aceasta credinta, masoara, in fiecare moment, responsabilitatea pe care o au fata de ei, de tara, de contemporanii lor, dar mai ales fata de generatiile viitoare, si actioneaza in consecinta…cu riscul, asumat, de a fi marginalizati, tavaliti, ridiculizati!
    Ceilalti, nesocotesc aceasta mostenire imateriala, ca pe tot ceea ce nu se masoara, nu se numara sau nu se cantareste, si despre care au decis ca: nu conteaza!
    Proportia celor doua categorii, dominatia uneia sau a alteia, la un moment dat din istoria unui popor, determina identitatea nationala, asa cum este ea perceputa prioritar, adica: dorita!
    Desigur, o limba este vie, si este necesar ca ea sa se adapteze, sa evolueze, o data cu aparitia de obiecte, fenomene sau actiuni, inedite!, pe care le are de exprimat dar, la fel de adevarat este si faptul ca limba este consubstantiala cu gandirea! Asa functioneaza orice om!
    Astfel, atat limbajul „utilitar”, cat si cel „ornamental”, se hranesc din propria cultura (in sensul larg, mentalitate inclusa!) a vorbitorului, in aceeasi masura in care o exprima…
    Ce concluzie s-ar trage, referitor la limba româna contemporana?
    Ca cei care o vorbesc o desconsidera cu superioritatea arogantului (caruia-i este rusine de ce are, si atunci „lustruieste” ca sa para…altfel! :( ), ca sunt deseori frustrati de nerecunostinta sau irespectul…politicos al celor pe care-i imita cu patos, si atunci devin si mai aprigi, dar tot cu ea, biata limba româneasca…ca oricine poseda doar o spoiala de cultura, pe care nu o trateaza, ci o mascheaza!

    • @Ela:

      LIMBA (romana, in cazul nostru) = o UNEALTA A COMUNICARII.

      Nu pare a fi altceva mai mult decat atat. Nu e nimic nici sfant, nici inaltator in ea. Ca orice unealta, face treaba mai bine sau mai prost. Dupa parerea mea, includerea in ea a formelor uzitate, in contradictie flagranta cu regulile gramaticale, o fac sa faca treaba mai prost. Dar asta nu ma face parte a grupului conservatorilor, pentru ca argumentul meu este ca prin respectiva actiune se introduc prea multe exceptii in algoritmul gramatical, facandu-l pe termen lung inutilizabil. N-are legatura cu “puritatea”. Eu as mai si scoate reguli, daca s-ar putea face mai facila utilizarea gramaticii fara deteriorarea semanticii!

      In prezent, cea mai buna unealta de acest fel, pe care poti sa o folosesti daca vrei sa afli informatii la zi (de la studii stiintifice pana la can-can) pare a fi limba engleza (cel putin in zona globului in care se afla Romania). Si asta nu datorita algoritmicitatii gramaticale (nu sta foarte bine nici ea la capitolul asta), ci datorita popularitatii, care o face mai eficienta. Popularitatea duce implicit si cresterea vocabularului (de catre lumea stiintifica) si ii scade concomitent “costurile de achizitie”. Este deci de asteptat, ca romana sa imprumute masiv, in viitorul apropiat, din engleza. Ironic este ca asta se va intampla atat in pofida asteptarilor consevatorilor (puritate si valoarea intrinseca nu are) dar si in pofida asteptarilor progresistilor (nu va fi ca si cum “merge oricum”). Cu exceptia catorva “exotici”, e o chestiune de alegere bazata pe eficienta (cum alegi orice alta unealta).

      # # # # #

      @ L. Boia. Consider ca o definitie adecvata ar fi:

      INTELECTUAL = PRODUCATOR de CUNOSTINTE.

      Intelectualul este cineva care prin opera sa produce cunoastere (mai multa sau mai putina, dupa puteri. Dar cunoastere! Ceva nou si cu valoare dpdv al intelegerii lumii ca intreg). N-ai opera, nu poti fi intelectual.

      Ceilalti, se pot numi, fara nicio rusine, OAMENI INSTRUITI, in cazul in care poseda o diploma universitara (de licenta, de masterat sau chiar de doctorat), dar nu au opera.
      Desi in cazul doctoratului se presupune ca lucrarea aduce un plus de cunoastere fata de stadiul problemei studiate la momentul respectiv (cum zice francezul, “state of the art”), asta e mai mult o pretentie, in realitate s-a “proletarizat” puternic si doctoratul (cam peste tot).

      • @Sofisticus, cand ca spuneti, „apasat” ;) , parerea :

        „LIMBA (romana, in cazul nostru) = o UNEALTA A COMUNICARII.
        Nu pare a fi altceva mai mult decat atat.”,

        incercati sa va obisnuiti sa adugati un mic pronume personal, ca sa iasa : „nu MI se pare…”, si astfel sa fiti in conformitate cu realitatea (momentana…), cand „parerile” difera de la om la om…
        Asa mi se pare mie corect!

      • @Sofisticus de la scularie. Engleza este intradevar o buna – cea mai buna – unealta a comunicarii utilitare. Problema e ca oamenii muncii mai comunica si altceva decat prospecte tehnice, fiind greu de crezut ca umanitatea se va cimenta pe vecie in saracia tembela a binomului LIKE DISLIKE care e la moda azi. Daca nu declansam zilele astea un razboi in cativa ani vom avea cu siguranta la dispozitie o alta lighioana Facebook mult mai evoluata care va conserva toate limbile si graiurile Pamantului asa cum conservam macar esantioane de plante si animale atipice. Sigur , Guvernul Romaniei va rata si atunci termenul ONU de conecatare si sigur ca duetul istoricilor oficiali va declara ca nici nu e necesar dar cumva o vom rezolva noi prin vreun alt golan providential.
        In aldoilea rand sa nu uitam ca exista cel putin o activitate omeneasca in care limba nu este unealta ci materie prima celesta – POEZIA .
        In cazul nostru limba romana este si certificat de nastere si noblete . Oricat de putine ar fi pietroaiele si pergamentele si oricat de rusinoase faptele actuale avem macar atuul ca vorbim italiana de est intr-un desert de diverse limbi ruse si chiar mai rau.

        • @ Mihai2:
          1) Daca teoria dumitale ar fi corecta, poeziile ar fi intraductibile. Ceea ce nu este cazul.

          2) Propozitii de genul „In cazul nostru limba romana este si certificat de nastere si noblete” nu au valoare de adevar, ceea ce intr-o argumentare le creaza un mare handicap: le da valoare nula!

          Ce facem, ne intrecem in metafore de scularie sau in argumente de salon literar?! :)

  7. ”Ce e drept, ne zgîrie auzul (celor care încă îl mai avem)”

    Mie mi l-a zgîriat undeva pe la începutul anilor 1970 cînd frecventam cursuri politehnice (mă refer la profesori). Prin consecință trăiesc cu impresia că este o invenție ”inginerească” – în calitate de ”inginer diplomat”, ”mîndru mi-s” de contribuția acestei tagme la înnoirea limbii române.

    Din cîte țin eu minte, a treia cacofonie admisă avant la guerre era ”tactica cavaleriei”.

    • Fac o paranteza, fiindca s-a ivit prilejul, sa amintesc despre utilizarea frecventa a adverbului undeva fie ca adverb de timp, fie fara rost.
      Cf. dex: UNDEVÁ adv. Într-un loc oarecare, într-o direcție oarecare, la o persoană oarecare.

      • Ca de obicei unii spulberă discuția cu detalii NESEMNIFICATIVE.

        Altfel aveți dreptate și îmi fac mea culpa: nu ”undeva” ci ”cîndva”.

        Păcătoşii “strecoară ţânţarul şi înghit cămila” [Matei 23-24].

      • Da, „undeva” folosit ca, de ex. in ” vom reusi, undeva, in vara viitoare sa facem si sa dregem…”, este un exemplu foarte bun de demonstratie a inculturii „superioare”, provenita din…traducerea din engleza! E patetic!!!
        Imi suna la fel de fortat, si de neromaneste ca : haina ta este „una” frumoasa.
        Culmea este ca, românii care vorbesc incorect româneste, sunt la fel de nuli la limbi straine, va asigur!!!

        • PATÉTIC, -Ă, patetici, -ce, adj. 1. Plin de patos, care emoționează, impresionează, înduioșează; plin de emfază, de afectare. 2. (Despre nervi) Care inervează mușchii oblici ai ochiului.

          PATHETIC – jalnic

          • Similaritatea mi se pare evidentă. În românește, ”patetic” a ajuns să fie folosit cu același sens ca în engleză tocmai pentru situații care încearcă în mod prea evident să înduioșeze, să emoționeze. Până la urmă, ”jalnic” înseamnă altceva decât ”demn de milă”? :P

            Ceva similar se întîmplă cu ”epic”, astăzi la fel de criticat în engleză ca și în românește, deși mie mi se pare cât se poate de bine folosit: ”epic” e ceva demn de a fi povestit mai departe.

  8. Excelentă inițiativa abordării directe a degradării și imposturii vieții intelectuale din România, mai ales atunci când vine din partea unui autor ștințific de succes !

    Partea a doua a textului, în care critica se lărgește dinspre un fenomen de incultură ”ca și” general, către cauzele sale sistemice – confuzia valorilor, impostura – merită salutată cu deosebire: fabricile de diplome universitare, nivelul execrabil al tuturor universităților românești, corupția, nepotismul și impostura ce le minează, distrugerea cercetării științifice, târârea în derizoriu și caricatură prin inflația doctoratelor și publicațiile deținuților – iată o fenomenologie a desfrâului moral și anomiei, unde opera comunistă de aducere la suprafața societății a celor mai josnici indivizi a fost continuată și desăvârșită post-festum – un adevărat ”communisme après communisme”.

    Stilistic, regretabil că textul pare a se fi abandonat unui dicteu automat al fluxului idiomatic, devenind deseori prolix până la confuzie. Idei bune servite de un text mediocru.

    • „…textul pare a se fi abandonat unui dicteu automat al fluxului idiomatic, devenind deseori prolix până la confuzie.”

      Uite cine vorbește… :)

    • Cu scuze,dar finalul comentariului dvs.este penibil!! Credeti ca aveti „autoritatea” sa va permiteti astfel de aprecieri cu privire la stilistica D-lui Lucian Boia?!

  9. Un articol excelent!

    Si pe mine ma deranjeaza acel „ca si” pe care-l aud la tv, la prieteni, etc spus cu „mindrie”
    si mai este o greseala pe care o regasesc la unii si anume absenta prepozitiei „pe” linga „care”, cind este vorba de complementul direct.
    ( pe care si nu care )
    pina in virf la tariceanu se aude aceasta greseala
    :P

    • ”în calitate de coleg” sună mai bine, chiar dacă un pic pretențios. Însă în multe alte cazuri utilizarea lui ”precum” evită cacofoniile și nici nu atrage atenția asupra evitării lor. Asta fiind o altă parte a problemei: cacofoniile sunt uneori evitate atât de stângaci încât este atrasă de fapt atenția asupra lor. Auditoriul este determinat să se gândească tocmai la cacofonia evitată, în loc să asculte mai departe ideea expusă.

  10. Formarea arhivistilor la o scoala de politie este o veche traditie comunista. Era esential sa controlezi si sa ingradesti, refuzi accesul la documente. Inca acum toata cariera personalului de arhiva e prin MAI, au grade si pensii speciale. Deschidera accesului publicului s-a accelerat recent. Dar inca comportamentul este, la cei mai in varsta de catane de militie, nu de personal care lucreaza cu publicul.

    • Din cate stiu, s-a incercat acum cativa ani sa se renunte la tutelarea de catre Academia de Politie a pregatirii arhivistilor. Fara succes. Dupa ce fostul director, care incercase sa schimbe cate ceva, a plecat in 2012, in plina maree USL-ista, sistemul s-a refacut, cu binecuvantarea oamenilor din interior, inclusiv a actualului director, venit tocmai de acolo. Asa ca la Academia polistilor nu se pregatesc doar politisti sau pompieri, ci si arhivisti. Nu uitati ca acolo preda si Toba, acolo a coordonat doctorate si Oprea si atatia altii. Suntem pe de-andoaselea.

    • In SUA „arhivistii” au un Master obtinut la o scoala de Library Science/Information Science, deci sunt de fapt bibliotecari care se specializeaza in arhivistica. Mi se pare incredibil ca in Romania arhivistul e de fapt un politisti!

  11. Excelent articol , bine scris si savuros, infruntand, in fine, frontal aceasta problema creata de toti dobitocii romani si bolnavi si de o corectitudine politica si lingvistica de tipul ;sa eliminam din limba toate cuvintele spurcate de comunism ca si cum ar fi fost create de acesta si nu cuvinte neaose si demne de tot respectul , odata eliminata zgura ceausista.

  12. Buna ziua,

    Nu neaparat din teribilism, dar am auzit (si am invatat aproape pe de rost), o mica poezie mare strangatoare de cacofonii care nu sunt ca că-uri. Nu stiu neapart cui apartine, dar stilul e foarte asemanator cu al unui poet recunoscut (nu spui cine), de care se poate vorbi doar in pozitie de drepti :( , desi a fost prea bun ca sa merite asta. Oricum textul dovedeste o cunoastere profunda a limbii, care trece mult de ca că-ismul modern:
    Eu atat am reusit sa retin

    Amorul fu teribil:.

    In curte bate vântul
    In’coa e vijelie,
    Inchis de-atâta vreme,
    Eu soarele’l indic.
    Intorc capul la dreapta…
    Si nu mai zic nimic…

  13. Felicitari pentru articol! L-am citit pe nerasuflate.
    Alta obisnuinta a celor care cred ca se exprima elevat schimonosind limba romana este folosirea lui „ce” in loc de „care” sau, mai grav, in loc de „pe care”. Propozitia asta este o capodopera: „Legea ce am votat-o, va intra in vigoare saptamana ce vine”.

  14. E o confectie aberanta, un „neoplasm” provocat de absența locutorului din actul vorbirii – care devine automată – ca respiratia, de pilda. N-ai nimic de ințeles ca sa respiri, se poate respira „corect” după ureche, de la sine. Aici, in cazul vorbirii, lucrurile au o logică, dar vorbitorul n-are idee despre asta. Prin urmare o face tot după ureche. Dar se poate și mai grav: gandiți-vă la noua sectă a ortodexiei, a celor care „cred” in DEX ca in Duhul Sfânt. Sau, încă mai rău, a logicii de fier: „creștere incrementală e pleonasm, căci increment este deja creștere” (Andrei Pleșu). E un anume simț al conținutului care face défault, când ți-e lumea mai dragă…

    • Si totusi crestere incrementala este pleonasm. Incremental face referire la increment care inseamna crestere adaos spor.

      Daca in stiinta cresterea constanta pas cu pas cu ratie fixa a fost ales increment pentru a masura evolutia cresterii asta nu inseamna ca susul (folosit in stiinta) din a urca sus nu mai sintagma.

      • Cezar,
        (Daca mai reveniti…)
        Tehnicește, „aritmetic” vorbind, este într-adevăr pleonasm. La fel si in engleza și franceza, si poate si in alte limbi, care folosesc radacina latina „crementum”. Dar ce incriminez este tocmai folosirea „aritmeticii” in locul simțului limbii, care-ți spune că aceste construcții au capat un sens DIFERIT de sensul din latina (unde era simplement „(des)creștere” si anume „(des) crestere cu o ratie fixă”. Pleonasmul spune ACELASI lucru (si nu ALT lucru) cu doua vorbe diferite. Aici spunem ALT lucru decat simplul „crestere”. „Logica de fier” nu e de ajuns in aceste cazuri.

        • (des) crestere saltatorie, logaritmica, accelerata, exploziva, lineara, treptata, incrementala, etc. etc
          exista termenul „increment al cresterii?”

  15. Excelent articol şi extrem de savuros. Am o singură chichiţă, care mă bântuie de pe băncile liceului şi aş fi bucuros dacă autorul ar putea aborda „problema”: nici o, nicio, nici un, niciun. Din câte ştiu, Academia Română a dispus în urmă cu câţiva ani ca „nici o” să fie transformat într-un ilogic „nicio”. Ce temei are la bază această decizie? În plus, sper să fie doar un zvon sau o glumiţă că cratima (ahhh, m-aţi prins) din „într-o” va deveni istorie şi că vom avea un „întro” în toată splendoarea.

    • Daca Academia a „legiferat” : niciun, nicio, logic ar fi sa scriem si : nicidoi, nicidoua.
      Mai adaug o ineptie: doisprezece luni, doisprezece mere, etc

      • „Nicio” si” niciun” se scriu intr-un cuvânt.Morfologic ele sunt adjective pronominale nehotărâte Toate cuvintele compuse din această categorie gramaticală” orice” ,”fiecare”,”ceva” ,erau ortografiate fară cratimă.Si atunci ,s-a hotărât(de către Academia Romană) această ortografie.”Nici doi” nu are nici o legatură (sunt două părți de vorbire diferite)

        • Nu stiu in ce masura „gramaticeste” ai dreptate, dar „inginereste si matematiceste”, nu.
          Ex: o mana, doua maini. Nicio mana, nicidoua maini. Ma tradeaza logica?

          • păi când vorbim o limbă trebuie să o vorbim corect gramatical, nu corect inginerește. La mine la școală am studiat gramatica limbii române, nu ingineria limbii române. Nici matematica limbii române.

        • Nu este un argument valabil. In nicio sau niciun se pot intercala alte cuvinte, ceea ce nu e cazul cu orice, fiecare etc. Se poate zice „nici macar un om” etc. O schimbare orotgrafica aiurea, ca atitea altele…

    • „Nici un” n-a murit, trăiește și o duce bine mersi. Doar că este vorba de noțiuni diferite.

      1. „niciun” (nicio) (niciunui, niciunei) este adjectiv pronominal [negativ, i-aș spune eu]: Niciun elev nu știe lecția. [Dintre elevi, nimeni nu știe lecția.] Subiect: elev
      2. „nici un” (nici o) [nici: adverb + un: articol]: Nu e prost și nu e nici un om incult.
      3. „nici un” (nici una) [nici: conjuncție + un: numeral]: N-am nici un frate, nci mai mulți. Proba pentru diferențierea niciun de niciun: niciun se poate înlocui cu „nimeni” iar nici un căruia i se poare adăuga „măcar”.

      Pentru „niciunul” avem:
      1. „niciunul” (niciuna) [pronume] Niciunul nu știa lecția. Subiect: pronumele niciunul. Nici singur n-are rost.
      2. „nici unul” (nici una) [nici: conjuncție + unul: numeral]: nici unul, nici altul; nici unul nici mai mulți. Nici poate primi și alte deteminative.

      Pentru „niciunde” avem:
      1. „niciunde” [adverb = nicăieri, nicări]: Asta nu s-a mai văzut niciunde.
      2. „nici unde” [adverb + adeverb]: Nu s-a dus nici unde a promis. [nici măcar]

      • problema este tocmai cu „adjectivul pronominal” si cu „pronumele”, care nu sint ceea ce pretindeti dvs ca ar fi. sau daca sint, atunci trebuie sa acceptati si existenta „adjectivului pronominal” *nicimacarun* si a pronumelui *nicimacarunul*.

        sau sustineti cumva ca in „nicimacarunul nu stie lectia” nu-l putem inlocui pe „nicimacarunul” cu „nimeni”?

        • Perfect. Faceți propunerea Academiei Române din al cărui DOOM (dacă ați auzit de el) am preluat datele. Eu pretind nimic, Academia pretinde.

  16. Felicitari Domnule Boia!
    Trebuie cumva adresat acel complex de inferioritate dezvoltat si perpetuat de autoritatile comuniste, conform caruia un om de afaceri sau un om al muncii devine mult mai valoros pentru societate (si implicit demn de respect) daca are si o diploma universitara sau un doctorat. Asta in timp ce il admira in secret pe Bill Gates (Microsoft) sau Steve Jobs (Apple) care nu au terminat o postliceala (colegiu); cu mentiune speciala pentru Einstein care a trebuit sa re-aplice la Politehnica.

    Iar acest complex se poate adresa simplu prin transparenta: spune-mi ce taxe ai platit sau ce onoare ai adus tarii/societatii prin contributiile tale si o sa iti spun ce valoare ai pentru tara, societate etc., indiferent daca esti om al muncii sau om de afaceri sau professor universitar. Sau cum spune Biblia „pomul dupa roade se cunoaste”.

    Iar daca „mandria” personala se bazeaza pe fraudarea banilor publici….

  17. Simpatic articol! Dar dl Boia a descoperit subiectul la citiva ani dupa formatia Taxi, care a spus de mult citez doua puncte Lumea il iubeste pe „Ca si”, puteti sa ascultati pe youtube

      • „De ce sa cadem in derizoriu? ”
        Pentru ca e mai sanatos, si pentru ca orice, chiar si lucrurile cele mai „serioase”, se invata mai repede si mai bine cu umor si dezinvoltura.

  18. INCULTURA! Analiza si prezentarea sunt cam stufoase si nu redau imaginea reala a intelectualului roman.Sunt inginer insa si eu si toti colegii mei cu aceeasi profesie , in toate situatiile ,practic am trait o viata dubla , prin pasiunea pentru cultura, educatie, implicari in in apararea traditiilor si culturii romanesti, participarea la diverse evenimente culturale autohtone. Incercati sa va implicati in a stopa influientele devastatoare asupra tineretului prin aparitia unor curente si culturi care nu au nici o legatura cu viata normala pe care o dorim cu totii.In familia mea, bunicul meu Stefan Sridon, fost prefect de Bistrita -Nasaud, a luptat pentru aceste idealuri.

    • In opinia mea, incultura nu se reduce in a face greseli gramaticale, sau nu a acorda corect verbele, inseamna a nu se informa , a nu citi ,a nu adapta propriile pareri la evidentele celorlalti si a interpreta cu rigiditate actualitatea.
      Cultura, din contra, inseamna a accepta sau combate cu evidente intotdeauna civilizat argumentele unor oameni diferiti cu background diferit, origine etnica, sociala diferita.
      Observ :) ca argumentele des utilizate in Romania- fiul, nepotul, nasul – ca sa de-a greutate unei pareri…sunt puerile intelectual..ideea de continuitate intelectuala pe linie genetica nu e sutenabila pe lung termen.
      Traditiile in fond pot fi vazute ca si obiceiuri, dar periodic trebuie reevaluate si readaptate la noul context cultural.
      Traditii care inainte erau acceptabile, astazi nu le mai acceptam.(gen cearceaful insangerat ori ba dupa noapte nuntii). Obsesia de a le face parte cotidian,din viata actuala, sunt contraproductive. Daca le privim ca si aspect al unei educatii continue,in a putea compara pe o scara istorica sau de a intelege cum a evoluat lumea,sunt ok, au un rol pozitiv. Daca vrem sa impunem simboluri , stiluri de viata ale trecutului cu valoare de adevar actuale chiar daca contravin noilor norme sociale.. personal cred ca au o valoare negativa.

      • „Traditiile in fond pot fi vazute ca si obiceiuri”…
        „Daca le privim ca si aspect al unei educatii continue”…
        Iată că (involuntar, desigur) ați ilustrat teoria expusă mai sus de către autor, apariția curentului-fenomen „ca şi”. Vă reamintesc fragmentul:
        „Am văzut cît de elegant s-a rezolvat problema cu „eu ca coleg“ prin simpla inserare a unui „şi”. Dar ce supărare am avea cu „eu ca profesor“ sau „eu ca medic“?, se întreabă domnul Boia.
        Chiar așa, în textul d-voastră, ce supărare am avea cu „ca obiceiuri” sau „ca aspect” (din moment ce nu ne „paște” nici o cacofonie)?
        „(…) dar trebuie să admitem (continuă, ironic, autorul) că îşi spune cuvîntul, cît se poate de justificat, un principiu de uniformitate: ori ne exprimăm într-un fel, ori altminteri. Dacă e cu „ca şi”, apoi să fie cu „ca şi”, şi gata! Vom zice, în consecinţă, „eu ca şi profesor“ şi „eu ca şi medic”.
        p.s. Sper să nu fie cu supărare… :)

  19. Mi se pare ca acest „ca si” se bucura de o atentie nemeritata. La fel, cred, si „-ca ca-„. Cineva a spus mai sus ca este vorba despre o simpla norma sociala, as indrazni sa sustin si mai mult, ca este vorba despre o nevinovata perceptie sociala (si cand spun „nevinovata” am in vedere lipsa de intentie). Dupa parerea mea, denumiri precum ” Banca Comerciala” sau „Biserica Catolica”, ori expresia „mananca caviar” sunt corecte si asa trebuie sa ramana. Eu, cel putin, asa le voi folosi intotdeauna. Cand le rostim, exprimam ceva firesc, natural, excesul sau tendentiozitatea de interpretare, daca vrem, vine in urma unui asociativism mental deliberat. Inca doua aspecte, care sper sa dea o clarificare si mai mare. Sunt cazuri in care lingvistica si dictionarele au mers pe cuvinte si expresii care au corectat regulile, nu invers, adica pe ceea ce s-a inradacinat social, cunoscand ca obisnuinta este greu corectabila, uneori poate imposibila (nu retin acum sursa). In al doilea rand, daca vrem o regula, cred ca s-ar putea referi la cacofoniile care contin un „ca” individualizat, care nu face parte dintr-un cuvant. Ex: „ca Caragiale”. In niciun caz nu ar trebui sa fugim de apropierile de „ca”-uri (-ca ca-) din rostirea succesiva a doua cuvinte (Luca Caragiale). Pentru a incheia intr-o nota mai destinsa, va invit sa ne amintim de o replica a actorului Marin Moraru: Monseur se scrie, monseur se citeste, ce umblati cu cioara vopsita!

  20. „Doctorii“ n-au plagiat nimic, nici n-au timp de aşa ceva, sunt toţi oameni ocupaţi. Au plagiat alţii pentru ei (uneori, se pare, chiar conducătorii de teză… din propriile lor lucrări, ca să nu-şi piardă prea mult timp cu căutatul)”.
    Și, fiind ei niște (supra)oameni foarte ocupați, e de presupus (și de înțeles…) că n-au găsit timp nici să-și citească… capodopera (iaca și cacofonia, bat-o vina :) ). Dar să rămânem optimiști. Avem în fruntea Ministerului Educației și Cercetării Științifice pe domnul ministru Curaj! Va avea domnia-sa „curajul” să facă lumină în această…nebuloasă? Să denunțe și să asaneze mocirla în care se scaldă mediul academic românesc?

  21. @adrian rusu (12/12/2015 la 13:41)

    ……………Sau, încă mai rău, a logicii de fier: „creștere incrementală e pleonasm, căci increment este deja creștere” (Andrei Pleșu)………..”

    Si daca avem o „descrestere incrementala” adica o reducere de la o anumita „valoare initiala” cu un increment (adica de fiecare data/la fiecare pas cu o aceiasi valoare constanta) cum spunem ca sa fim corecti.

    Cred ca se face confuzie intre „increment” si crestere.

    • ESTE oarecare confuzie intre increment si crestere ! Dar cum sensul (in latina) al primului s-a uitat putem zice „crestere incrementala”, cu o ratie fixa, adica – fara sa sa fie pleonasm. (Si scadere cu un decrement). Nu e pleonasm, e mai rau, pedanterie.

      • Ca sa fiu sincer si pe mine m-a mirat faptul ca cresterea incrementala ar fi un pleonasm dar cred ca am reusit sa gasesc sursa confuziei. In limba engleza increment inseamna crestere cu o valoare discreta. Deci „incremental increase” nu este pleonasm in engleza pentru ca putem avea si „continuous increase”. In limba romana se pare ca increment nu poarta conotatia de crestere discreta ci inseamna crestere in general.

        • @Bogdan B. (13/12/2015 la 0:32)

          Unele cuvinte pot fi considerate „pleonasme”, de persoane care neglijeaza faptul ca acestea (cuvintele) fac parte din vocabularul de specialitate ( matematica, economie, inginerie, fizica, chiar si IT – Information Technology, etc.). Cred ca este cazul cu „crestere incrementala”, asijderea „dobanda negativa”, „soft”

          Desigur persoanele care nu lucreaza (sau n-au pregatire) in aceste domenii le pot cataloga ca pleonasme.

  22. Un articol reușit! Să felicităm autorul!

    Mă îndoiesc de faptul că articolul va fi citit de cei pe care îi vizează.

    Cu privire la partea a doua a articolului:

    Doctotratul a ajuns destul de jos și pentru că îl abordăm, de regulă, formal. Care este nivelul problemelor pe care le rezolvă cercetarea doctorală? Aceasta este problema de fond. Despre acest lucru cred că ar trebui să discutăm.

    Cu ușurință von constata că o serie de doctorate, muncite pe bune, nu rezolvă nimic. Nu contribuie la rezolvarea unor cerințe ale societății. Răspund la niște cerințe imaginate și se soldează cu acordarea de diplome. Ca urmare, randamentul doctoratelor, în ansamblu, este scăzut. Doctoratele din domeniul militar sau teologic reprezintă cireașa de pe tort și nu schimbă esența problemei de fond.

    Există și excepții, ceea ce este mare lucru. Dar despre ele nu discutăm! Probabil că nu ne stă în fire.

    În prezent valoarea cadrelor universitare este percepută cantitativ, iar calitatea este confundată cu cantitatea. Dovada o reprezintă criteriile de promovare. De prin 2005 numărăm. Numărăm lucrări. Importanța contabilizării în promovare a ajuns unde se dorea de către susținătorii ei. Competiția se poartă la nivelul a sute de lucrări pe autor. 20 de lucrări pe an este puțin! Participarea la o conferință internațională odată la două luni este puțin! Pe baza acestei zestre mulți doctoranzi ajung cadre universitare. Dacă doctoratele lor nu rezolvă teme de cercetare utile, ce le vor spune scriitorii de lucrări, atât de stimulați, studenților? Aceasta este resursa umană pe care trebuie să o formeze doctoratul?

    Ca fapt divers: fără cercetare științifică, ARACIP-ul nu acreditează grădinițe. Păzea!

    • un autor pe care il asteptam ; sa vedem daca va rezista !?trebuie sa satisfaci auditoriul,ha ha
      io am vazut prezentarea in prim plan a problemelor de limbaj,gramatica doar ca o perdea ptr subiectele mai grave de care Iintelectuali patriei nu se prea ating

  23. Si totuși: „că când văzu Mihai Viteazul că călău-i taie capul,se gândi că care i-ar mai fi scăparea”. Nu sună bine! Nu? Cacofonia nu inseamnă numai potrivirea sunetelor din prefixul neologic „caco” (din greacă – urât),ci ș dini întâlirea aceluiași grup de sunete la sfârșitul unui cuvânt si începutul celui care urmează ex: se uită la Laura,/ sora sa s-a dus in piata/.primele legume etc.

  24. Articolul este binevenit, ca si ideea de a prezenta o veritabila catastrofa nationala, limba romana vorbita in Romania!,intr-un mod mai „soft” decat alti intelectuali publici, datorita caruia nimeni nu se simte, nici responsabil, nici aratat cu degetul… ;)
    Am doua remarci :
    1.Ar fi trebuit exemplificat si cazul in care „ca si” este corect utilizat! (daca este explicat, si eu nu am remarcat, scuze, si multumesc sa nu tineti cont de remarca.)
    2.Ca perfectionist (si penibil, da!), eu as modifica titlul „Mic studiu de sociologie a inculturii” in „Mic studiu sociologic al incluturii”…Mi se pare mai adecvat cu continutul articolului, care nu studiaza sociologia inculturii, ci trateaza problema inculturii din p.d.v. sociologic. :)

    • @Falstaff

      NU e asa ca sensul textului
      “Mic studiu de sociologie a inculturii”

      este cam cum ar fi
      „Mic studiu de chitara”
      adica din DOMENIUL chitarei?
      Desigur, la chitare STUDIU este un termen REZERVAT.
      Intelegi?
      Ma bucur chiar daca doar recunosti. Chestie de politete :-)

  25. multumesc, mi-ati facut ziua mai frumoasa. a fost o placere sa va citesc textul, la fel si in cazul cartilor dvs, cu mentiunea ca le-am lasat la o parte pentru moment pe cele cu pagini putine si scrise cu litere foarte mari :) (am si eu unele prejudecati, sper ca sunt mici).

  26. Multumesc pentru text.
    Ca si este una dintre tampeniile care ma exaspereaza. In primul rand pentru ca este o „eroare” prin adaus.
    inteleg sa gresesti prin trunchiefre (e in firea omului, nu?) dar sa o lungesti atata cu un si absolut IMBECIL?
    Daca tot vrei sa nu…puta, fa si tu o parafaraza, ia-o pe ocolite.

    Dar asa?
    Ca si, ca si, ca si….
    PAPAGALI!

  27. Nu e bine deloc, dle profesor, ce faceti! Ii indemnati pe romani sa nu isi mai bata capul cu cacofoniile, ajungind sa dea din cacofonie in fandaxie, bietii de ei! S-o zica p-a dreapta, cum le vine la gura si tastatura! La naiba cu vorbirea frumoasa, cu cacomania, ba chiar cu cacofobia! Viata e (ca si) scurta!
    In felul asta voi uita ca noul ministru al culturii, dl profesor universitar doctor Vlad Alexandrescu, sublinia posibilitatea ca guvernul sa construiasca „aeropoarte” intr-o recenta conferinta de presa. De ce sa nu fim flexibili si sa toleram formele multiple de plural al substantivelor (succese-succesuri, esec-esece, heliporturi-helipoarte) sau de infinitiv al verbelor (a vede-a vedea, a face-a facea, a apare-a aparea). Si tot asa…

  28. Mi-a plăcut foarte mult. Eu „ca şi” lingvist aş adăuga că această obsesie pentru evitarea cacofoniei n-a apărut spontan la români, ci este rezultatul faptului că odată cineva, un cultivator pasionat al limbii, a „descoperit” că limba română ar putea fi şi mai frumoasă dacă în vorbire n-ar apărea la tot pasul secvenţa oribilă „caca”. Nu putem şti exact, cine a fost acel deştept, dar cu siguranţă avea destulă autoritate să-şi impună nu numai părerea, ci şi regula cum că asemenea combinaţii de cuvinte trebuiesc evitate cu orice preţ. N-a trecut mult timp, şi „regula” a fost preluată de toţi semidocţii, „îngrijoraţi de soarta limbii”, care habar n-aveau de procesele funcţionării normale a unei limbi, şi asta a intrat şi în şcoli, unde profesorii de română mai ales (dar şi ceilalţi, fiindcă cultivarea limbii e ca şi fotbalul: la asta se pricepe oricine) au început şă-şi bată joc de copii, unii chiar să-i terorizeze, dacă aceştia, vorbind normal, au comis în mod inevitabil o cacofonie. (Ştiu asta din propria experienţă, că am fost şi eu elev odată, deşi de atunci a trecut ceva vreme.) Românii au fost astfel sensibilizaţi în mod artificial să fie mereu cu ochii (sau urechii) în patru, şi nu numai pentru ca să nu facă ei asemenea greşeli, dar şi ca să le observe imediat şi chiar să se alerteze dacă le aud de la alţii. Şi asta numai şi numai dacă apare „caca”, fiindcă regula fiind inventată, nu face parte din vreun sistem, deci nu se referă la evitarea în general a două silabe identice, ci numai la „ca-ca”, prin urmare dacă un vînător înverşunat de cacofonii aude, de pildă, „lalelele le leg împreună”, asta nu-l deranjează deloc.
    Rezultatul este că vorbirea aşa-zis „corectă” în limba română a devenit mult mai anevoioasă. Fiindcă în mod normal, mai întîi îţi creezi structura propoziţiei, cu toate cuvintele la locul lor, şi la această fază nu prea contează încă forma sonoră propriu-zisă, după care urmează partea fonologică pentru punerea la punct a formei sonore, unde descoperi că la combinarea a două cuvinte se va produce o cacofonie. N-ai încotro, trebuie să te întorci la structura propoziţiei, să intercalezi acolo ceva (un „şi” de exemplu) sau să reformulezi întreaga propoziţie, şi astfel ai rezolvat problema. Fără această restricţie artificială, inventată de cineva, vorbirea ar putea fi mult mai simplă, şi toată lumea ar fi mulţumită. Şi asta explică şi generalizarea lui „ca şi” pentru toate situaţiile, indiferent dacă cu „ca” ar ieşi sau nu o cacofonie, fiindcă astfel vorbitorul se simte mai în siguranţă că poate să-şi ducă treaba la bun sfîrşit fără probleme, şi nu va trebui să se întoarcă din drum.
    În cazul limbii maghiare noi am fost mai norocoşi, cel puţin în priviţa asta. Să nu credeţi că n-am avea şi noi „faliţii noştri”, cultivatori pasionaţi ai limbii, entuziaşti, dar fără cunoştinţă de cauză, care vin cu fel şi fel de „reguli” aiurite (noi în mod curent le numim „superstiţii lingvistice”), şi care sînt la fel de eficienţi în stricarea limbii, ca şi colegii lor români. Dar spre norocul nostru niciunuia nu i-a trecut prin cap să pornească război împotriva „cacofoniilor”. Prin urmare pentru unguri nu există cacofonii. Combinaţia „ka-ka” apare, desigur, de multe ori, dar trece pe neobservate, nimeni nu le acordă nicio atenţie. Mai mult, combinaţia apare şi în interiorul unor cuvinte compuse, cum ar fi de pildă „pulykakakas” ‘curcan’ (pron. aprox. puicacacaş, cuvînt compus din „pulyka” ‘curcă/curcan’ şi „kakas” ‘cocoş’), cu „kakaka” în interior, şi sună foarte firesc pentru toată lumea.
    Iar la observaţia din articol referitoare la faptul că vorbind româneşte mulţi chiar şi dintre noi, ungurii folosesc „ca şi”: eu cred că e inevitabil să fie aşa, din moment ce am avut şi noi profesori de limba română la şcoală care ne-au băgat în cap „regula” evitării cacofoniilor ca şi cum asta ar fi o regulă gramaticală. (Ţin minte, că profesoara noastră în liceu, la începutul anilor ’60 ne-a spus clar că sînt numai două excepţii: „biserica catolică” şi Ion Luca Caragiale.) Iar extinderea folosirii lui „ca şi” la toate situaţiile am învăţat-o de la români, fiindcă de la cine să înveţi româneşte, dacă nu de la ei?

    • V-am citit cu placere comentariul, stimate domn Szilágyi N. Sándor, umorul dvs subtil m-a incantat :)
      Ca perfect diletanta in linguistica, stiu ca ar fi indicat sa ma abtin insa, ca românca de origine, care are deseori ceva de completat sau de adaugat (ma tot tratez…dar, aparent, nu m-am vindecat), voi formula o opinie…
      Cred deci ca initial, e vorba de o „simpla” confuzie provenita din superficialitatea si graba vorbitorului.
      Faptul ca termenul de „cacofonie” contine referinta scatologica, pare suficient de convingator, pentru ca românii „grabiti” sa-l asocieze exclusiv la aceasta, si in consecinta, sa faca tot ce stiu ei mai bine(?) ca sa evite, cu orice pret(…), cumplita rusine!
      Cu alte cuvinte, acesti români grijulii (si…cam atat!) reusesc performanta sa contorsioneze o limba milenara, ca sa evite ceva ce e de evitat doar in mintea lor, fara sa se teama de ridicolul situatiei nou create…si de pretul achitat cash de „simpla” lor incultura!
      …exact asa cum reusesc sa fie singurii oameni din lume care se intrec la „suflatul in iaurt”, actiune evident inutila si mai ales ridicola, dar aparent, indispensabila pentru performarea la sportul national: „saritul din lac in putz”! :)

      • O obsevaţie foarte bună: cuvîntul grecesc „kakos” înseamnă pur şi simplu ‘urît, rău’, sensul adevărat al a cuvîntului „cacofonic” este deci ‘(ceva) ce sună urît, rău’, şi nu conţine nicio „referinţă scatologică”. Spre norocul aceluia însă, care a lansat toată povestea asta, şi spre nenorocul românilor, acest cuvînt, datorită similarităţii formei sonore, poate fi foarte uşor asociat cu cuvîntul „caca”, cu care n-are nimic de a face, şi asta l-a ajutat foarte mult pe acel impostor (că altfel n-am cum să-i spun), care a inventat toată idioţenia asta, cum că asemenea combinaţii sonore ar fi „cacofonice”, fiindcă numindu-le tocmai „cacofonii”, a reuşit foarte simplu să-i facă pe români să creadă că producerea în vorbire a unor asemenea combinaţii ar însemna că ei vorbesc urît, ca şi cum ar folosi nişte cuvinte indecente. Prin urmare, ideea lui s-a prins repede, şi asta a dus la un adevărat dezastru. Gîndiţi-vă numai cîţi şi cîţi copii au fost (şi din păcate sînt în continuare!) umiliţi în şcoli şi făcuţi de ruşine numai pentru faptul că ei (încă) vorbesc româna adevărată, normală, în care nu există nicio regulă în acest sens, nemaivorbind de acei mii şi mii de români care au căzut în capcana acestei şarlatanii, luînd în serios tot ce au auzit despre asta de la alţii, şi încearcă s-o pună în aplicare în vorbire, chinuindu-se cu căutarea unor formulări alternative pentru evitarea cacofoniilor. În mod normal, vorbirea este spontană şi uşoară, fiindcă vine parcă de la sine, şi nu se orientează după „regulile” aiurite şi mofturile cuiva care habar n-are ce prăpăd poate să producă prin impunerea acestora.
        Problema mare este acum cum să demolezi toată tîmpenia asta, cum să-i readuci pe oameni la vorbirea normală şi cum să-i convingi pe profesori să-i lase în pace pe bieţii copii, cînd foarte mulţi români au deja sensibilitatea formată în mod artificial la aşa-numitele „cacofonii”, şi dacă încerci să vorbeşti normal, s-ar putea să te ia drept incult. Din păcate, deocamdată nu văd nicio încercare în acest sens. :(

        • Ca să fiu înţeles mai bine, să luăm această propoziţie, aşa cum, de regulă, este pronunţată. Cineva se plînge că are multă bătaie de cap cu copilul său, fiindcă „nu-i stă capu la carte”. Eu nu pot să-mi închipui să existe vreun român care, auzind această propoziţie, să se revolte pe motivul că s-a spus ceva ce nu se cuvine, adică: „stă ca pula”. E drept, dacă te uiţi mai bine, secvenţa asta apare în propoziţie, dar în procesul înţelegerii iei cuvintele ca atare, şi nu le dezmebrezi în silabe pentru a crea din acestea combinaţii după voia ta, prin urmare nici nu observi această posibilitate. În schimb, dacă ai fost dresat la şcoală să cauţi „caca” peste tot, atunci dacă cineva zice: „Ai grijă ca casa ta să fie în ordine”, o descoperi imediat. Dacă românii erau lăsaţi în pace să vorbească normal, româneşte, şi nu se băgau ăia „mai deştepţi” în treaba asta, atunci astăzi această propoziţie din urmă ar fi la fel de normală, ca şi prima, şi n-ar descoperi acolo nimeni nimic rău.

            • Cred că înţeleg la ce vă referiţi: la faptul că am scris acolo un cuvînt „necuviincios”. Aici însă vorbim de limbă, şi nu e vorba de „aia”, ci de EXPRESIA respectivă, iar atunci cînd lingvistul vorbeşte despre o anumită expresie, trebuie s-o reproducă cu acurateţe exact aşa cum aceasta apare în vorbire, şi dacă acolo apare tocmai acest cuvînt, va scrie cuvîntul întreg, şi nu va scrie, să zicem, „p***”. Aşa se poate scrie atunci, cînd în propriul tău text te referi chiar la acel organ.

            • @adrian rusu Vă pot asigura că nici pe mine nu mă bucură de loc obscenităţile care au inundat mai ales internetul în ultimii ani, chiar mi se face scîrbă de un asemenea limbaj. Aici însă n-am avut încotro, am fost nevoit să aleg un exemplu foarte evident tocmai din domeniul „scatologic”, fiindcă percepţia cacofoniilor a fost modelată în aşa fel ca ele să fie privite ca ceva ce aparţine acestui domeniu.

          • Dar trebuie sa luam in calcul si accentul + pauza, „capu la” – avem o pauza intre cele doua cuvinte, in timp ce „ca casa” se pronunta ca un singur cuvant, aici „caca” este mai batator la ochi (adica la urechi).

            • Foarte bună observaţie, mai ales cu accentul. Cu pauza mai puţin, cred eu: în scris lăsăm spaţiu între cuvinte, dar în vorbire rostim propoziţia fără pauze. În „cápu la” avem un „á” accentuat şi un „u” neaccentuat, şi asta e deja de ajuns ca nimănui să nu-i treacă prin cap să se gîndească la acel cuvînt „urît”, fiindcă acolo accentele ar fi tocmai invers. Şi tot aşa şi cu „ca cása”: accentul exclude singur orice asociere la „cáca”, cu accentul pe prima silabă.
              Există în limba română o serie de expresii unde n-ai nicio şansă să găseşti o soluţie pentru eliminarea aşa-zisei cacofonii. De pildă: „mănîncă ca un lup”, „mănîncă ca o pasăre”. Şi atunci ce facem? Interzicem expresiile? Şi cîteodată mai trebuie să le foloseşti şi la infinitiv, unde şi accentele coincid cu „cáca”, dar nici măcar în acele cazuri nu s-ar gîndi nimeni la altceva: „a mîncá ca un lup”, „a mîncá ca o pasăre”. Să interzicem măcar infinitivul? Eu zic, mai bine îi lăsăm în pace pe oameni să vorbească normal, şi să nu le îngreunăm viaţa cu fel şi fel de restricţii artificiale şi fără niciun rost.

  29. Dacă tot stăm la o şezătoare cacofonică, o zic şi eu pe-aia cu „personal”. „Personal cred că Steaua joacă prost”. De ce „personal” ? De ce nu „eu” ?
    A, am înţeles ! „Personal cred că Steaua joacă prost, dar colectiv, de exemplu la nivelul departamentului din firma în care lucrez, cred, laolaltă cu toţi colegii mei, că Steaua joacă bine”…

    • Nu neapărat. Și eu folosesc termenul ”personal” atunci când vorbesc mai degrabă despre o convingere personală, nu despre un punct de vedere care să poată fi argumentat credibil. Iar exemplul cu Steaua e destul de bine ales: părerea despre jocul ei ține mai degrabă de convingeri personale decât de analize obiective :P

    • Florin, nu sunt sigura ca exemplul dvs, „Personal cred că …”, s-ar inscrie la cacofonii.
      Poate ca nu este cea mai fericita formulare, dar cred ca este acceptata ca o simpla subliniere, o accentuare a faptului ca afirmatia care-i urmeaza reprezinta o reala convingere.

    • @Harald – de acord, atunci când contextul trimite clar la o convingere personală, e firesc să folosești termenul. „Mulți oameni cred în Dumnezeu. Personal nu cred în nici o divinitate”. Cu totul nefiresc este să folosești „personal” atunci când nu e cazul: „Personal vorbesc 5 limbi străine”. La asta mă refer. Nu vă grăbiți să mă combateți prezentându-mi cazul dvs. și dezvinovățindu-vă, nu v-am acuzat „personal” de nimic :)

      @Ela – „personal”, folosit aiurea în modul descris mai sus, sună rău. Deci este cacofonie, în sensul larg al cuvântului(kakos = rău, dacă ați citit cu atenție articolul d-lui Boia, dar și inspiratele comentarii ale d-lui Szilágyi). Și chiar dacă vi se pare că trebuie să întindeți un picuț mai tare de sensul cuvântului pentru a acomoda recursul meu la el, sper să aveți totuși finețea de a o face :)

  30. Adevărat, dom’ profesor, dar cum toţi suntem supuşi greşelei, iată şi la domnia voastră una „… să-i inoportuneze pe plagiatori”. Verbul a inoportuna nu există. Există însă „a importuna”. Nu dezvolt!

    • @ Vlad Serban,
      – ” Verbul a inoportuna nu există”.

      sigur nu glumiti?
      ” INOPORTÚN, -Ă, inoportuni, -e, adj. Care nu este oportun, care nu se întîmplă la timpul potrivit; nepotrivit. Sosire inoportună. Declarații inoportune. ♦ Care stin­gherește sau supără; neplăcut, supărător, plictisitor. Prezență inoportună. ”

      „IMPORTUNÁ vb. I. tr. A plictisi, a supăra; a stingheri, a incomoda pe cineva.”

      Cit ridicol iti trebuie ca sa crezi ca profesorul Lucian Boia habar nu are de cuvintele limbii sale?!

    • pacat ca nu dezvoltati. ar fi interesant sa vedem cu ce argumente combateti intrarea verbului „a inoportuna” in norma limbii romane contemporane sau, eventual, scoaterea lui din editiile variilor dictionare publicate in ultimii 15 ani.

    • @ Vlad Șerban: Pe la sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70 – eram prin liceu – am întâlnit exact această observație: e greșit „a inoportuna”, corect este „a importuna”, cu explicația că cuvântul (sigur că puteam evita „că cu…”, dar vreau să particip și eu la dezmățul de cacofonii de aici, să-mi scot pârleala pentru toți anii de spaimă că se ia cineva de mine dacă nu spun „că virgulă…”) vine din franceză, iar acolo este „importuner”. De atunci, am tot urmărit cum este folosit verbul: pe „importuna” l-am găsit, rar, în texte dinainte de război (WW2), dar nu știu să-l fi întâlnit în texte sau în vorbirea liberă din ultimii 40 de ani. Dar, sigur, experiența lingvistică a unei persoane nu e neapărat lămuritoare pentru corectitudinea unui cuvânt.
      Pe de altă parte, după cum folosiți dativul „greşelei” în loc de „greșelii”, mă întreb dacă greşalele (sic!) astea vorbesc despre competența lingvistică a cuiva sau despre epoca în care s-a format și despre nostalgiile cu care umblă prin lume.

  31. România lui „ca şi” este, mai recent, si Romania lui promotie si a altor barbarisme stupide (scuzati, mai bine prostesti) pe care le-a produs infuzia de semi-analfabeiti cu studii in universititi mediocre din US sau UK.
    Cand pasesc intr-o librarie din Buc (nu intr-o biblioteca asa cum ar fi tentati s-o creada unii noi convertiti la Newspeak!) mi se pare ca sunt déjà in 2084. Intre Gulita al lui Coana Chirita cu Furculision si Lingurision si Petre Roman si Adrian Severin cu cu neo-frantuzismele anilor 90 si noii convertiti la Newspeak-ul din Brave New World-ul sec 21 cu promotie in loc de oferta speciala sau locaţie in loc de pozitie nu exista decat o diferenta de pretentii si audienta.

    • Exact!
      Imi mai amintesc, la inceputul anilor 1990, de invazia „tutuielilor” in spatiul public, ca sa fie mai cool, mai ca la americani! In furia aceea eliberatoare si dorinta de emancipatie, nu se realiza,poate, necesitatea mentinerii vreunei rigori.
      Pe usile magazinelor sau ale institutiilor publice scria „trage” sau „impinge”, in publicitati sau campanii electorale se spunea „alege, cumpara, voteaza!”,etc.
      M-am aratat indignat, revoltat si ingrijorat de consecinte, mi s-a raspuns intr-o quasi-unanimitate „nu asta conteaza!”
      Eu cred ca a contat…Cred ca lipsa de respect si incivilitatea, care caracterizeaza astazi societatea, provin si de la renuntarea la formulele de politete…Apoi, prin rostogolire, bulgarele de zapada a devenit un munte!?

  32. Un articol care mi-a mers la inima, ca de fapt si comentariile care au urmat. Traiesc în Germania de 40 de ani dar am reusit, cred eu, sa pastrez o legatura „normala” cu limba materna. Observam aceasta ciudatenie (acest ominos „ca si”)si ma gandeam: oare am scapat eu ceva din vedere? Intuitia mea a fost confirmata si ma bucur sincer, ma bat chiar pe umar.
    Ciudatenii care intervin la un moment dat în limba vorbita, le-am observat si aici, în limba germana. Probabil ca unii dintre dvs. vor fi observat deja, acel „wo” din germana. Exemplu: Gestern, wo ich einkaufen fahren wollte, rief mich jemand an…Se stie ca „wo” înseamna „unde”. Prin urmare, ce cauta acest „unde” în propozitia: Ieri, unde vroiam sa plec la cumparaturi, m-a sunat cineva la telefon. Acest „wo” a devenit omniprezent în vorbirea folosita de cei mai multi.
    Ma deranjeaza chiar si pe mine, o romanca. Asa cum ma deranjeaza si faptul ca în Romania înca se foloseste expresia ” milioane” în loc de lei, sau ma rog, lei noi. Explicatia, în ambele cazuri, o pun pe seama gradului de cultura. Superficialitatea, cultura de fatada, limbajul de strada bogat în „noutati” se propaga de la om precum cascatul. Vedeti ce frumos poate fi evitata cacofonia?

  33. Intrand pe teritoriul limbii si implicatiilor in costurile publice, :) n-ar trebui recompensate persoanele bilingve la nivelul asigurarilor de sanatate (riscuri mai reduse de boli degenerative gen dementa) in acelasi sens in care legile favorizeaza sa spunem persoanele care nu fumeaza?

    Incapatanarea puristilor ce sustin doar utilizarea doar a unei limbi si doar intr-o anumita forma ‘delegata ca (hihi) corecta de un mic colectiv de persoane” e una ce tine mai degraba de patologie mintala.

  34. Adevarat! Asta este caracteristica intelectualilor romani, fabricati pe banda. Politicienii au ambitia de a se impauna cu „cartoane”(cacofonie), care sa le sporeasca prestigiul, de a se arata similari intelectualilor adrvarati, onesti, care nu au timp de smecherii, ei fiind ocupati cu studiul adevarat, niste ilustri necunoscuti…

  35. In lingo-ul noii generatii problema a fost rezolvata cu succes :)

    „Ca” a devenit un simplu „K”, cel putin vizual fiind evitate perceptiile scatologice iar constructia „ca si” a fost inlocuita cu generosul „gen” care poate sa insemne orice.

  36. Problema e un pic mai profunda zic eu. Sa nu uitam ca limba romana are la baza limba latina vulgara. Adica cea vorbita de popor la acel moment. Ne place chestia asta la nebunie si s-a propagat foarte frumos prin mediile academice, cartile de istorie care consemneaza asta cu anume voluptate.

    Dar cand e vorba de actualul popor, „academicienii” simt nevoia sa se aseze pe un piedestal si sa arbitreze cum se vorbeste de sus, ca la tenis. Problema lui „ca si”, problema lui „pe care” sunt oportunitati ca sa mai urcam o treapta pe piedestal, sa aratam lumii cat de destepti suntem noi si o facem prin a-i arata cu degetul pe ceilalti pentru greseli minore si prea uzuale ca sa nu ne punem problema daca nu cumva le putem accepta ca „iregularitati” ale limbii. Pe academicieni ii mai inteleg, e „jobul” lor sa tina un curs teoretic al limbii, gramaticii, desi uneori cad in pacatul de a se crede „stapanii inelelor” si a crede ca fara ei limba s-ar duce de rapa. In realitate limba e un fenomen dinamic, aflat in continua miscare si academicienii trebuie sa acepte „vulgaritatea” limbii, nu oamenii sa accepte directivele academiei.

    Bunaoara, reintroducerea lui â a fost o prostie academica si lipsa de viziune totala. In 20 de ani vor scrie fara diacritice oricum. Azi, cand intru intr-o batalie cu vreun grammar nazi la fel ca si cu un agramat, de asta se leaga, ca nu folosesc diacritice. Rade ciob de oala sparta zic ei…

    Nu sunt asadar de acord cu o limba teoretizata, impusa cu forta, lasati limba libera si mandriti-va cu asta. Avem inca o limba vie, care „misca”, e normal sa nu mai vorbim ca alte generatii pentru ca traim destul de diferit. Avem agramati dar si extrem de multi analfabeti functionali care vorbesc si scriu bine, dar nu pot opera cu concepte, mie mi se pare o mai mare tragedie decat scaparile lingvistie ale celor care folosesc limba doar pentru a comunica lucruri simple din viata de zi cu zi, nu pentru a etala cultura. Asta nu inteleg „literatii”, de obicei, ca exista mai multe functiuni ale lumbii si ca mecanicul auto nu va folosi lumba in acelasi scop in care o foloseste el de obicei…

      • „ca şi” o fi cum o fi dar ce face pleiada de telectuali cu „o să; ca să”? Domnul Boia nu va catadicsi niciodată să răspundă invitaţiei la dialogul propus pe data de 23 Decembrie !
        „O SĂ ; CA SĂ” este cel puţin la fel dacă nu şi mai interesant ca fenomen caracteristic suficienţei aşa- zişilor ” oameni de cultură”.În materiile lingvisticii.Un exemplu de stângăcie lingvistică îl constituie „literaturi strine” , culmea, expresie utilizată de academicienii lingvisticii computaţionale.Dacă ai căzut de acord cu „literatură străină…universală” nu mai poţi explica ce sunt literaturile străine! Nu cumva suntem victimile unei pături de tocilari lipsiţi de aptitudinile necesare unor preocupări de acest ordin? Cu siguranţă!

  37. Ce simplu ar fi să înlocuim cuvântul „caca”. Poate așa am scăpa și de fandosiții cărora le pute tot ce-i românesc…

  38. Pentru Radu, care spune următoarele :

    „De exemplu in spaniola pentru a se evita cacofonia se spune “el alma”, adica folosind articolul masculin “el” chiar daca substantivul “alma” (suflet) e feminin si corect ar fi “la alma””.

    Nu acesta este motivul. Adevăratul motiv este faptul că se întâlnesc două vocale.
    Aceeași regulă se aplicâ și în franceză. Mon adresse (feminin), mon amie (feminin).

  39. Acest sclipitor si captivant articol de „sociologie a inculturii” reuseste performanta foarte interesanta de a transforma ţânţarul in armasar si invers. Daca initial subliniaza importanta valorilor culturale , raporturile dintre factorul politic si factorul cultural sunt ulterior prezentate intr-o lumina care explica degradarea culturii doar prin factorul politic. Rezultatul final echivaleaza cu o subtitutie a termenilor, o disipare a raspunderii sociale si dincolo de imixtiunea politica si birocratic-administrativa specifica sistemului nostru social , se transforma intr-o eludare a deontologiei profesionale si morale absolut necesara unor domenii specifice care ar trebui sa functioneze dupa standarde democratice , culturale si europene :

    „Necazul este că nu dispunem de nici o instanţă care să separe grîul de neghină.
    Confuzia între valoare şi impostură e însă prezentă şi în instituţiile de învăţămînt cu tradiţie (cu o tradiţie cam şubrezită), care beneficiază, în principiu, de un anume prestigiu.
    Uneori – chiar deseori – românii găsesc nişte soluţii de te-ntrebi cum de-au putut să le treacă prin minte. Ştiţi unde sunt formaţi la noi arhiviştii? La Academia de Poliţie: relaţia poliţiei fiind evidentă cu tot ce ţine de documentele istorice.
    N-o să vă vină să credeţi (dacă nu ştiţi deja), dar în România pînă şi serviciile secrete au academia lor de înalte studii. Pepinieră, fireşte, de doctori. Cum se dau şi cum se iau respectivele doctorate e fireşte secret, fiind vorba de servicii secrete.
    Dar originalitatea românească supremă – la care lumea întreagă priveşte cu uimire, nu e clar încă dacă şi cu invidie – stă în transformarea puşcăriilor în centre de cercetare ştiinţifică.
    Cum reuşesc românii să le facă pe toate puţin altfel (şi uneori altfel de-a binelea) e secretul lor, şi numai al lor.
    România se înfăţişează ca şi o ţară europeană. Cînd va fi oare nu numai ca şi, ci chiar europeană, cu adevărat?”

    In primul rand, si dupa o logica normala , nu putem confunda pe „unii” cu „toti” si nici padurea cu uscaturile ei, iar ceea ce separa intotdeauna „grîul de neghină ” in orice tara civilizata este respectarea standardelor etice, respectiv credibilitatea sau legitimitatea morala care , la fel ca si increderea in semeni, se construieste pe parcursul unei intregi vieti , dar poate fi distrusa printr-un singur gest.
    In al doilea rand, Romania ca tara nu poate fi identificata , sub acelasi timp si sub acelasi raport , numai cu societatea romaneasca actuala ( nu putem lipsi tara de trecutul ei ) , iar ceea ce fac politicienii romani nu poate fi reprosat personalitatilor culturale sau invers, la fel cum ceea ce fac sau nu politicienii nu poate fi reprosat romanilor in general ( chiar daca din punct de vedere stict formal acestia din urma i-au votat pe primii ) , pentru ca a extinde un atribut de la „unul” sau „unii” la „toti” este cel mai sigur diagnostic al dogmatismului. E ca si cum am identifica tara numai cu infractorii sau cu elitele ei…
    In sfarsit , prima raspundere a celui care incalca legea , fura sau plagiaza in domeniul militar sa zicem ( chiar daca a fost „ajutat” de un factor politic sau cultural) , la fel si a celui care incalca legea si fura sau plagiaza in domeniul cultural ( chiar daca fost „ajutat” de un factor politic sau administrativ, etc.), este a lui , deoarece trebuie sa judecam fiecare domeniu in raport cu natura lui , cu materia data, respectiv cu raspunderile specifice care nu sunt eludate prin eventualele interventii externe.

    Din acest punct de vedere , si pastrand terminologia autorului , Romania va deveni cu adevarat o tara europeana abia atunci cand politicienii si elitele ei , care volens-nolens dau tonul in societate, se vor comporta la nivel european . Pana atunci , romanii de rand ( este vorba de cei onesti , desigur ), si fara ajutorul lor, s-au integrat deja cu milioanele in spatiul european, si pe cont propriu , da in afara Romaniei.
    Aceasta contradictie intre „Romania lui ca si ” din interior si integrarea europeana a romanilor onesti din exterior, este explicata de un eminent profesor american de origine romana si in acelasi timp observator atent al laboratorului social romanesc care subliniaza clar exact ceea ce elitele noastre culturale , din motive lesne de inteles, nu vor sa auda si nu vor sa vada :
    „…cultura este principala problemă. Ea definește modul în care lucrează sistemul politic sau alte sisteme și instituții ale unei societăți. Asta e cheia, cultura, nu sistemul! Noi studiem întotdeauna mass-media din punctul de vedere al sistemului şi asta ne dă o imagine a arhitecturii sistemului, dar nu ne spune cum sunt legăturile între diferitele părți ale sistemului și cum lucrează el. Așa că nu politica, nu economia, nu alte lucruri care de obicei definesc un sistem sunt principalii vinovaţi de starea mass-media, ci cultura, valorile, atitudinile, pentru că asta se traduce în practici și aici e problema cea mai mare.”
    Peter Gross
    Intoarcere in laboratorul romanesc, Editura Nemira , 2015.
    Punctul de plecare in acest caz il constituie tonul oficial dat de mediul academic , dar si comportamentul personalitatilor publice care prin puterea exemplului influenteaza atitudinile din spatiul social. In acest sens , Academia Romana a decis in urma cu cativa ani, in contrast cu normele traditionaleale limbii romane si ale limbajului public ca si cuvintele obscene pot fi oficializate din punct de vedere strict formal:

    “ Nu trebuie sa privim lucrarea ca un dictionar pornografic. Acest apelativ este – din punct de vedere lingvistic – o aberatie deoarece lingvistul considera toate cuvintele egale.”
    Dr. Cristina Florescu, cercetator stiintific principal gradul I la Institutul de Filologie Romana “Alexandru Philippide” de la filiala ieseana a Academiei Romane.
    (http://stiri.kappa.ro/actualitate/noul-dictionar-al-limbii-romane-va-cuprinde-si-cuvintele-obscene/stire_116440.html

    Problema este ca mediul academic nu face nimic altceva decat sa oficializeze o puternica tendinta „ culturala ” care initial nu provine de la politicienii romani ( nici un politician, oricine ar fi fost acesta , nu vorbea trivial , si in direct la TV, in CPUN-ul anilor `90 ) nici din mahalalele societatii, ci de la „luminatorii” recenti ai natiei respectiv scriitorii ei incurajati in acest sens chiar la nivel de breasla :
    http://adevarul.ro/cultura/carti/kitsch-impostura-uniunea-scriitorilor-romania-literatura-care-ti-intoarce-stomacul-dos-1_511531a54b62ed5875ecb902/index.htmlhttp://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1194119-literatura-romana-obscenitatea.htm

    Pe de alta parte, si daca vrem sa ne aducem aminte , una dintre primele personalitati publice care a folosit limbajul vulgar si in direct la un post TV nu a fost un politician ci un fost disident politic si poet care mai recent a recidivat in acest sens la o intalnire didactica si directa cu cititorii sai (http://adevarul.ro/locale/slobozia/slobozia-vorba-dinescu–am-stat-masa-betivii-literaturii-romanesti-1_50ad4da17c42d5a663929cc2/index.html ).

    Dupa ce calea regala a fost deschisa in anii `90 , prima personalitate culturala care si-a permis sa foloseasca prin puterea exemplului personal un limbaj suburban de tip şatră in spatiul public , respectiv intr-un interviu acordat unui ziar de mare tiraj , este chiar un fost ministru al Culturii ( in articolul initial , limbajul „buruienos”era redat fara puncte de suspensie ) :

    „ Era unul Căpudeanu, cu care am avut o discuţie foarte tare. Tipul arăta foarte ciudat, îi curgea un un ochi, era gălbejit. Un galben din ăla de şedinţă… Cum am intrat a început să înjure. “Cum e posibil tovule, f ..tu-i ceara mă-sii, azi şi mâine. Cum e posibil? Cum poate intelectualii să cadă în asemenea capcane. Dă-o-n p…a mă-sii!”. Eu am simţit că ăsta e stilul şi am plusat: “Tovarăşu Căpudeanu, daţi-o, dom’le, în p…a mă-sii, cum e posibil ca dintr-un c…t să faceţi ditamai aberaţia”. I-a plăcut reacţia mea frustă. Era pe gustul lui, drept care mi-a zis. “Tovule, matale eşti băiat simpatic”. Problema era că el nu înţelegea ce e aia “transcedental”. Ca de altfel toţi cei care ne judecau.. ”
    Andrei Plesu
    http://www.evz.ro/detalii/stiri/nota-lui-basescu-catre-securitate-vazuta-de-andrei-plesu-907350.html

    Daca tot a fost depasita „bariera sunetului” si la acest nivel , trivializarea spatiului public sau „obscenitatea publica” in general , devin un fel de standarde tacite preluate in mod automat de actorii politici, personalitatile publice, moderatorii emisiunilor TV, administratorii de la forumurile ziarelor online, autori, ziaristi si publicisti.
    In acest context al degradarii generale a limbajului si comunicarii publice, depasirea inhibitiilor de ordin scatologic devine floare la ureche si un fel de sport national incepand cu promovarea unor texte care promoveaza metaforele scatologice aplicate dusmanului de clasa” dupa modelul bolsevic al anilor `50 (http://www.contributors.ro/editorial/meteorologia-impenitenta-a-antisemitismului/ ) , sau vorbesc despre curajul si nobletea literaturii, dar intr-un limbaj scatologic pur :

    „Să lupţi împotriva balaurului, a unui adversar teribil ca înfăţişare, împotriva brutei este una, însă cum poţi lupta împotriva c…tului? Ori adversarul predilect al acestei campanii este c….tul, iar c…tul nu poate fi contrazis, pestilenţa ucide orice accent eroic, orice bravură. Riscul oricărui om de bună credinţă, aşa cum Mircea Cărtărescu a fost de când îl ştiu, este cu atât mai mare cu cât nu viaţa îi este ameninţată, ci tot ceea ce scriitorul are luminos, sensul libertăţii sale care este literatura. Literatura faţă cu c……tul.”
    https://tismaneanu.wordpress.com/2009/11/30/curaj-noblete-carti-angelo-mitchievici-despre-mircea-cartarescu-atacat-de-c-t-popescu/

    Odata sparta gheaţa , se poate continua cu promovarea opiniilor unor comentatori si „analisti politici” care opteaza clar pentru un limbaj scatologic ( http://www.gandul.info/hot-pe-facebook/ctp-ce-fac-ponta-si-basescu-se-numeste-in-termeni-sportivi-aruncarea-cu-c…t-cu-mana-libera-ei-cred-ca-noua-ne-place-c…..l-12470815) si , in sfarsit , prin propulsarea direct in ziarele centrale a unor lideri de opinie ai tinerei generatii , dar cu aceleasi predilectii lingvistice ( http://www.gandul.info/gandul-meu/gandul-meu-visul-omenirii-e-un-c…t-14710113 ).

    In esenta, asistam volens-nolens , si de 25 de ani, la un proces sistematic evident la nivelul ansamblului social ( neintentionat si neplanificat in mod constient) de desensibilizare sociala , mai exact la o ampla campanie, si pe toate planurile , de neutralizare si de extirpare la nivel social a pudorii, ororii , scarbei si rusinii ca reactii etice traditionale, proces care , dupa standardele culturii si civilizatiei europene traditionale , reprezinta un prim pas al „decivilizarii” ( Jean Lauxerois ) unei populatii si respectiv al dezumanizarii ei.

    Intrebarea care apare imediat este ce fel de origine ar putea avea un asemenea straniu proces si ce scop ar putea urmari. In acest punct , lucrurile devin extrem de interesante. Cu exceptia sinistrului Experiment Pitesti unde scopul declarat a fost dezumanizarea victimelor , unicul spatiu social unde pot fi identificate in mod indubitabil planificarea intentionata a desensibilizarii, decivilizarii si dezumanizarii unei populatii, este o zona tabu in orice societate , dar mai ales in cele postcomuniste .
    Este vorba despre formarea si antrenarea tortionarilor , iar in acest caz habitudinea la cruzime este prima conditie a interventiei asupra victimei.
    Din aceasta perspectiva am ajuns direct in zona crepusculara unde lucrurile devin de-a dreptul stranii. Printr-un proces probabil neintentionat , dar de natura structurala si impersonala, populatia Romaniei a fost supusa in corpore unui proces de desensibilizare prin mass-media care la unul din capitole ( habitudinea la cruzime ) este similar cu cele aplicate de tortionarilor ei , dar fara beneficiile aferente acestora :

    „Componentele psihologice sunt esentiale in formarea tortionarilor. Cinci sunt primordiale :
    1.capacitatea de a dezumaniza victima ;
    2.habitudinea la cruzime ( neutralizarea pudorii, ororii, scarbei, rusinii, ca reactii etice) ;
    3.obedienta de robot, de cadavru ( tortionarul nu trebuie sa gandeasca ci sa faptuiasca );
    4.impunitatea si
    5.omnipotenta politica, psihologica, financiara.” ( p.94 )
    RUXANDRA CESEREANU – Formarea si antrenarea tortionarilor secolului XX.
    („Maestrii”, „ucenici” si cobai umani. Rituri de initiere. Obedienta de cadavru. Tortionarii copii.), Rev. MEMORIA Nr.4/2000

    De aici incolo lucrurile devin interpretabile. Dupa unele opinii, fenomenul Pitesti a esuat de fapt la nivel local , dar ar fi izbutit la nivel mintal, rafinat , respectiv in reeducarea poporului roman :

    „…daca fenomenul Pitesti a esuat la nivel fizic, el a izbutit la nivel mental si moral: reeducarea poporului roman a reusit in cele din urma, chiar daca nu intr-o forma brutala, ci intr-una mentala, relativ rafinata.”
    Ruxandra Cesereanu – Imaginea Securităţii în literatura română în comunism şi postcomunism (http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=2698&lang=en)

    In aceasta ipoteza , necesitatea „reeducarii” poporului roman este explicata si justificata prin asa-zisele „tare” pe care acesta le-ar avea. Ipoteza este sustinuta indirect si acum de catre unii lideri de opinie care in mod independent reafirma sub diferite forme vechea teza bolsevica importata de la Rasarit conform careia romanii sunt „rai, hoti si lenesi”, sau in general vorbind „inferiori” altora. Exemple :

    „Mîrlania, ca sentiment al fiinţei româneşti, nu e nouă şi nu va dispărea.”
    Dragos Ghitulete
    (http://www.contributors.ro/fara-categorie/romania-mirlanilor-bine-ancorati/ )
    „Specula, corupţia, învârteala, ciupeala, într-un cuvânt, păcatele tipice şmecheriei dâmboviţene ţin de esenţa poporului român”
    Ion Cristoiu
    http://www.adevarul.ro/ion_cristoiu/Eterna_smecherie_romaneasca_7_456024396.html
    „Acum suntem o naţie handicapată moral ”
    Mircea Toma
    adevarul.ro/news/eveniment/mircea-toma-acum-natie-handicapata-moral-1_50ae6afa7c42d5a6639c89a4/index.html
    „Foarte interesant la români este că, la aceleşi profil psihologic de adâncime, în funcţie de context, profilul de suprafaţă este diferit. Adică cineva care gândeşte pe formula «las’ că merge şi aşa», într-un alt context poate deveni responsabil şi muncitor. Te aştepţi ca, dacă cineva e leneş şi neinteresat de rigoare în ţară, să fie «şmecher» peste tot”
    Daniel David, psiholog
    http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/studiu-s-a-schimbat-poporul-roman–ultimul-secol-spiritul-turma-complexul-inferioritate-1_5344d8450d133766a89f16fe/index.html
    „Ceva nu merge in Romania, si nu doar sus, in clasa politica, si nu doar de ieri, de alaltaieri. Sa fie un blestem? Nu, e doar o istorie. Dar poate ca inseamna acelasi lucru.”
    Lucian Boia
    De este Romania altfel, Editura Humanitas, 2012

    Intre noi fie vorba , chiar si un student din primii ani de la istorie si de la stiinte sociale in general, stie ca nu putem explica faptele prezentului prin prejudecatile si miturile trecutului sau numai prin „metoda intuikiva” a pedagogului de scoala noua al lui Caragiale dar, este adevarat, intotdeauna este mult mai usor sa ataci victima decat sa identifici tortionarii ei . Cand insa mai multi lideri de opinie ( si sunt mult mai multi decat cei citati anterior ) sustin cu tarie, la unison , in mod independent si in deplina unitate de cuget si simtiri cam acelasi gen de paralogisme evidente, trebuie sa aiba ceva in comun ( nu cumva sistemul lor de valori personale si sociale ?!), deci trebuie sa existe si o explicatie a acestui comportament .
    Daca pornim de la prezumtia normalitatii civilizate , atunci valorile intelectuale si culturale ale unei societati le stabilesc reprezentantii ei autorizati . In schimb, daca acestea ar fi impuse sau propuse de instante exterioare domeniului ( la comanda politica ,etc.) sau, prin reducere la absurd, de tortionarii, penalii, infractorii sau hoţii unei societati , atunci suntem intr-o cu totul alta situatie.
    Cu ani in urma presa noastra a relatat cazul unui director de la Biblioteca Centrala Universitara din Cluj care in realitate era un fost tortionar si participant la un asasinat politic () , si nu a existat nici o reactie a societatii civile atunci sau ulterior . Pe de alta parte , un istoric care a lucrat initial la CNSAS iar acum lucreaza la Arhivele Nationale mi-a vorbit pentru prima data despre „ofiterii acoperiti pe deplin conspirati” care au actionat dupa 1990 ( acest fapt a fost recunoscut oficial doar in domeniul presei ) in mediile intelectuale si culturale unde ar fi avut un rol cu mult mai important , si cu totul altul decat cel afirmat la lumina zilei.
    Dincolo de acest tip de ipoteze interesante dar in realitate indemonstrabile , ramane totusi intrebarea nelinistitoare de ce in mediile intelectuale si culturale de la noi ( academii, universitati ,etc.), care sunt atat de importante pentru sanatatea morala a unei natiuni , nu au fost facute aceleasi tip de verificari ca si in cazul magistratilor.
    Pana atunci , intrebarea fundamentala la care ar trebui sa raspunda reprezentatii avizati ai mediilor intelectuale si culturale de la noi este una punctuala :

    ” Dupa 25 de ani , care sunt de fapt si de drept adevaratele valori ale societatii romanesti si care sunt elitele ei ?! „.

    Raspunsul la aceasta ultima intrebare este definitoriu pentru a intelege in ce fel de societate traim de fapt. Daca valorile existente nu sunt cele statuate de catre reprezentantii competenti si recunoscuti ai mediilor intelectuale si culturale de la noi , atunci ar trebui sa aflam ce fel de instante le-au propus si impus in ultimii 25 de ani si de ce , dar atunci intrebarea foarte interesanta este ce au facut de fapt si ce fel de rol au avut in realitate elitele noastre intelectuale si culturale si reprezentantii lor timp de un sfert de secol , daca degradarea limbajului si comunicarii publice si respectiv resetarea sistemului de valori au atins deja nivelul pe care in prezent il vedem cu totii . O concluzie se impune totusi.

    In ultimii ani , si sub pretextul anihilarii mentalitatii comuniste, asistam la o actiune concertata de demolare a tuturor sistemelor de valori existente in societatea romaneasca . Aceasta actiune alimenteaza constatarea facuta inclusiv de catre straini conform careia romanii nu mai cred de fapt in valorile lor . In acest caz , teza de baza este una sustinuta de catre personalitati culturale si liderii de opinie din cele mai variate medii de la noi si este care arunca vina pentru situatia generala a societatii romanesti asupra poporului roman si asupra psihologiei lui.
    In principiu este contestat totul , de la trecutul , identitatea, cultura si valorile acestui popor si pana la mandria de a fi roman care este vazuta ca o anomalie sau chiar ca o rusine. Rezultatul este un consens general al personalitatilor si liderilor de opinie care se intrec in a arunca cu piatra si a demola tot ceea ce a mai ramas in picioare din tot ce a fost desfiintat anterior . De la Andrei Plesu ( Mandria de a fi roman – http://www.contributors.ro/editorial/mandria-de-a-fi-roman/) ,Gabriel Liiceanu ( Ca sa nu mor bou -http://www.contributors.ro/cultura/ca-sa-nu-mor-bou/) sau Horia Radu Patapievici (celebrele texte din ” Politice” ) si pana la Lucian Boia ( De ce este Romania altfel- http://adevarul.ro/cultura/istorie/de-nu-romania-altfel-adevarurile-lucian-boia-1_511512654b62ed5875ec1522/index.html ) , sau Vasile Dem Zamfirescu ( Nevroza balcanica -https://www.youtube.com/watch?v=bukkDDe5IJs ) exista o adevarata si intensa emulatie intelectuala generata de furia demolatoare conform unui principiu sacrosanct dupa care traditiile , cultura si identitatea nationala a acestui popor , ori nu exista, ori sunt inferioare altor traditii si culturi , ori romanii sunt , sau sunt pe cale de a deveni , ”ciudatii Europei”.
    O judecata nationala, sociala si culturala de o asemenea cruzime generata de personalitatile culturale si liderii de opinie ai unei societati nu pare sa aiba egal in intreaga Europa. In stilul intrebarilor retorice puse de autorul articolului , putem formula acum si o intrebare finala . Oare de ce ?!

  40. Articolul domnului Boia este foarte, foarte interesant şi bine scris (cu cap şi coadă, cu punct şi virgulă). Mi-a făcut mare plăcere să citesc textul. Şi multe comentarii sunt interesante şi bine scrise. Mi-a plăcut, de exemplu, ce şi cum a scris dl. Szilágyi N. Sándor.

    Domnule Szilágyi Sándor, am o observaţie „Nu-i stă capu la carte” se spune, însă „Nu-i stă capu’ la carte” se scrie – cu apostrof („capul”, nu „capu”). Greşesc?

  41. Și eu am o corectură de făcut. „A (se) așeza”, la pers. a III-a sg., are forma „așază”, nu „așează”.

  42. 1. Boia ăsta e prost informat. Mai era o „cacofonie” „acceptabilă” de învățătoarele de periferie: tactica cavaleriei.
    2. Cacofonie e aia de la începutul concertului când instrumentiștii își acordează instrumentele. În engleză și în franceză există și o definiție legată de folosirea în discurs (chiar în scris) a unor combinații de sunete disonante, nearmonioase, dar nu e nicio legătură, cum fac ai noștri subculturali, cu caca.
    3. Ce fac „vigilenții” la exprimarea „în tot timpul acesta…”? 😉 Or inventa și cuvântul p***fonie?? 😃 😃

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Lucian Boia
Lucian Boia
Istoric, nascut in 1944 in Bucuresti. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat prin lucrări teoretice privitoare la istorie şi la imaginar şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului, a Franţei şi a Germaniei.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro